În 2019 aniversăm trecerea a treizeci de ani de la căderea Zidului de la Berlin. A fost ca ieri.
Evenimentul a prins lumea într-un moment de cumpănă. El simboliza nu numai încetarea Războiului rece, ci și a războiului mondial. Mă gândesc la războiul mondial început în august 1914 și prelungit, cu o pauză de aproximativ douăzeci de ani, până în mai 1945. De fapt Războiul rece fusese o prelungire a acestei conflagrații mondiale, realizată cu alte mijloace.
CELEBRÂND ”EGALITATEA CU PREȚUL LIBERTĂȚII” ȘI INVERS
Pentru ca Europa să se bucure de pace după războaiele napoleoniene, în 1815, Congresul de la Viena a conceput „concertul națiunilor”, iar Sfânta alianță a imperiilor europene a devenit garantul ordinii continentale împotriva oricărei idei revoluționare. A urmat, într-adevăr, pacea de o sută de ani.
Următorul secol (e drept, ceva mai scurt) a fost, însă, devastat de conflagrații fierbinți. „Răcirea” lor nu a mai fost rodul „concertării” națiunilor de o manieră care să asigure mereu, prin grupări și regrupări oportune, echilibrul puterilor opuse, descurajator pentru orice intenție belicoasă, ci acela al „echilibrului terorii”. Este vorba despre teroarea nucleară, menținută doar la nivel de potențialitate, în condițiile ordinii mondiale bipolare.
Cele două blocuri opuse (capitalist și comunist) au împărțit Europa printr-o „cortină de fier” care a divizat și Germania. Semnul material și simbolul acestei divizări a fost Zidul Berlinului. În partea sa vestică era celebrată libertatea. În cea estică, egalitatea. Peste timp, s-a dovedit că, oricât de gros ar fi zidul, cei care cred că dincolo de el se află libertatea, în cele din urmă vor găsi o cale pentru a-l dărâma.
Propaganda occidentală a susținut că prețul libertății este inegalitatea, dar acesta merită plătit întrucât libertatea în toate expresiile ei (inclusiv și în special libertatea concurenței pe o piață pe care mare bunurile, serviciile și capitalurile circulă liber) duce la prosperitate; practic inegalitatea era văzută ca un catalizator al energiilor creatoare și astfel ca o cale către demnitatea obținută prin îndestulare, prin satisfacerea nevoilor existențiale. Societatea capitalistă accepta că are săraci, dar se mândrea cu faptul că săracii săi sunt mai bogați decât bogații societății comuniste.
Propaganda orientală a insistat asupra faptului că polarizarea averilor, la care duce libertatea concurenței, impune umilințe, în cele din urmă, de nesuportat; umilințe care nu pot fi compensate de satisfacțiile consumerismului. De aceea, o societate în care omul nu este exploatat de semenii săi, ci în care toți sunt proletari, respectiv egali, fiecare dând tot ce poate pentru a primi în schimb, pe cât se poate, tot ceea ce îi este strict necesar, merită renunțarea la libertate.
DOUĂ ALIANȚE NĂSCUTE ANUME PENTRU A NU FI UTILIZATE ȘI UN ZID PENTRU LINIȘTEA TUTUROR
Pentru a ține comunismul în spatele Zidului de la Berlin, construit chiar de către corifeul mondial al acestuia, Rusia sovietică, dar și pentru a se asigura că Germania nu se va mai ridica vreodată pentru a declanșa un nou război mondial, Occidentul euro-atlantic, liberal și inegalitar, a decis sau a acceptat să facă din SUA o putere europeană și să includă partea vestică a Germaniei, sprijinită spre a-și plăti vechile păcate prin propria-i dezvoltare, într-o alianță politico-militară declarat defensivă, NATO. Pentru a putea să își impună nestingherită ordinea în spatele aceluiași zid, dar privit dinspre est, Orientul euro-asiatic, autoritar și egalitar, a răspuns prin crearea unei alianțe simetrice în natură și mod de operare, Pactul de la Varșovia, așezat sub comanda URSS. Fiecare dintre acestea deținând arma nucleară, capabilă nu numai să le distrugă adversarul, ci și întreaga planetă, într-o ciocnire care nu se putea termina cu învingători, ci numai cu supraviețuitori, amândouă au înțeles să se abțină de la orice confruntare militară. Astfel, ambele coaliții militare au fost clădite fix pentru a descuraja până la a face imposibilă ciocnirea militară, iar nu pentru a asigura victoria uneia asupra alteia. Prin urmare, au fost născute pentru a nu fi folosite. Și nici nu au fost.
Așa se face că, în pofida a ceea ce îndeobște se crede, Zidul de la Berlin a servit tuturor. Germaniei de est („democrate”), pentru a-și păstra populația. Germaniei de vest (federale), pentru a-și apăra securitatea democratică. (Potrivit lui Konrad Adenauer însuși, o Germanie reunificată, așa cum îi propusese însuși Stalin, ar fi recăzut în dictatură și ar fi provocat un alt război mondial.) URSS și SUA, pentru a-și demarca sferele de influență și a-și impune fiecare ordinea de o parte și de alta a sa. Lumii întregi, pentru a-și fi stabilit axul geo-strategic al ordinii mondiale bipolare. Poate tocmai de aceea, la Helsinki, în 1975, el a putut căpăta mai mult alura unei linii de unire decât a uneia de separare. Actul Final al Conferinței pentru securitate și cooperare într-o Europă extinsă de la Vancouver la Vladivostok a fondat coexistența pașnică a celor două blocuri războinice opuse. (Atunci când Președintele Ronald Reagan, într-un celebru discurs, l-a îndemnat pe omologul său sovietic, Mihail Gorbaciov, să dărâme Zidul de la Berlin, nu și-a închipuit că, dincolo de farmecul retoric, îndemnul său va avea consecințe materiale.)
Așa se explică de ce Războiul rece nu a fost câștigat de nici una dintre părți pe frontul confruntării militare. De fapt, el nu a avut nici un câștigător pe nici un front. Occidentul, care s-a proclamat învingător, nu a înțeles că, la scară istorică, stingerea contradicțiilor implică dispariția ambelor forțe contrarii, iar nu doar a uneia dintre ele.
Unii analiști susțin că presupusa victorie a Occidentului capitalist s-a produs în plan economic („coșul doi de la Helsinki”), URSS fiind sufocată de cheltuielile impuse de cursa înarmărilor. De aceea Kremlinul a fost silit să arunce prosopul, popoarele statelor din estul Zidului nemaiputând suporta să plătească prețul securității militare cu mâncarea din farfuriile lor și căldura din casele lor. Alți analiști pun aceeași victorie pe seama afirmării drepturilor omului („coșul trei de la Helsinki”) în varianta lor euro-atlantică. Libertățile individuale s-au dovedit mai atrăgătoare decât egalitatea socio-economică.
Cei treizeci de ani care au urmat căderii Zidului de la Berlin au dovedit că lucrurile nu au stat deloc așa.
O DEMOCRAȚIE ȘOVĂIELNICĂ, EGOISME IMPERIALE ȘI FALSE MODELE GLOBALE
Voluptatea cu care Occidentul euro-atlantic s-a repezit asupra piețelor central și est-europene după abandonarea lor de către Rusia, retrasă (strategic) în spatele frontierelor sale (oarecum) naționale (și aici trebuie incluse și piețele lumii a treia care intrau în orbita sistemului mondial comunist), precum și criza economico-financiară a acestui Occident, expusă vederii din 2008, care a devoalat dezechilibrata distribuție a cererii solvabile la nivel mondial și limitele capitalismului neoliberal (dogmatizat de școala de la Chicago încă din timpul administrației Reagan), ne spun azi că, dacă Mihail Gorbaciov ar mai fi întârziat puțin cu propunerea sa de „armistițiu”, luată eronat de SUA ca declarație de „capitulare”, istoria s-ar fi putut scrie altfel.
Cu drepturile omului situația este și mai clară. La nivelul Germaniei, populația fostei Republici democrate deplânge și azi drepturile sociale pierdute, punând coeziunea statului reunificat sub o imensă presiune politică. În cazul celorlalte state ex comuniste, toate având (spre deosebire de națiunea germană, crescută organic într-o concepție autoritară și inegalitară) tradiții de organizare familială și statală autoritare și egalitare, se poate constata că o infimă minoritate era pregătită în 1989 să primească, suporte și gestioneze libertatea, cu obligațiile sale inerente privind luarea deciziilor și asumarea riscurilor. Or, accesul intempestiv și oarecum forțat la libertate, cu conotațiile sale globaliste (postnaționale sau antinaționale), a făcut ca popoarele respective să derapeze către o ordine democratică debilă, compromisă rapid de mecanismul formelor fără fond și în cele din urmă ajunsă a fi doar acoperirea unor regimuri oligarhice corupte, lesne dominate de puteri paranaționale. Așa se explică recrudescența suveranismului în statele menționate, respectiv respingerea globalismului, pe fondul nostalgiei pentru securitatea socială oferită în trecut, cu sacrificarea libertății, de regimurile stângii revoluționare, și al dorinței, tot mai aprins manifestată în stradă, privind instaurarea unor regimuri autoritarist-justițiariste apte a pune capăt libertăților polarizante ale pieței, cu instrumentarul statului militarizat, hipercentralizat și suprareglementat.
Tendințe similare se întâlnesc și în restul emisferei nordice, ca și în întreaga emisferă vestică, ceea ce a dus, printre altele, la renaționalizarea UE și declinul pax americana, afirmată spontan după căderea Zidului de la Berlin, cu urmările acesteia. Asistăm astfel, la nivel mondial, la o tot mai aprigă bătălie între muncă și capital, între statele sărace și cele bogate, între ideea națională și globalismul politic, între cultura suveranității naționale și cea a suveranităților individuale. Între aceste tabere sunt ridicate ziduri pe care exponenții celor dintâi încearcă să le dărâme, iar exponenții celor din urmă se străduiesc să le consolideze.
CU PROPAGANDA (NOASTRĂ) PRE PROPAGANDĂ (LOR) CĂLCÂND
Dacă se poate susține că Occidentul capitalist a câștigat pe un front lupta cu Orientul comunist la capătul Războiului rece, acesta este frontul propagandei. Într-adevăr, cetățenii statelor comuniste, cărora propaganda comunistă nu încetase să le spună că trăiesc într-un rai desăvârșit, în contrast total cu iadul capitalist, au ajuns să creadă că lucrurile stau exact invers; cu alte cuvinte că Zidul de la Berlin, tehnic construit de sovietici, îi împiedică să meargă în rai, condamnându-i la o viață de iad. În materie de propagandă cei din vestul Zidului s-au dovedit net superiori celor din estul acestuia.
Victoria în războiul propagandistic nu este însă decât una imaginară, adică doar virtuală. Când, Zidul a dispărut și cetățenii estului au ieșit din deșertul comunismului real spre a intra în jungla capitalismului neoliberal și neoconservator, visul s-a destrămat dureros. De aici frustrarea, din frustrare confuzia, din confuzie teama și din teamă ura; ura atotdemolatoare și autodemolatoare aflate în centrul crizei globale actuale, care este, în marea ei complexitate și, paradoxal, în marea ei simplitate, și o criză morală subsecventă imposibilității oamenilor de a înțelege sensul vieții; la fel ca în secolul întâi, la sfârșitul lumii precreștine.
UȘA DESCHISĂ PE O PARTE ERA ZIDITĂ PE CEALALTĂ
Astfel, când Zidul de la Berlin s-a dărâmat – dintr-un accident de comunicare, mai înainte ca o decizie clară în acest sens să fi fost luată și operațiunea să fi fost planificată riguros – locuitorii lagărului sovietic au constatat că dincolo de el, de la Oder până la Pacific, erau ridicate mai multe alte ziduri; că ușa tocmai deschisă din partea în care fusese încuiată, fusese zidită din cealaltă parte. Este vorba despre ziduri de aur (financiare), ziduri de vize (opuse liberei circulații a persoanelor), ziduri de reglementări național-egoiste (obstacole netarifare, proceduri birocratice europene etc.), ziduri de cătușe (ridicate pe temelia prejudecății excepționalismului corupției est-europene, în special românești) și ziduri… de mentalități. Din noua religie a reconcilierii între istoria și geografia Europei, anunțată de ridicarea Cortinei de fier, a rămas doar vechea liturghie a „pământului promis” și a salvării Orientului damnat de către „sfântul imperialism” occidental.
Am discutat, într-o formă sau alta, toate aceste lucruri la Paris, cu Președintele Mitterand, ostil reunificării germane, în ciuda prieteniei personale cu cancelarul Helmuth Kohl, în primăvara anului 1990, și apoi cu ministrul de externe britanic, Sir Douglas Hurd, la finele aceluiași an. „Nu mă îndoiesc de bunele intenții ale germanilor – spunea șeful statului francez – dar, fără vreo legătură cu ele, într-un fel se manifestă un om de optezeci de kilograme, și altfel unul de o sută de kilograme” (cu referire evidentă la creșterea în volum a Germaniei după reunificare).
Exact în ziua în care ajungeam la Londra, premierul Margaret Thatcher reflecta asupra faptului că două înfrângeri în război nu fuseseră suficiente pentru a scoate din capul Germaniei ideea Reichului milenar. Pe un atare fundal, încercam să îl conving pe Sir Douglas Hurd, în biroul său de la Westminster, că România și Regatul Unit pot coopera pentru asigurarea echilibrului de putere într-o Europă reunificată, lipsită de acum de prezența ponderatoare a Zidului de la Berlin.
Problema rămânea pe agendă și în aprilie 1997, când am analizat la Washington, cu Secretarul de Stat american, Madeleine Albright și adjunctul său, Strobe Talbot, pericolele unei extinderi ale NATO și UE care semăna mai mult a expansiune decât a reunificare, nevoia ca SUA să rămână angajate în Europa și faptul că sabordarea URSS și dispariția blocului sovietic impunea reforme profunde și în lumea Occidentului euro-atlantic. Despre asta schimbam pe atunci păreri cu cei cărora le ofeream un loial parteneriat strategic, iar nu despre cum trebuie România să își exploateze resursele off shore sau cum să își urmărească penal elitele.
În 2001, m-am întâlnit la Munchen cu Mihail Gorbaciov, Hans Dietrich Gensher, Gyula Horn, Wojcieh Jaruzelski și alți lideri de prim plan ai anilor „marii revoluții europene” (1989-1991) pentru o privire retrospectivă a deceniului și secolului tocmai încheiate. Ultimul Președinte al URSS a explicat cu claritate că nu avusese în gând „catastrofa geopolitică” (după expresia lui Vladimir Putin) la scară mondială care a urmat demolării Zidului de la Berlin, unificării germane, autodesființării Pactului de la Varșovia și retragerii trupelor sovietice din Europa centrală și de est. Ceea ce voise era doar o întrerupere consensuală a Războiului rece, care să îi permită ducerea la bun sfârșit a „perestrokăi” și „glasnostiului”, pentru ca, pe această bază, să convină cu SUA și aliații săi, în numele unei adevărate federații democrate a popoarelor sovietice, o ordine mondială dezideologizată, așezată sub semnul păcii și a unor valori împărtășite. El susținea că aceștia ar fi fost termenii înțelegerii la care ajunsese în Malta cu Președintele George Bush.
POLI, POLARITĂȚI ȘI POLARIZĂRI; ȘI NELIPSITELE…ZIDURI
Că o fi una, că o fi alta, fapt este că astăzi, ordinea unipolară instalată după decesul bipolarismului, a decedat și ea, așa cum era de așteptat, și, în dezordinea care i-a urmat, nu se poate face nimic decât prin dărâmarea zidurilor succesoare celui de la Berlin, mai înainte menționate. Dintre ele, cel mai important și cel mai greu de înlăturat este, neîndoielnic, cel din mințile noastre. Acesta este cu mult mai rezistent decât cel căzut în 1989. Târnăcoapele istoriei vor trebui să lucreze din greu pentru spargerea lui. Dacă ele nu vor reuși, se va recurge dinnou la dinamită și la bombe, eventual nucleare. Atunci omenirea și mai ales Europa vor cunoaște din nou lacrimile și scrâșnirea dinților.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Facebook
Adauga comentariu