În urmă cu ceva timp, ascultam cum se înfierbânta, pe un anume post de televiziune, șeful unei instituții superioare de învățământ, despre al cărei trecut nu vreau să mai pomenesc. Subiectul – de domeniul strict al științelor comunicării, pe care respectivul ar fi trebuit să-l stăpânească destul de bine – se dorea o reacție la spusele oarecum încâlcite ale reprezentantului unui partid, pe care îl învinuia că incită la război sau ceva de genul acesta.
Despre ce era vorba? Politicianul – căruia legea îi îngăduie să aibă opinii și altfel decât oficialii de rând – susținea (dacă este să fim corecți, cu dreptate) că Ucraina are în posesie părți din teritoriul românesc și, cu tot sprijinul acordat acesteia de către România în lupta împotriva Rusiei, respectivul stat are un comportament reprobabil față de românii din Bucovina, peste care s-a înstăpânit în urma unor regretabile manevre, de la cel mai înalt nivel stalinist. Cel mai probabil, sugera și că aceste porțiuni de teritoriu românesc ar trebui să revină la matcă.
Cum domnului în cauză i s-a părut că, prin asta, se intenționa cu totul altceva, echivala exprimarea politicianului cu un fel de declarație de război – chipurile – cu o provocare care ar putea să aibă repercusiuni dure în perspectivă. Mai mult, vedea în aceasta o susținere categorică de partea unuia dintre protagoniștii războiului, care ne stă în coastă; omițând, voit, că până și propria-i atitudine putea fi etichetată aidoma și că însuși, putea fi categorisit, că se situează pe poziții potrivnice interesului național. Atenție! Interesului național și nicidecum al interesului de stat, care are o altfel de interpretare, ca să evit a spune subordonare, în prezent. Cui? Nu mai este cazul să detaliem, căci de foarte mult timp – este la îndemâna oricăruia să observe – unii dintre guvernanții noștri s-au detașat complet de ceea ce ar trebui să reprezinte interesul românesc, punând la dispoziția unora ori a altora nu numai bogățiile solului și subsolului.
Desigur, asemenea vorbe, ar putea fi tălmăcite și răstălmăcite în fel și chip; depinde de ce parte a baricadei te situezi, atunci când faci interpretarea. Dar, într-un stat, care se vrea de drept, fiecare este liber să-și exprime opiniile, în raport de propria gândire. Așa că, dacă, prin funcția deținută, nu reprezinți interese de stat și nu ești vreun purtător oficial de cuvânt, nu-i nicio problemă să te exprimi după cum îți dictează propria conștiință; adică, la liberă alegere, cu discernământ însă. Dar, când îndeplinești anumite funcții, cred că ar trebui să fi extrem de atent la ce îți scapă pe gură în spațiul public. Asta, pentru a nu deveni, la rându-ți, pasibil de partizanat, arătând cu degetul numai într-o anume direcție, presemnalizată.
Până aici, nimic deosebit, dacă ținem seama că, majoritar, la nivel național, acuzele sunt dirijate cu precăderea înspre Răsărit, iar pentru asta unii calcă în străchini, fără să ia aminte la poziția exprimată de una dintre părțile în conflict, că România a ocupat o parte a Bucovinei, care nu i-ar fi aparținut niciodată. Fără să revină vreodată asupra nefericitei declarații, căci de scuze nici nu se mai pune vorba. E, o asemenea inducție – impertinență, mi-aș permite să afirm – ca formă de raționament (sofism, aș spune eu), de la cel mai înalt nivel de reprezentare de stat, cum ar trebui interpretată vizavi de provocare sau de o intenție inamicală, într-o eventuală situație de conflict!? Ca să nu mai adăugăm, la ce se petrece în vecinătatea Deltei Dunării – unde, nici pe departe nu s-au liniști apele – sau la insulele oferite de către unii dintre cei care ne-au condus țara, cu titlu de gratuit, acelorași „prieteni”, cărora și astfel le-am venit în întâmpinare, încurajându-i în denigrarea unei realități istorice și a mândriei noastre ca neam. Asta ce reprezintă, dacă nu o josnică provocare? Sau, mai degrabă o inacceptabilă umilință. Pentru că, voit ori nu, nu chiar toți împărtășim aceleași convingeri, care animă o parte dintre conaționalii noștri de la nivelul de vârf. Fie și așa, în pofida unor decizii, care ar trebui supuse, mai întâi, referendumului național, înainte de orice angajament în numele poporului. Ca să nu ne extindem și la faptele concrete, care exced oricărei exprimări.
Lăsând de o parte atitudinea vehementă și indignarea, aparent corectă și, tot ce se poate, de bună credință a respectivei personalități – căci așa îmi place să cred că este sau ar trebui să fie un conducător de instituție de învățământ – aș fi vrut să-i ascult părerea în legătură cu gafa, ca să nu amplific în context, a unui superior militar, în referire la nu știu ce iminentă perspectivă belică, în care aprecia domnia sa – îndreptățit ori ba – că România ar deveni potențial obiectiv. Desigur, încercând să justifice și astfel infuzia de trupe străine, pe cheltuială românească, și achiziționarea de armament, în dauna propriei industrii de apărare. Nimic însă, pentru că aici nu mai este vorba de cuvintele, reale ori nesăbuite, ale unui politician oarecare, ci de atitudinea unui reprezentat de stat, care – de la înălțimea eșalonului, pe care îl reprezintă – se exprima în numele armatei române și, de ce nu, în domeniul de care răspunde, în numele statului român. Iar, vorbele – pe care, sincer, am dori să fie numai ale sale – pot avea un corespondent nedorit într-un teatru de război în desfășurare și pot isca nu numai suspiciuni, ci chiar incitări, îndreptări de atenție într-o direcție, pe care „inamicul” chiar să nu o fi avut în vedere.
Cum poate fi interpretată o asemenea poziție, care nu poate trece nicidecum neobservată de către cei interesați? A ce seamănă aceasta, dacă nu a flagrantă provocare? Dar, domnul respectiv nu cred că mai are în atenție și un alt punct de vedere, în afară celui deja exprimat, cu care sigur voia să iasă în evidență. De ce?! Considerentele îi aparțin, dar dacă tot ai pornit pe un asemenea drum, mergi până la capăt; căci, altfel nu prea ești în ordine și, în sprijin, vino-ți cu date certe, care să-ți susțină afirmațiile și să atragă, pe drept, atenția majoritară. Dacă le ai, bineînțeles. Personal, niciodată nu mi-au plăcut jumătățile de măsură, cu deosebire când te angajezi în chestiuni, pe care ori nu le stăpânești, ori nu le poți duce până la capăt. La o astfel de atitudine, de la un asemenea nivel de reprezentare, nu există nicio scuză.
Da, asta chiar ar putea fi interpretată în toate felurile; niciunul de bine, categoric. Pentru că – orice s-ar fi vrut ori s-o fi avut în intenție – se depășește, cu mult, stadiul obedienței, cu care se dorește să se vină în întâmpinarea puternicilor lumii de azi, oricare ar fi aceștia. Așa, precum și intervențiile fără discernământ ale unora, care – în loc să atenueze ori să reducă din efectul unor nesăbuințe – dezvoltă inepții în adaos, bravează fără de rost și riscă să atragă privirile asupra unui stat, până deunăzi, atât de pașnic și de liniștit în preocupările sale, naționale.
Mă rog, să le considerăm simple aserțiuni, care – cu siguranță – vor fi estompate de ceea ce ne vor auzi urechile, în perioada următoare, când în campania electorală excesele vor depăși orice înțelegere, iar suspiciunile și provocările se vor amesteca de-a valma cu promisiunile. Chiar dacă, de cele mai multe ori, anapoda. Într-o gândire fără de căpătâi și, cel mai adesea, lipsită de logică, pe care candidații și contracandidații o definesc – mulți fără să-i înțeleagă rostul – ca fiind politică. Mai degrabă, un troc cu electoratul, în schimbul votului: „Eu am să-ți dau, eu am să-ți fac, am să te ajut. Campania electorală este o campanie de minciună”. Parcă așa o definea sfântul părinte Justin Pârvu (Convorbiri, în Revista Atitudini, nr.83/2023, pp. 32-33). Și, chiar dacă, cu o asemenea ocazie, partidele se înverșunează unele împotriva celorlalte, iar promisiunile lor sunt, în mare parte, deșarte: „Nimeni nu cheamă la dreptate, nici unul nu-şi susţine cauza cu sinceritate, ci se bazează pe vorbe goale şi spun minciuni, zămislesc necaz şi dau naştere la rău” (Isaia, 59-4). Învârtoșirile acestora – potrivit aceluiași ilustru cugetător – „nu au alt scop decât să se urască, să mărească tensiunile și împotrivirile unul împotriva celuilalt. Asta este politica, după cum și scopul ei: de dezbinare și distrugere a unității noastre. Iar, pe noi, creștinii, ne așteaptă vremuri grele pentru că, vedem prea bine, vom fi puși la încercare. Însă, să nu ne temem «turmă mică»! Dumnezeu rămâne cu noi!”
În rest, să luăm aminte la vechea zicală potrivit căreia: „Limba ne-a fost dată pentru a vorbi și a mânca, d-aia unii, când vorbesc, mănâncă”. Cu deosebire, în campania electorală, când unii prin abuz vocal, depășesc limitele dincolo de care repercusiunile pot fi nemaipomenite, nu doar în propria sarcină sau a interesului de partid, ci chiar în privința interesului național. Astfel, consecințele, chiar pot fi neprevăzute și n-aș vrea nicidecum să forțăm înțelepciunea orientală, potrivit căreia: „Când un mut mănâncă frunze de pelin, rabdă în tăcere cruntul lor pelin”.
Așa că, deocamdată se ne limităm la faptele nu tocmai ortodoxe, cu care ne-au împovărat destul de mult alții. Și, în raport de care – nu știu de ce – am impresia că, la o adică, în loc să forțăm umăr la umăr, abia așteaptă să ne dea un șut undeva, ca să ne împingă în tranșeea, pe care singuri ne-o săpăm. Până atunci însă – și să sperăm că așa ceva nu se va întâmpla niciodată -, „ciocul mic!” Uneori, vorbele aruncate aiurea pot depăși efectul unui proiectil, pe care – să fim sinceri cu noi -, nu-l mai obținem, de mult timp, în fabricile noastre.
Autor: General-locotenent (r) Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
Sursa: art-emis.ro
Adauga comentariu