Statele Unite sunt prinse ca într-o menghină între două variante la fel de proaste și umilitoare: 1) să plece din Golf cu coada între picioare, lăsându-i pe aliații arabi și israelieni la mâna Teheranului, cu ”taxa Ormuz” drept bonus sau 2) să intensifice războiul și să sacrifice sute sau mii de soldați americani, fără nicio garanție reală că vor obține victoria.
Din acest impas născut din slăbiciune strategică provine retorica extrem de vocală (și uneori chiar vulgară) a lui Donald Trump la adresa aliaților NATO. Președintele american nu s-a jenat să lovească sub centură. La un prânz privat cu prilejul sărbătorilor pascale, Trump l-a ironizat pe Emmanuel Macron cu o cruzime de școală veche: “Am sunat în Franța, la Macron, a cărui soție îl tratează extrem de rău. Încă se mai recuperează după pumnul în maxilar”. Președintele american a imitat accentul francez și a blamat Parisul pentru că a refuzat survolul avioanelor americane.
În legătură cu Marea Britanie și premierul Keir Starmer, Trump a fost la fel de dur: ”Trebuie să învățați să luptați singuri. SUA nu va mai fi acolo să vă ajute, așa cum nu ați fost voi pentru noi. Duceți-vă și luați-vă singuri petrolul!”.
Retragerea umilitoare din Golf ar fi un dezastru istoric. Aliații arabi (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Qatar, Bahrein ș.a.m.d.) ar traduce gestul Pentagonului ca un abandon definitiv al garanției de securitate care a susținut petrodolarul timp de decenii. Dezamăgiți și furioși, ei ar accelera masiv trecerea la yuani pentru tranzacțiile cu petrol, ar reduce drastic deținerile în certificate americane de trezorerie (aproximativ 315 miliarde dolari, în 2026) și ar tăia investițiile fondurilor suverane (peste 2 trilioane de dolari) în economia SUA, inclusiv în sectorul AI și tehnologie.
Pentagonul simte vântul rece în ceafă. O plecare cu coada-ntre picioare ar eroda iremediabil puterea financiară globală a Americii.
Varianta 2, a escaladării sângeroase, este la fel de toxică. Continuarea luptelor pentru deschiderea Ormuzului ”cu orice preț” ar însemna pierderi umane greu de explicat la Washington. Casa Albă ar avea dificultăți majore după ce mii de sicrie drapate în steagul american ar apărea în jurnalele de știri ale CNN și Fox News. Pentru Trump, un astfel de bilanț ar fi un adevărat dezastru politic, mai ales după ce a promis în campania electorală că va renunța la ”intervenționismul” tipic predecesorilor săi. Mai mult, escaladarea pregătită de Pentagon nici măcar nu ar garanta victoria. Iranul știe să joace asimetric, cu drone, mine și rachete, ceea ce ar prelungi conflictul cu niște costuri uriașe, prohibitive.
Ambele opțiuni sunt umilitoare pentru cea mai puternică națiune din lume. Prima erodează influența globală și petrodolarul. A doua riscă vieți americane și credibilitate, fără certitudinea succesului. Se pune întrebarea ce va alege Trump dintre cele două variante la fel de proaste. Poate că ar trebui să-l întrebăm pe Benjamin Netanyahu, care cere insistent o înfrângere totală a Iranului. Sau, și mai bine, pe liderii arabi din zonă, exasperați și speriați că ar putea rămâne ”la cheremul Teheranului” după ce în ultimii ani au investit trilioane de dolari în armament american, iar Casa Albă le-a promis protecție cu mâna pe inimă.
Dacă în cazul Ucrainei, liderii UE au intrat în război la cererea expresă a Pentagonului, în contrapartidă cu integrarea Kievului în spațiul comunitar, în cazul Iranului ”morcovul” întins de Trump nu mai funcționează. Și se pare că nici amenințările.
Petrolierele europene vor putea traversa oricum strâmtoarea Ormuz (dacă situația nu se agravează). Așa că o agresiune a Franței, Germaniei și Marii Britanii asupra Iranului nu ar face decât să consfințească întoarcerea la epoca de piatră, în care forța brută, lipsa de umanitate și haosul înlocuiesc complet rațiunea, bunul simț și diplomația.
Autor: Adrian Onciu
Adauga comentariu