Analize și opinii

Al cui lac este Marea Neagră?

„Eu nu fac afirmații de acum. Marea Neagră este tratată ca un lac rusesc de sute de ani. Nu v-ați dat seama până acum?” (Traian Băsescu, discurs la Universitatea Standford, 2005)
 „Marea Neagră nu este lac rusesc, nu este locul nimănui, este o extensie a Oceanului Atlantic” (General (r) Ben Hodges, fost comandant al trupelor americane din Europa, 2019)

Disputa dintre cei mari

Disputa asupra apartenenței Mării Negre pare, la o primă vedere, un demers pueril. Numai că, din punct de vedere geostrategic, această întindere de apă strâns ținută între palmele Europei capătă dimensiuni definitorii pentru soarta popoarelor ce o înconjoară și nu numai.

„Când te uiți la lume dintr-o perspectivă puțin diferită, din nordul lumii, observi că Marea Neagră este locul pe unde Rusia se conectează cu restul lumii […] este singurul loc pe unde Rusia își poate proiecta puterea maritimă pentru interesele sale strategice în estul Mării Mediterane, Africa de Nord și Siria […] este dreptul suveran al Rusiei să să-și proiecteze puterea. Și, ca țară riverană la Marea Neagră, ar trebui să poată face acest lucru. Însă este vorba de modul în care o face și care este impactul asupra noastră, a aliaților N.A.T.O., cum ar fi România și Bulgaria”[1] spunea cu doi ani în urmă generalul Hodges la Conferința Black Sea and Balkans Security Forum, referindu-se la importanța strategică a Mării Negre.

Prezența flotei ruse în Marea Neagră nu este o glumă. Nu reprezintă un gest strategic de intimidare, de moment, al președintelui Putin. De la constituirea Flotei Mării Negre (13 mai 1783) se vor împlini în curând două secole și jumătate. La nivelul anului 2014, ridicată la nivel de eșalon operațional-strategic, Flota Mării Negre numără circa 11.000 de marinari, incluzând și infanteria marină, îmbarcați pe 45 nave de război și 6 submarine echipate de luptă la nivelul de tehnologic al secolului 21. Diversitatea tehnicii de luptă și capacitatea de atac a acesteia, ambele substanțial îmbunătățite în ultimii ani, pot intimida cele mai renumite flote militare ale lumii. În componența Flotei Mării Negre se află crucișătoare, distrugătoare, fregate purtătoare de rachete, nave de desant, corvete antisubmarin și corvete purtătoare de rachete, dragoare, vedete purtătoare de rachete, submarine, elicoptere de atac și elicoptere antisubmarin, avioane de transport, hidroavioane, avioane de atac, sisteme de rachete anti-navă etc.

Situația tulbure din Ucraina, încordarea crescândă din zonă alimentată de cele două mari puteri, au determinat o escaladare periculoasă a prezenței militare în Marea Neagră. Încă de la începutul anului S.U.A. a pregătit două distrugătoare prezente în Marea Mediterană pentru a trece în Marea Neagră cu scopul de a proteja Ucraina în fața „sporirii prezenței militare ruse”. Pentru luna mai, Marea Britanie a pregătit un distrugător purtător de rachete navă-aer și o fregată echipată cu echipament de descoperire și distrugere a submarinelor pentru a fi trimise în Marea Neagră. Scopul declarat? „Regatul Unit și aliații noștri internaționali sunt neclintiți în sprijinul nostru pentru suveranitatea Ucrainei și integritatea sa teritorială”. De asemenea, aeronave de luptă anti-navă și anti-submarin aparținând grupului de luptă al portavionului  HMS Queen Elisabeth dislocat în Mediterană sunt pregătite să sprijine cele două nave[2](2)

Sub pretextul trecerii în revistă a trupelor și a verificării capacității lor de luptă la încheierea sezonului de iarnă, Rusia a transferat, folosind canalul Volga-Don, nu mai puțin de 15 nave de luptă din Marea Caspică în Marea Neagră.

Pentru perioada 20-24 aprilie 2021 Rusia a emis un avertisment referitor la zborurile de până la înălțimea de 19.000 metri într-o zonă adiacentă sudului Crimeii și a unui culoar care se întinde în largul apelor internaționale ale Mării Negre. Motivul? Aplicații militare  la care participă Flota Mării Negre și avioane de luptă de tip Suhoi Su-25. Anterior, Ministerul Apărării Federației Ruse anunțase o restricționare  circulației navelor străine militare în anumite zone din Marea Neagră aflate sub jurisdicție rusă pentru perioada aprilie-octombrie 2021

Dinamica probabilă de militarizare a peninsulei Crimeea până în anul 2025

Între timp, „pentru a evita escaladarea tensiunii” la granița Ucrainei, S.U.A. au renunțat la a mai trimite cele două nave de război în Marea Neagră. Desigur, anunțul inițial a reprezentat o măsură exploratorie, utilă pentru a testa reacția Rusiei. Tot așa cum mișcările de trupe ruse spre granița Ucrainei, în curs de retragere,  au fost menite să testeze reacția occidentului.

Importanța strategică a Mării Negre a fost demonstrată cu prisosință în decursul timpului. Fiind o mare aproape închisă, cu state riverane în conexiune directă cu cele două continente care dețin puterea economică și demografică a lumii, Marea Neagră a fost, este și va fi unul dintre punctele strategice cele mai râvnite.

Turcia, stăpâna strâmtorilor

Atât Rusia, țările riverane, cât mai ales SUA, sunt obligate să țină seama de poziția deloc de neglijat a Turciei. Putere navală zonală, Turcia are posibilitatea de a concentra în Marea Neagră, într-un termen relativ scurt, 13 submarine, 16 fregate, și 8 corvete. Toate bine înarmate și în stare de luptă permanentă. În plus, Ankara controlează strâmtorile care permit intrarea sau ieșirea din apele Mării Negre.

Faimoasa Convenție de la Montreux (Convenția privind regimul strâmtorilor Mării Negre din 20.07.1936) care reglementează regimul circulației navale civile și militare prin strâmtorile Bosfor și Dardanele acordă Turciei puteri sporite cu privire la controlul circulației navale prin strâmtori. Prin convenție, semnată de Turcia, U.R.S.S., Bulgaria, România, Franța, Japonia (care s-a retras ulterior), Marea Britanie, Grecia și Iugoslavia, este stabilit „un regim de libertăţi strict argumentat în raport cu tipul de nave – nave de război şi nave comerciale – şi în raport cu patru tipuri de situaţii: perioadă de pace, perioadă de război în care Turcia nu este stat beligerant, perioadă de război cu Turcia stat beligerant, perioadă în care Turcia estimează că este ameninţată de o iminenţă a războiului”.

Ca exemplu, privitor la prezența în Marea Neagră a navelor militare aparținând altor state decât cele riverane, tonajul maxim admis este de 30.000 tone cu un maxim pentru fiecare navă de 10.000 tone. În plus, navele de război ale statelor non-riverane nu pot staționa în Marea Neagră mai mult de 21 de zile. În cazul în care Turcia percepe o amenințare directă de război, poate bloca circulația trecerea  prin strâmtori pentru toate navele aparținând statelor pe care le socotește ca fiind la originea amenințării.

Condiționarea trecerii prin strâmtori pentru accesul sau ieșirea din Marea Meagră, a ridicat în decursul timpului o mulțime de probleme generatoare de tensiuni. Gândită pentru nivelul tehnologic al anilor 30 ai secolului trecut, este pus sub discuție, spre exemplu, regimul vedetelor purtătoare de rachete. Apărute mult mai târziu în flotele militare, acestea nu au avut cum să fie nominalizate în Convenție și, conform principiului juridic că ceea ce nu este restricționat stricto senso este permis, ar avea liberă trecere.

În analiza importanței strategice a strâmtorilor, cu referință la accesul navelor de toate tipurile în Marea Neagră, nu trebui uitată apartenența Turciei la NATO, dar și relațiile bune pe care aceasta le are cu Federația Rusă.

Cercul periculos al conflictelor mai mult sau mai puțin înghețate din jurul Mării Negre

E suficient să privim mai atent și vom descoperi că întregul bazin al Mării Negre este înconjurat de conflicte așa-zis înghețate: Transnistria, Donbas, Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabah… Care să fie cauza? Este posibil ca acestă situație să fie întâmplătoare?

N-o să cădem în greșeala de a ne închipui că într-un joc atât de serios, cum este păstrarea controlului asupra unor zone de real interes strategic, evenimentele se află sub controlul coincidențelor. În câte dintre aceste conflicte este implicată Rusia? În absolut toate! De ce? Fiindcă este în obișnuința marilor puteri de a crea situații confuze în statele mai puțin puternice din zonele de interes direct și astfel să poată controla mai ușor situația. Exemplele sunt nenumărate dar, pentru edificare, este suficient să amintim situația Kashmirului. Caz regizat perfect de Marea Britanie la momentul ruperii Indiei și înființării statului Pakistan. Lucrurile au fost atât de bine lucrate, atunci, încât mai funcționează și azi după aproape trei sferturi de secol.

Revenind la Marea Neagră, ar trebui să ne întrebăm dacă numai Rusia este implicată în păstrarea și manipularea conflictelor așa-zis înghețate din zonă. SUA să nu aibe niciun amestec? Puțin probabil. Dacă ar sta deoparte nu și-ar respecta statutul de mare putere. În mod sigur, Statele Unite sunt și ele implicate. Uneori în mod direct, precum în Ucraina și prin Moldova în Trasnistria sau alteori mai discret, prin intermediari, cum se întâmplă în celelalte cazuri.

România?

Cu 3 fregate, 4 corvete, 3 nave purtătoare de rachete și 4 nave de minare-deminare, cu un litoral relativ nesemnificativ ca dimensiune, România, ca puterea navală, contează prea puțin în ecuația militară din Marea Neagră. Cu totul alta este situația atunci când se discută despre poziția strategică a României. Generalul Ben Hodges, fostul comandant al trupelor americane din Europa, susține că noua Cortină de Fier se prefigurează a fi coborâtă de-a lungul Mării Negre. Au trecut mai mult de trei decenii de când Vechea Cortina de Fier, care simboliza linia de demarcație între Europa Occidentală și Europa răsăriteană s-a ridicat odată cu dărâmarea zidului Berlinului, în 1989.

Azi, sugerează generalul american, Vestul și Estul se află de o parte și de alta a  altei cortine. O cortină de fier mutate mult spre est, în Marea Neagră. Dușmănia dintre lumea vestului și a estului, care a fost din când în când ascunsă dar care nu a dispărut complet niciodată, pare să renască scăldată de apele Mării Negre. În opinia generalului Hodges, Kremlinul dorește izolarea Ucrainei, doritoare a se alătura lumii occidentului, de Marea Neagră pentru a „controla întreaga linie costieră a Ucrainei, de la Odesa, până la Crimeea, apoi Azov” Pentru a coborî acolo cortina de fier ridicată din Germania în 1989.

În viziunea președintelui Vladimir Putin, cortina de fier sugerată de Gen. Hodges pare a fi devenit o „linie roșie”: „Nu dorim să ardem punțile de legătură, dar dacă cineva interpretează bunele noastre intenții ca slăbiciuni, reacția noastră va fi asimetrică, rapidă și aspră […] Noi înșine vom decide, în fiecare caz, unde este linia roșie” a declarant V. Putin la 21 aprilie 2021 cu ocazia prezentării anuale a stării națiunii.

Poate prea măgulitor pentru România, probabil pentru că răspundea întrebărilor unui reporter român, generalul Ben Hodges a subliniat că din punctul de vedere al S.U.A.  „România este centrul gravitațional pentru orice fel de strategie vom avea, România este ancora pentru ea (pentru strategie – n.n.), pentru că este un aliat stabil și de încredere, are și poziția geografică bună și poți vedea cât a investit aici S.U.A., cu trupele americane…”[3].

Privind dincolo de declarațiile cu un puternic iz diplomatic ale generalului american, observăm că România nu este apreciată pentru puterea sa militară, pentru buna organizare a armatei sale, pentru nivelul ridicat de pregătire a trupei sau pentru performanțele industriei sale de apărare. Pentru poziția sa geografică România nu are niciun merit, iar încrederea prietenească de care se bucură din partea S.U.A. nu pare a reprezenta un factor determinant pentru victoria pe un eventual câmp de luptă.

În ceea ce privește entitatea care ar putea socoti Marea Neagră ca fiindu-i un lac în exclusivă proprietate, ridicând pretenția de a o controla în întregime, situația rămâne incertă. Sunt cel puțin trei cei care și-ar putea asuma un asemenea privilegiu:
– Federația Rusă, deoarece posedă cea mai importantă componentă militară prezentă în apele Mării Negre și are cea mai puternică structură militară din zonă;
– Turcia, care se bucură de avantajul celui mai lung litoral, are prezentă o flotă militară puternică, controlează intrarea și ieșirea din Marea Neagră și posedă o infrastructură militară demnă de o putere zonală;
– S.U.A. care, direct sau prin intermediul N.A.T.O., și-a asigurat o permanentă prezență în apele Mării Negre și care, după cum am văzut deja, consideră Marea Neagră „o extensie a Oceanului Atlantic”.
Deocamdată, Marea Neagră nu este lacul nimănui. Dacă va aparține vreodată în totalitate unui stat riveran sau non-riveran, rămâne să hotărască viitorul. Sperăm, din toată inima, pe cale pașnică.
Autor: Teo Palade
————————————————

Abonează-te la newsletter