Războiul din Ucraina afectează în mod direct securitatea în regiunea Mării Negre; acolo unde se află și România. Revenirea la un nivel rezonabil al securității regionale depinde, desigur, de restabilirea păcii. Nu este vorba, însă, de orice pace. O pace cu mâna pe trăgaci sau, și mai rău, pe butonul nuclear, nu înseamnă securitate. Din acest punct de vedere, nu contează cine învinge în război, ci care este capacitatea actorilor regionali și globali de a reveni la starea de pace simultan cu edificarea unei noi arhitecturi de securitate regională.
REZILIENȚĂ ȘI SECURITATE: CÂTEVA PRECIZĂRI CU CARACTER GENERAL
În primul rând, cu privire la discursul public. Acesta folosește termenii „reziliență” și „securitate” ca fiind două ținte de atins prin victoria (cui?) în războiul ucrainean (al cui?). Reziliența înseamnă întoarcerea la normalitate după trecerea unui șoc. Dacă șocul este tocmai războiul actual din Ucraina, normalitatea este tocmai securitatea astăzi afectată de acest război. A defini normalitatea înseamnă a defini securitatea prin indicarea trăsăturilor și garanțiilor ei esențiale. Trăsătura esențială a securității este indivizibilitatea, iar garanția ei este echilibrul puterilor rivale. Acest echilibru trebuie să fie stabil. Acceptarea unor atari afirmații ca adevărate este condiția rezilienței în contextul actual. Fără ea nu putem regăsi normalitatea, măcar și pentru faptul că nu știm ce căutăm.
În al doilea rând, este necesar de reamintit că în istoria relațiilor internaționale ceea ce contează este jocul intereselor și dinamica raporturilor de putere. Interesele în concurs și puterile în contrapondere sunt variabilele esențiale de care depinde evoluția relațiilor internaționale. Nu putem dobândi securitatea dacă nu ținem seama de interesele tuturor jucătorilor, astfel cum fiecare dintre aceștia și le definește. Nu putem face ca securitatea să dureze dacă nu realizăm și conservăm echilibrul de putere între jucătorii titulari de interese.
În al treilea rând, nu putem vorbi despre drumul de la actualul război din Ucraina către securitatea regională la Marea Neagră decât dacă plasăm criza ucraineană în contextul crizei având ca obiect arhitectura de securitate central și est europeană, pe aceasta în contextul rivalității strategice dintre puterile euro-atlantice și cele euro-asiatice, și pe aceasta în contextul procesului de trecere de la vechea ordine mondială unipolară, care spontan și efemer a urmat bipolarismului, și de la dezordinea multipolarismului asimetric și anarhic, subsecvent eșecului unipolarist, la o nouă ordine globală care se va construi în secolul și sub semnul Asiei. În Ucraina se dă acum lupta de ariergardă dintre pax americana, care și-a atins limitele istorice, și o viitoare pax post americana, care nu s-a născut încă, dar în legătură cu nașterea căreia lumea euro-atlantică are de a ales între a i se opune sau a o asista. Deocamdată am ales opoziția, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea valorilor noastre și a modului nostru de viață.
INTERESE CONCURENTE ÎN REGIUNEA MĂRII NEGRE
Care sunt interesele concurente în regiunea Mării Negre? Fără a putea epuiza răspunsul la întrebare, le putem identifica măcar pe acelea de satisfacerea cărora depinde încetarea războiului din Ucraina. Este vorba de interesele fără satisfacerea cărora războiul și insecuritatea devin normalitate, iar reziliența rămâne fără obiect.
Să începem chiar cu Ucraina. Ucrainenii au interesul și dreptul de a-și avea propriul stat care să se bucure de atributele independenței și suveranității. Acest stat trebuie să fie, totodată, viabil din punct de vedere geografic și demografic.
De principiu, este problema ucrainenilor cum își ating aceste obiective. Nimeni altcineva nu are obligația să îi ajute. Cine îi ajută o face pentru a-și promova, în același timp, propriile interese. Este vorba despre interesele străine în Ucraina, în regiunea Mării Negre, în vecinătatea terestră a acesteia și în perspectivă globală. Așa este jocul.
Câtă vreme războiul din Ucraina nu este unul între ucraineni și ruși, ci între SUA /NATO /UE, pe de o parte, și Rusia, pe de altă parte, nu se pune problema unei victorii ucrainene, nici ca simplă ipoteză. Ucraina singură nu poate câștiga un război cu Rusia, indiferent cum am defini victoria în termeni concreți. O declară și liderii săi care solicită „ajutor” financiar, material (în armament), informativ, tehnic, intelectual etc. Mulți experți și analiști, printre care mă număr, consideră că și cu un asemenea ajutor, Ucraina nu ar putea câștiga în confruntarea armată cu Rusia. Cel care ar putea câștiga eventual ar fi NATO, avându-i sau nu pe ucraineni drept carne de tun. Ceea ce nu ar garanta câștigarea păcii. În ultimele decenii SUA ne-a obișnuit cu războaiele câștigate și păcile pierdute.
Așadar, într-un scenariu optimist, putem vorbi despre o victorie a Vestului euro-atlantic împotriva Rusiei pe teritoriul ucrainean, de pe care armatele ruse ar fi izgonite. Ideea că o astfel de luptă cu un asemenea obiectiv este esențială pentru apărarea valorile noastre (euro-atlantice) și securitatea noastră (a UE și a statelor membre ale NATO) aparține exclusiv de domeniul retoricii. Niciodată Ucraina nu a atins standardele europene în domeniul democrației, statului de drept și drepturilor omului, ea având încă mult de lucru pentru a ajunge la nivelul acestora. Faptul este consemnat în toate evaluările Consiliului Europei, OSCE și UE. Cât despre securitate, NATO este perfect capabil să garanteze securitatea membrilor săi, singurii față de care alianța are obligații, indiferent de statutul geopolitic al Ucrainei.
Desigur, ar fi mai convenabil pentru NATO ca între frontiera sa și cea rusă să se interpună o Ucraină ruso-sceptică, dacă nu chiar ruso-fobă, dependentă de sprijinul său, dar față de care alianța nord-atlantică să nu aibă nici o obligație. Nu este, însă, esențial.
Rămâne valabilă teoria lui Zbigniew Brzezinski potrivit căreia Rusia fără Ucraina este o mare putere, dar împreună cu Ucraina este un imperiu și evident, cu un imperiu este mai greu de negociat și conviețuit. Pe timpul Războiului rece, SUA, având conducerea și sprijinul unei alianțe nord-atlantice cu mult mai mici decât este aceasta astăzi, s-a descurcat satisfăcător cu o URSS mult mai puternică, aflată în fruntea Pactului de la Varșovia. De ce nu ar putea-o face și astăzi în concurență cu o Rusie mult mai slabă, chiar și fără sprijinul Ucrainei, în condițiile în care NATO s-a extins până în vecinătatea imediată a frontierei ruse? Marea problemă a Occidentului euro-atlantic este de fapt în Oceanul Pacific și în regiunea indo-pacifică, unde se întinde tot mai mult umbra Chinei. Marea Neagră este un front secundar, care este important pentru Occident numai întrucât este centrul strategiei sale… periferice.
Același Zbigniew Brzezinski mai spunea că dacă prin extindere NATO urmărește doar consolidarea capacității sale defensive, este suficient să includă statele Grupului de la Viszegrád. O extindere mai mare înseamnă securitate mai puțină. El adăuga că Ucraina nu are cum fi primită în NATO fără a reduce securitatea alianței, din cauza caracterului multi-etnic al societății ucrainene. Precum, adaug eu, și a altor clivaje caracteristice statului ucrainean post-sovietic. Sunt de acord cu acest punct de vedere.
Iată de ce, dacă Ucraina dorește mai mult de la Occidentul colectiv euro-atlantic sau chiar numai de la SUA, nu trebuie să ceară mai mult, ci să ofere mai mult. Deocamdată oferta sa nu este clară. Deocamdată Kievul solicită explicit, până la limita resurselor de sprijin occidentale, se îndatorează implicit, până la limita falimentului suveranității sale, dar nu oferă nici o perspectivă privind sporirea securității în vecinătatea sa vestică și în special la Marea Neagră, după o eventuală înfrângere a Rusiei la capătul războiului desfășurat pe teritoriul său, cu mari jertfe umane și materiale din partea sa.
Perspectiva unei Ucraine Mari, adică o Ucraină având același teritoriu și aceeași structură socio-economică și etno-culturală cu fosta RSS Ucraineană, înarmată de NATO / Occident până în dinți și îndatorată Occidentului / NATO până dincolo de capacitatea sa de rambursare, secătuită economic de război, dar cu o mândrie națională dusă de sentimentul victoriei până pe culmile narcisismului agresiv și exclusivist, învecinată la est cu o Rusie slăbită, umilită și rănită, dar nu anihilată, ci, foarte probabil, revanșardă, iar la vest cu state ale căror teritorii istorice ocupate de URSS le deține, locuite de minorități culturale oprimate sub aspect identitar, nu este o garanție a securității în regiunea Mării Negre.
POPORUL UCRAINEAN, STATUL UCRAINEAN ȘI SECURITATEA REGIONALĂ
În anul 1997, ca ministru de externe al României, am declarat că securitatea și stabilitatea României depind de securitatea, stabilitatea, independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei. Cred și acum că aceasta a fost o declarație corectă, mai ales în contextul de atunci, când România, nefiind membru NATO și UE, și nedispundând de parteneriatul strategic cu SUA, trebuia să își constituie un sistem de securitate exclusiv la nivel subregional.
Nu reiau lista argumentelor pe care s-a bazat declarația. Pentru ca acea Ucraină, intrată după 2014 într-un război de secesiune la est, în Dombas, și la sud, în Crimeea, să rămână în securitate cu hotarele cu care s-a desprins din URSS, ea trebuia să se ocupe exclusiv de construirea unei națiuni civice și multiculturale ucrainene, aflată atât în afara sferei de influență ruse, cât și a alianțelor occidentale, respectiv „finlandizată”. Din păcate, nici Rusia, nici Occidentul colectiv nu au acceptat, în realitate, o asemenea soluție. Unii au căutat să aibă la Kiev un guvern pro-rus, care prin chiar această orientare era socotit ca fiind automat anti-occidental; alții un guvern pro-occidental, cu subînțelesul că era anti-rus. Securitatea noastră, în regiunea Mării Negre, depindea, de fapt, de existența unui guvern integral… pro-ucrainean.
Mă alătur observatorilor politici și experților americani, precum John Mearsheimer, Henry Kissinger, Jeffrey Sachs, Noam Chomsky, William Perry și mulți alții, care susțin că Occidentul a depășit linia roșie care despărțea aceste două orientări strategice permițându-le conviețuirea prin acceptarea multivectorialismului geostrategic al Ucrainei.
Acest multivectorialism nu putea dura, însă, chiar dacă puterile străine concurente l-ar fi îngăduit, fără reforme interne care să pună în concordanță o asemenea politică externă ucraineană cu ordinea constituțională internă. Asta însemna neutralitate în raporturile externe (ceea ce nu ar fi exclus integrarea în UE, în contextul favorizant al unui parteneriat strategic convenit între UE și Rusia) și federalizare pe plan intern (ceea ce implica descentralizare, devoluție și autoguvernare locală).
În 2014, Euromaidanul a apărut tocmai pe când UE convinsese Kievul să accelereze deplasarea pe o asemenea direcție. Dacă nu s-a întâmplat așa a fost și din cauza preferinței Occidentului colectiv pentru un stat ucrainean centralizat și condus autoritar, cu care putea lucra mai ușor, în condițiile în care acesta urma să fie avanpost occidental pe frontul cu rivalii euro-asiatici. Al doilea obstacol important a fost opțiunea americană neoconservatoare care în raporturile cu Ucraina a fost și este sintetizată în formula „totul sau nimic”, „my way or highway”.
Intervenția militară rusă în Ucraina și războiul din Ucraina care inevitabil face ca armata rusă să supună suferințelor populația ucraineană, are cumva „meritul” de a forma o conștiință națională ucraineană și a separa din punct de vedere al identității naționale, națiunea ucraineană de cea rusă. Cu cât războiul se va prelungi, cu atât suferințele cetățenilor ucraineni de rând vor crește; cu cât aceste suferințe vor spori, cu atât se va amplifica ura față de ruși; cu cât rusofobia ucraineană se va amplifica cu atât conștiința de sine a ucrainenilor se va consolida excluzând posibilitatea unei antante ruso-ucrainene pe o durată de timp mare, dacă nu pe veșnicie. Cicatricile războiului din Ucraina, indiferent cum se va încheia, constituie pentru Occidentul euro-atlantic garanția securității intereselor sale în regiunea Mării Negre, în sensul că va înlătura pericolul unei alianțe ruso-ucrainene cu care să fie obligat a se confrunta. Rămâne de văzut în ce măsură acest câștig la nivel regional, compensează amenințarea alianței ruso-chineze, precum și a ascensiunii BRICS la nivel global. Aceasta este, însă, o altă temă.
Asigurarea păcii la Marea Neagră prin asigurarea echilibrului de putere în regiune, cere existența unui stat ucrainean suveran și independent, civic și multicultural, neutru și descentralizat (federalizat).
Cu privire la frontierele acestui stat se poate invoca principiul integrității teritoriale. Nu trebuie uitat, însă, că, în dreptul internațional, acest principiu se află în concurență cu principiul autodeterminării. Or, autodeterminarea popoarelor europene s-a bazat pe criteriul naționalității; adică pe criteriul etno-cultural. Constituirea RSS Ucrainene a avut la bază, însă, alte criterii. Este vorba despre criteriile sovietice ale solidarității transnaționale a proletariatului în lupta împotriva capitalismului atât intern cât și extern. De aici a rezultat o logică geopolitică și geoeconomică, constituțională și administrativă, pe care Ucraina le-a preluat ca succesor al RSS Ucrainene, în procesul desprinderii ei din URSS.
Problema acestei moșteniri sovietice trebuie rezolvată. Aceasta implică transformarea Ucrainei dintr-un stat post-sovietic succesor al Ucrainei sovietice, într-un stat-națiune, evident, democratic, cu recunoașterea dreptului la autodeterminare, internă sau externă, după caz, al celor cărora acest drept le-a fost negat de fostul imperiu sovietic.
Fără a se rezolva această problemă nu va fi securitate în regiunea Mării Negre, în Europa de est în general. Rezolvarea ei nu poate fi amânată pentru o dată ulterioară terminării actualului război; drumul către rezolvare trebuie început viguros, curajos, vizionar și consistent chiar acum.
NU ORICE VICTORIE ÎN RĂZBOI ESTE ȘI DRUMUL CĂTRE PACE
Victoria Occidentului în războiul din Ucraina și plasarea Ucrainei în tabăra învingătorilor Rusiei, nu aduce pur și simplu securitatea în regiunea Mării Negre, dacă aceasta nu este urmată de un tratat de pace acceptabil tuturor, învinși și învingători, și garantat de un sistem regional de echilibru al puterilor.
În pregătirea acestuia trebuie stabilit ce înseamnă „victoria” în condițiile concrete.
Dacă la finele ostilităților se consacră consensual frontierele ucrainene existente în februarie 2022, adică la data la care „operațiunea specială” rusă a fost declanșată, se poate vorbi, în cel mai bun caz, despre o remiză, dar nu despre victorie. Aceasta ar fi, mai degrabă, o victorie a Rusiei.
Dacă Rusia ar accepta revenirea la frontiera ucraineană din 1991, deci la o frontieră asemănătoare celei stabilite prin umilitoarea pace de la Brest-Litovsk, Occidentul colectiv ar putea afirma că a înregistrat rezultatul cel mai bun la care realist ar fi putut spera. Ulterior nu ar mai fi nici un temei pentru menținerea sancțiunilor economice împotriva Rusiei, care, oricât de slăbită ar ieși, sub aspect militar și economic, și-ar păstra intacte resursele pentru a-și lua revanșa cu prima ocazie.
Sub aspect militar frontul ucrainean ar fi la fel de vulnerabil și NATO ar trebui să rămână mobilizat, cu cheltuielile aferente, pentru a face față riscurilor unei păci armate. Regiunea Mării Negre va rămâne astfel nesigură, supusă unor permanente teste de stres strategic, neprielnică pentru cooperare economică și neprietenoasă cu potențialii investitori. Am putea vorbi, practic, de o altă criză cronică, gestionată pe calea unui alt război hibrid oricând susceptibil de a se transforma într-un alt război clasic. Victoria tactică nu ar coincide cu victoria strategică și câștigarea războiului nu ar coincide cu câștigarea păcii.
Alte scenarii ale victoriei occidentale sunt cu totul fanteziste. Nu cred că Moscova, Sankt Petersburg sau Volgograd (fostul Stalingrad) vor putea fi cucerite de armata ucraineană, oricât ar fi de dotată cu armament american. Fără asta, Rusia nu va accepta să capituleze și să se demilitarizeze. Mai degrabă, ar trece la un război nuclear ale cărui prime consecințe nefaste s-ar simți chiar în zona Mării Negre.
Împingerea Rusiei dincolo de Urali sau aruncarea ei în Pacific, țin nu numai de filmele de ficțiune hollywoodiene, dar ar reprezenta o catastrofă geopolitică la scară globală. De aceea este de anticipat că puterile terțe – regionale sau globale, și în special cele emergente – se vor opune unui asemenea deznodământ.
La fel se pune problema cu dezmembrarea Federației Ruse într-un număr oarecare de state-națiune independente și suverane. Un asemenea proces, mai devreme sau mai târziu, ar antrena și dezmembrarea Ucrainei, tot pe criteriul național. Mai grav decât aceasta, va fi haosul geopolitic consecutiv dezmembrării și apariției unor entități statale care de secole nu s-au autoguvernat și, în cea mai mare parte, sunt lipsite de resursele necesare pentru a face față competiției geopolitice și geoeconomice la scară regională și globală. Dacă o asemenea transformare ar fi posibilă, ea este cu totul indezirabilă.
În fine, orice revoltă internă care l-ar înlătura pe Vladimir Putin și echipa sa, în condițiile în care s-ar pune problema „capitulării” unei Rusii încă aptă de luptă, va aduce la putere lideri și mai intransigenți, gata nu să cedeze, ci să învingă prin orice mijloace.
Mai realist apare a fi scenariul unei „înfrângeri” a Occidentului în Ucraina. Chiar dacă înfrângerea nu va fi una tactică, ea poate fi una strategică. Ceea ce este și mai rău. Pentru securitatea și stabilitatea Mării Negre ursul sătul, iar nu ursul flămând este soluția optimă. O Rusie ale cărei interese geostrategice sunt satisfăcute la un nivel rezonabil este o garanție de securitate superioară celei reprezentate de o Rusie revizionistă cu degetul permanent pe trăgaci.
Pentru a fi o asemenea garanție Rusia nu trebuie numai slăbită în război, ci pusă și în situația de a aprecia că este mai profitabilă pentru ea pacea în condițiile convenite cu rivalii occidentali, decât războiul cu ei; ceea ce nu va fi cazul dacă interesele sale vitale, astfel cum ea însăși și le definește, iar nu cum vrea să i le definească Occidentul colectiv, vor fi sacrificate.
Rusia poate fi determinată să își revizuiască interesele, pentru a deveni mai compatibile cu interesele occidentale sau cu cele ale celorlalte state din regiunea Mării Negre, numai dacă echilibrul de putere din regiune, ca și statutul său în ordinea globală o stimulează în această direcție. Fără schimbarea contextului vechile interese ale Rusiei vor rămâne neschimbate, iar refuzul satisfacerii lor va croniciza insecuritatea în regiunea Mării Negre și va face din Marea Neagră locul unui șir nesfârșit de războaie alimentate unul de altul.
RECUNOAȘTEREA INTERESELOR RUSIEI ȘI GARANȚIILE OFERITE UCRAINEI
Pe acest fundal este de distins între interesele regionale ale Rusiei și cele globale. Obiectul crizei ucrainene nu se reduce nici la neutralitatea Ucrainei (rămânerea Ucrainei în afara NATO sau a altor alianțe militare occidentale viitoare) nici la niște revendicări teritoriale. Mai presus de acestea, este vorba despre statutul post-sovietic al Rusiei ca putere de prim rang în ordinea globală post-bipolară și post-americană (unipolară), circumscris de principiul caracterului indivizibil al securității și garantat de echilibrul puterilor (simetria centrelor de putere) într-o ordine globală multipolară. Nu poate fi securitate la Marea Neagră dacă nu este securitate în Pacific, în Oceanul Indian, în Orientul Mijlociu și, în general, în lume. Dimpotrivă, regiunea Mării Negre se dovedește a fi veriga regională slabă în lanțul securității universale.
În ceea ce privește poziția Rusiei la nivel regional, Occidentul euro-atlantic trebuie să înțeleagă că Marea Neagră este plămânul prin care Rusia respiră oxigenul strategic al Mediteranei. Pentru ca drumul ei către mările calde, ca și cel către Gurile Dunării să rămână deschis, dincolo de prevederile Tratatului de la Montreaux, ea are nevoie de poziția strategică oferită de Crimeea și de flota sa pontică adăpostită de secole în portul Sevastopol.
Se prea poate ca acestea să nu ne convină. Ele explică de ce Rusia nu poate renunța la Crimeea precum și la un drum sigur care să îi permită legătura cu aceasta pe uscat. Cu alte cuvinte, explică de ce Rusia nu va renunța la război până la atingerea acestor obiective strategice, pentru ea vitale, iar dacă va fi obligată să își mute flota de la Sevastopol la Novorosiisk, acesta din urmă va fi un permanent revolver rusesc îndreptat spre inima Ucrainei și spre securitatea Mării Negre.
În măsura în care este gata să recunoască interesele vitale ale Rusiei, Occidentul colectiv trebuie să negocieze cu fermitate garantarea lor, în condițiile în care, la rândul său, Rusia trebuie să ofere garanții privind menajarea intereselor celorlalți actori aflați în joc.
Aceasta ne duce la problema garanțiilor pe care le așteaptă și la care este îndreptățită Ucraina.
Articolul 5 al Tratatului de la Washington oferă garanția solidarității exclusiv pentru membrii săi. Până acum NATO a evitat intrarea într-o confruntare directă cu Rusia. Dacă Ucraina ar fi primită în NATO, pe termen scurt aceasta ar însemna că NATO acceptă să își asume războiul cu Rusia, iar pe termen mediu și lung că își asumă un import de insecuritate care va greva asupra capacității sale de a apăra securitatea membrilor săi.
În plus, NATO dispune în prezent de posibilitatea de a se confrunta, inclusiv militar, cu Rusia, prin intermediul Ucrainei, pe care o poate alimenta cu cele necesare pentru purtarea războiului exclusiv în funcție de interesele membrilor săi. Nu există nici un interes al alianței pentru ca această situație să se schimbe.
Intrarea Ucrainei în UE, în situația sa actuală de țară cu datorii majore și o economice afectată de război, este o imposibilitate practică. A deveni membru UE în asemenea condiții înseamnă fie ca UE să se transforme într-o organizație de caritate, ceea ce nu își poate permite, fie ca Ucraina să își piardă orice bază a suveranității, economia sa ajungând fulgerător la faliment, în condițiile concurenței de pe piața internă europeană, și urmând a fi cumpărată pe nimic de corporațiile occidentale. Am avea de a face nu cu intrarea Ucrainei în UE, ci cu intrarea UE în Ucraina.
În aceste condiții, se impune organizarea, sub egida ONU sau / și a OSCE, a unei conferințe internaționale privind Ucraina, la care să participe membrii permanenți ai ONU, statele vecine ale Ucrainei și, eventual reprezentanții UE, și care să stabilească atât condițiile de bază ale păcii în regiune, cât și garanțiile internaționale acordate Ucrainei, în contextul asumării statutului de neutralitate de către aceasta. Acordarea garanțiilor va trebui să aibă loc pe bază de reciprocitate, Ucraina angajându-se, la rândul său, să adopte politicile necesare pentru a susține viabilitatea arhitecturii de securitate convenite în regiunea Mării Negre și, în general, în vecinătatea sa.
Prin urmare, cea mai bună garanție de securitate pentru Ucraina este un sistem de securitate colectivă în regiunea Mării Negre. Garanțiile așteptate de Ucraina nu au a fi date împotriva cuiva (Rusia sau altcineva), ci în favoarea stabilității și prosperității regionale.
„MAREA NEAGRĂ, MAREA RIVERANILOR”
Problema securității în regiunea Mării Negre aduce în discuție și problema prezenței puterilor ne riverane în regiune.
Principiul care ar trebui urmat este acela potrivit căruia „Marea Neagră trebuie să fie o mare a riveranilor”. Cu cât mai multe state din afara regiunii vor dori să își consolideze poziții de forță în regiune, cu atât insecuritatea regională va fi mai mare.
Ca alianță, NATO este deja prezentă în mod legitim aici prin România, Bulgaria și Turcia. UE, la rândul ei, ca uniune de state și cetățeni funcționând pe baze federale, a ajuns la Marea Neagră prin România și Bulgaria. Întărirea acestor state din punct de vedere militar și economic, în condițiile asocierii lor politice, trebuie să fie calea pentru a garanta securitatea regională în mod nemijlocit și prin aceasta securitatea entităților respective în integralitatea lor.
În ultimii ani și mai ales în ultimele luni, NATO a transformat armata ucraineană într-o armată organizată și dotată aproape de standardele sale, capabilă să facă față intervenției militare ruse la un nivel remarcabil, fără a implica în război alianța. De ce dacă așa ceva s-a putut face pentru o țară care nu este aliată și care nu a vărsat nici o contribuție la bugetul comun al alianței, același lucru nu s-ar putea realiza, la un nivel încă și mai înalt, pentru state aliate?
Astfel, bazele NATO și trupele străine ar putea fi retrase pe timp de pace de pe teritoriile statelor membre riverane ale Mării Negre, urmând ca armatele acestora să fie aduse, cu sprijin comun, în situația de a prelua funcția apărării granițelor externe ale alianței. La schimb, Rusiei i s-ar putea cere ca pe un teritoriu cuprins de la frontiera sa și până la o anumită distanță în adâncime să nu amplaseze forțe militare și tehnică de luptă depășind un anumit plafon.
Un asemenea aranjament, ar trebui dublat de revitalizarea și actualizarea tratatelor privind controlul armamentului, neproliferarea armelor strategice și echilibrul forțelor armate, precum și de noi înțelegeri referitoare la creșterea încrederii.
În acest context, un aport constructiv îl poate avea autonomia strategică a Turciei. Aceasta ar flexibiliza sistemul de securitate în regiunea Mării Negre, mărindu-i capacitatea de adecvare decizională prin adaptare la realități.
PE SCURT DESPRE MOLDOVA ȘI TRANSCAUCAZIA
Un cuvânt special trebuie spus și cu privire la Republica Moldova pe care, din diferite motive și în diverse feluri, atât Rusia, cât și Ucraina, ba chiar și SUA vor să o implice în războiul ucrainean, extinzând aria de desfășurare a acestuia. Deocamdată fiecare îi cere, dacă nu o intrare clară și netă în conflict, cel puțin o neutralitate binevoitoare. De asemenea, fiecare caută să instaleze la Chișinău o guvernare favorabilă lui, iar nu una pro-moldavă.
Moldova nu poate face față unui război, dar poate complica ieșirea din război a altora. O idee care merită, însă, explorată este aceea de a folosi actuala confruntare din Ucraina pentru a rezolva „problema transnistreană”. În acest sens ar fi de conceput un schimb de teritorii care să restabilească situația anterioară modificărilor teritoriale impuse de fosta putere sovietică. Astfel Transnistria ar trebui să revină Ucrainei, iar Bugeacul și nordul Basarabiei (Hotinul) să fie restituite Republicii Moldova.
Aceasta ar așeza și Republica Moldova pe terenul identității naționale (etno-culturale), desprinzând-o de trecutul său sovietic și identitatea sa sovietică. Pornind de aici ar apărea oportunități sporite pentru o integrare rapidă a Republicii Moldova în UE, cu consecința consolidării politico-economice a frontierei de est a spațiului euro-atlantic.
Războiul din Ucraina nu afectează în mod direct Georgia. El pare, însă, să creeze contextul favorabil reîncălzirii conflictului azero-armean. Un acord de pace bazat pe realizarea unui echilibru de putere la Marea Neagră ar putea și ar trebui să readucă în atenție și să deschidă drumul punerii în aplicare a ideii de a se realiza un Commonwealth Transcaucazian format prin asocierea politică și economică a Georgiei, Azerbaidjanului și Armeniei. Aceasta apare a fi singura cale pentru a se asigura pacea și prosperitatea în Caucazul de sud, inclusiv ca o soluție pentru consolidarea securității în regiunea Mării Negre.
CRIZA, OPORTUNITATEA ȘI AMENINȚAREA
Orice criză este o provocare. Orice provocare se poate transforma într-o oportunitate. Orice oportunitate poate deveni o istorie de succes. Criza care afectează în prezent nu numai Ucraina, ci întreaga regiune a Mării Negre și întreaga Europă, cu reverberații globale, poate oferi șansa de a redefini arhitectura de securitate regională, în Europa de est, la linia de demarcație între lumea euro-atlantică și lumea euro-asiatică, deschizând calea către o nouă ordine mondială. Dimpotrivă, ea poate fi preludiul unui dezastru geostrategic la scară globală din care nu se știe exact cine va învinge (probabil puterile asiatice), dar se poate prezice aproape cu certitudine că primatul mondial al Occidentului colectiv, circumscris de cultura sa euro-atlantică, se va sfârși. Depinde de înțelepciunea și voința politică a acestui Occident ca istoria măreției sale și a influenței sale la scară globală să continue, în ordinea multipolară a viitorului.
Autor: Adrian Severin
Sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu