C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Solurile României ”se topesc” sub ochii noştri. Grânarul Europei devine un imens pustiu

Calitatea solurilor româneşti se degradează accentuat. Spre exemplu, humusul- cel mai valoros “ingredient” al solului- s-a înjumătăţit în doar trei decenii. În acelaşi timp, românii aplică de cinci ori mai puţine îngrăşăminte decât media UE. Ce efecte va avea sărăcirea solului românesc?

Tot aşa cum un pacient merge la laboratorul medical să i se preleveze sânge pentru analize, ca medicii să vadă dacă suferă de anemie, din cauza lipsei de fier, sau dacă are glicemia mărită, tot aşa pedologii şi agrochimiştii monitorizează caracteristicile şi starea de sănătate a învelişului de soluri al ţării. Ei prelevează probe de sol pe care le analizează, după care dau un diagnostic terenului analizat şi propun o reţetă prin care să se administreze diverse “medicamente” parcelei respective, ca să se vindece, în caz că e bolnavă.

La ce e bun un studiu pedologic

Studiul pedologic împarte solurile în tipuri şi descrie caracteristicile fizico-chimice ale fiecărui tip de sol, fără de cunoaşterea cărora, nu poţi şti care culturi agricole se potrivesc mănuşă terenului respective şi care sunt sortite eşecului. Explică directorul Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie: “Să luăm spre exemplu celebra zonă de podgorii de la Drăgăşani. E o zonă viticolă excelentă în zona Drăgăşanilor, dar nu toate dealurile sunt la fel. Pot să am o plantaţie pe un deal cu condiţii excelente. Veniţi şi dumneavoastră şi vă cumpăraţi o parcelă pe un deal cu structură de sol diferită, însă pe care ochiometric nu-l diferenţiezi de celălalt. Dumneavoastră vă puneţi plantaţia alături de via vecinului, însă producţia pe care o obţineţi e foarte redusă, fără nici o eficienţă economică. Fără studii de sol nu se poate amplasa nimic, mai ales la culturile care cer investiţi: viţa de vie, pomii fructiferi, orezăriile, cer investiţii mari. Nu este ca la grâu, că-l pun anul ăsta şi dacă nu merge, anul viitor nu mai fac”.

Studiul agrochimic -“manual de utilizare a propriului teren”

Studiul agrochimic e în esenţă o “foaie de diagnostic”, care analizează conţinutul de nutrienţi, pesticide şi substanţe poluante din sol şi în funcţie de deficitul sau excedentul de minerale din sol, stablieşte o “reţetă” pentru fermier, recomandându-i ce substanţe să administreze şi în ce cantităţi, precum şi ce plante să cultive ca să obţină o productivitate maximă, fără să-şi “obosească” terenul pe termen lung. “Bonitatea terenului” e stabilită de specialişti în urma analizei a 11 parametri, printre care: tipul de sol, PH-ul din sol, conţinutul de azot, fosfor, potasiu, microelemente, metale grele, dar şi în funcţie de condiţiile climatice, temperatură, precipitaţii, evapotranspiraţie.

În occident s-au dat legi speciale prin care agricultorul nu poate să cumpere îngrăşăminte chimice de la magazin dacă n-are efectuat studiul agrochimic “la zi”. Astfel se evită administrarea chimicalelor în sol “după ureche”.

Şi România avea aceeaşi politică înainte de 1989, când analiza solului era făcută în mod sistematic la nivel de CAP şi IAS, inginerii agronomi fiind obligaţi să afle compoziţia în nutrienţi a solului, ca să-şi poată justifica investiţiile în îngrăşăminte.

Însă revoluţia a adus cu sine fărâmiţarea proprietăţii,iar studiile agrochimice fiind scumpe, cei mai mulţi dintre ţărani nu şi-au putut permite financiar să le comande pentru loturi de doar câteva hectare, deşi în aproape fiecare judeţ există câte un Oficiu de Studii Pedologice şi Agrochimie.

Astfel s-a ajuns la situaţia absurdă în care, din cauza fărâmiţării proprietăţii, acelaşi set de analize îl costă pe un mic fermier de 15 ori mai scump decât pe un mare latifundiar, conform lui Mihail Dumitru, şeful Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie: “Dacă efectuăm un set de analize la nivel de fermă de mari dimensiuni sau de teritoriu comunal cu o suprafaţă de câteva mii de hectare, studiul pedologic costă 20 lei/ha, iar cel agrochimic 15 lei/ha. Însă dacă suprafaţa este mică, preţurile cresc foarte mult. Spre exemplu pentru un mic fermier care are doar 10 hectare, costurile ajung undeva la 3000 de lei pentru întregul studiu pedologic şi agrochimic. Asta din cauză că trebuie să iau un număr de probe mult mai mare, care e reprezentativ pentru o suprafaţă mai mare, de 50-100 de hectare, dar eu sunt plătit doar pentru alea 10 hectare”.

Din cauza preţului prohibitiv, unităţile mici n-au făcut şi nici nu vor face în viitorul apropiat asemenea studii, nefiind capitalizate suficient. În prezent, doar 25% din suprafaţa agricolă a României are efectuate studii agrochimice. E vorba doar de marii fermieri cu mii de hectare şi de străinii care au achiziţionat până în prezent aproape un sfert din terenurile agricole din ţara noastră.

Neavând bani nici de studii de sol, nici pentru îngrăşăminte, majoritatea ţăranilor au preferat să obţină producţii modeste cu investiţii la fel de modeste, secătuind astfel rezervele de nutrienţi ale pământului: “Mult timp solul din Bărăgan a fost exploatat, dar nu s-au mai administrat îngrăşăminte ca să completeze ce s-a extras din sol. La noi a funcţionat principiul: «Iau cât pot anul ăsta, iar după mine potopul»”, subliniază agrochimistul Radu Lăcătuşu, şeful Laboratorului pentru Prevenirea şi Combaterea Poluării Solurilor şi Protecţia Mediului în Agricultură.

România e grav bolnavă- o spun cifrele

În acest ritm, ţara noastră riscă să-şi piardă şansa potenţială de a fi o putere regională în agricultură dacă autorităţile şi fermierii rămân surzi la glasul pământului. Directorul Institutului de Pedologie, avansează nişte cifre dezarmante, consecinţa exploatării până la epuizare a solului: “Din cele 14,7 milioane hectare terenuri agricole sau 9,3 milioane terenuri arabile, circa 7,5 milioane hectare au deficit de humus. România are un nivel redus şi foarte redus de fosfor pe 6,3 milioane hectare, un nivel redus de azot pe 5,1 milioane hectare şi un nivel foarte redus de potasiu pe 788.000 de hectare”.

Mai grav e că starea solurilor se înrăutăţeşte în regim accelerat, din cauza lipsei de responsabilitate cu care românii îşi lucrează pământul: “Când le spun fermierilor că trebuie să compenseze cu îngrăşăminte ceea ce plantele de cultură extrag din sol, câte unul îmi zice : «Domne, dar ai văzut dumneata vreun sol care să nu mai producă?». Nu, dar am văzut soluri care şi-au pierdut o clasă de fertilitate în 10 ani, aşa cum s-a întâmplat în România, unde suprafaţa cu conţinut mic şi foarte mic de fosfor a crescut de la 4 milioane şi ceva la 6 milioane. Acum solurile României riscă să mai piardă încă o clasă de calitate, însă de acum încolo agricultorii pot să doarmă ca mormolocii, că declasarea solului nu o să se mai producă cu o viteză la fel de mare, de 10-15 ani, ci îi trebuie 30 de ani, pentru că nivelul de nutrienţi din sol nu mai are din ce să scadă prea mult. Eu vorbesc de o pierdere de calitate pe toată suprafaţa României, pe toate clasele de fertilitate”.

Codaşii Europei la utilizarea fertilizanţilor


Mulţi specialişti consideră că România se poate mândri cu un sol curat, spre deosebire de ţările vestice, care practică agricultură super-intensivă şi au chimizat excesiv pământul. E un fals motiv de mândrie. Dacă e să facem o comparaţie plastică, în Europa dezvoltată terenul agricol e asemeni unui om îmbuibat cu E-uri, iar solul românesc e asemeni unui flămând leşinat de pe marginea drumului, care e drept, nu consumă E-uri, din simplul motiv că nu mănâncă nimic. În pielea căruia dintre ei e mai de dorit să fii?

Conform datelor furnizate de specialişti, pe 40% din suprafaţa agricolă a României se aplică şi îngrăşăminte, însă cele mai multe sunt aplicate “ochiometric”, doar un sfert din suprafaţa agricolă fiind fertilizată în mod ştiinţific: “Imaginaţi-vă că noi suntem atât de jos, încât aplicăm circa 45 kg NPK/ha (n.r. NPK sunt simbolurile chimice ale celor trei elemente Azot-Fosfor-Potasiu), ca medie pe naţiune, ori media mondială e de 91 kg, iar media Comunităţii Europene e de 220 kg NPK/ha. Noi pur şi simplu nu existăm. Suntem într-o situaţie dezastruoasă. Timp de 100 de ani ţările din vestul Europei au folosit cantităţi fabuloase de îngrăşăminte chimice. Occidentalii au un nivel de fertilitate extraordinar de mare. Olanda are peste 600 kg NPK/ha, iar până acum câţiva ani toate ţările din vestul Europei foloseau peste o tonă de NPK la hectar. Au saturat solul pur şi simplu pe o adâncime foarte mare. Când am văzut primul studiu care constata că în Olanda solul e saturat pe doi metri adâncime cu fosfor, ajungând până la apa freatică, am început să râd: «E o greşeală, nu se poate». Ştiind situaţia catastrofală de la noi, că avem conţinut foarte mic de fosfor în solurile României şi că fosforul se mişcă foarte greu în sol, nici în vise nu mă gândeam că poţi să saturezi solul cu fosfor, nu pe 2 metri, ca olandezii, că ăla-i SF, ci măcar pe 10 centimetri” atrage atenţia şeful ICPA.

În acest an România a mai pierdut o bătălie în lupta pentru recuperarea decalajului de competitivitate faţă de restul Europei, după ce UE a impus pe teritoriul ei o lege de încărcare cu cadmiu a îngrăşămintelor cu fosfor de maxim 40 de mg pe kilogramul de fosfor, faţă de 60 mg, cât a fost până acum. Introducerea unei noi trepte de purificare de către fabricanţii de fertilizanţi, înseamnă o creştere uriaşă a preţului la îngrăşămintele cu fosfor de minim 50%, conform lui Mihail Dumitru: “Acesta e un cost pe care nu ne vom permite niciodată să-l suportăm, dacă ne gândim că 40% din suprafaţa agricolă a ţării are deficit mare şi foarte mare de fosfor, în timp ce impactul asupra ţărilor occidentale va fi redus. Dacă ar fi să judecăm după excedentul pe care vesticii îl au acum în sol, îşi permit să nu mai aplice îngrăşăminte foarte multă vreme”.

Humusul, cea mai dureroasă pierdere

Pedologul Mihai Toti, responsabil de hărţile pedologice şi de bonitarea solurilor în cadrul ICPA, a studiat viteza de degradare a celei mai preţioase componente din sol, humusul: “La începutul secolului XX conţinutul de humus din solurile Bărăganului era de 5-6%. La sfârşitul aceluiaşi secol a ajuns în jur de 3%. Practic a scăzut cu 40%-50%”.

Acestea sunt valori medii, însă specialistul a demonstrat că viteza de degradare a solului poate fi mult mai mare, când a lucrat la un studiu comandat de Banca Mondială pe o suprafaţă de 20.000 de hectare din apropierea Brăilei: “Cel mai bun cernoziom, exploatat în regim de minierit, dă producţii mari cam 5-6 ani, după care scad, din cauza sărăcirii solului în nutrienţi. Spre exemplu la Brăila eu personal am făcut nişte studii în ‘75-’76 şi acum patru ani m-am dus în fix aceleaşi locuri pe care le aveam notate pe hartă şi am reluat analizele. Conţinutul de materie organică în aceleaşi amplasamente scăzuse cu 1,7%, de la 3,5, adică la jumătate faţă de 1975, în numai 33 de ani”.

În timp ce prin aplicarea de îngrăşăminte chimice în doze bine calculate se pot estompa carenţele azot, fosfor sau potasiu, refacerea humusului degradat e mai delicată. Explică Mihail Dumitru: “Humusul e cel mai greu de refăcut. Nu se reface decât prin aplicare de îngrăşăminte organice. Dacă ar fi să aplicăm ultimul gram de gunoi de grajd care se produce în România, am putea fertiliza cu 13 tone/hectar gunoi, circa 700.000 hectare. Din diverse motive nu se fertilizează nici jumătate şi nu s-a mai fertilizat în ultimii 60-70 de ani decât pe suprafeţe foarte mici, în zona de munte şi de deal, unde nu era cooperativă”.

Geologul Mihai Toti vede următoarele soluţii pentru regenerarea stratului de humus: “Noi am putea să încetinim, sau chiar să îmbunătăţim procesul dacă s-ar dezvolta creşterea animalelor, care ar genera gunoi de grajd, din care s-ar obţine compost. Nu trebuie neglijată nici ideea folosirii nămolurilor de la staţiile de epurare, aplicate pentru ameliorarea terenului pentru cultură mare”.

Englezii, reţea de monitoring de 64 de ori mai deasă

Ceauşescu are meritul de a fi făcut “marea cartare” a solurilor României. Ponderea cea mai mare a analizelor de sol se făcuse însă în perioada comunistă, deşi punerea cap la cap a informaţiilor a fost încheiată acum vreo zece ani: “Avem o cartare totală la scara de 1:200.000, ceea ce puţine ţări din lume au. Pe cele mai bune din suprafeţele agricole ale ţării aveam cartare de 1:20.000. Normal ar fi ca tot teritoriul naţional să fie acoperit în 10 ani cu studii noi, însă din ’90 a fost o cădere substanţială. Acum e dezastru. Suntem la cota de avarie. Au mai rămas vreo 600 de oameni în tot sistemul, din 2600 câţi erau în ‘89, încât cu greu mai completăm bazele de date. N-am avut bani nici măcar să trecem toată baza de date de pe hârtie în sistem electronic şi asta e o pierdere fantastică. Hărţile s-au făcut tot din sărăcie”.

Procesul de pauperizare pedologiei româneşti a fost dublat de neglijenţa celor care au lucrat după revoluţie în sistem: “Măsurătorile care s-au făcut pe vremea lui Ceauşescu nu s-au păstrat. Mai mult de jumate din date s-au pierdut şi foarte multe din ele nici nu le mai poţi reface”.

În ultimii ani, Institutul de Pedologie monitorizează cu ajutorul Băncii Mondiale o reţea de 940 de puncte amplasate din 16 în 16 kilometri, răspândite uniform pe tot teritoriul naţional: “Nu-i suficient. Englezii au un punct de monitorizare a solului la fiecare doi kilometri, deci rezoluţia noastră e de 64 de ori mai mică. Englezul are un alt sistem de lucru. El a ajuns la electronizare înaintea noastră, pe când noi nu avem oameni, au rămas extrem de puţini, e o muncă grea şi extrem de prost plătită. Sunt 15 oameni pe judeţ, care pot să facă 2-3 teritorii comunale complete pe an, iar un judeţ are în medie 80 de comune”.

Topul zonelor din România cu cele mai bune soluri

1 – zona Arad Timis
2 – zona Teleorman
3 – zona Baragan Braila IL CL
4 – zona Centrul Dobrogei
5 – zona Campiei Moldove IS
6 – zona Salaj Zalau SJ
7 – zona Subcarpatii Olteniei GJ MH
8 – zona Subcarpatii Munteniei
9 – zona Dobrogea de nord TL
10 – zona Podisul Barladului Vaslui

Sursa: ICPA

Topul zonelor României cu cele mai degradate soluri

1 – zona Sălaj-Cluj
2 – zona Bacău-Vaslui
3 – zona Gorj-Mehedinţi
4 – zona Prahova-Buzău

Sursa: ICPA

CITAT:

“Noi facem analiza solului şi cu modelul matematic îl întrebi pe om ce producţie vrea să obţină şi în funcţie de ce are în sol îi spui cantitatea exactă de fertilizanţi pe care trebuie să o adauge ca să obţină de pildă 8000 de kile de grâu la hectar”.

Mihail Dumitru, directorul Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie

CITAT:

“Noi, cei de la ICPA am insistat ca studiile de sol să fie un sprijin pe care îl acordă statul tututror fermierilor. Fermierii mici nu au potenţial economic să comande astfel de lucrări”.

Mihail Dumitru, directorul Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie

DANIEL BEFU

sursa: romanialibera.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss