Alexandru Petria: De ziua „băieţilor buni”

Scriu cu gândul la bunicul Gavrilă, care nu mai este. S-a dus unde o să mergem inevitabil şi noi. Scriu cu durere. Durere fiindcă visul atâtor bunici din România, precum Gavrilă al meu, a rămas doar un vis. Au aşteptat după Al Doilea Război Mondial venirea americanilor ca să-i scape de comunişti, şi au aşteptat până au ajuns cu iarbă pe piept. Unii au murit în închisori ca deţinuţi politici, alţii cu amărăciune în suflete din cauza privaţiunilor, înainte de 1989.



Am crescut privindu-i la cinematograf şi la televizor pe John Wayne, pe Tarzan, pe maimuţa Cheeta şi pe Tom şi Jerry, ascultând muzica lui Elvis şi citind Hemingway şi Truman Capote.

Bunicul mi-a repetat până la exasperare, şi ştiţi cât sunt de uşor de exasperat copiii şi adolescenţii, însă m-a convins, că America e un model pentru omenire, că americanii sunt „băieţii buni”.

Generaţia din care fac parte a ieşit în stradă în Decembrie 1989. Aveam atunci în jur de 20 de ani şi, riscându-ne vieţile sub gloanţe, doream ca România, după înlăturarea regimului Ceauşescu să înceapă să semene cu America. Cât de cât. Ca „băieţii buni” să fie alături de noi.

Acum America e într-un parteneriat cu România. Mai mult militar, din păcate. Soldaţii români mor pe fronturile lumii alături de cei americani, moartea nu-i deosebeşte, cetăţenii americani pot să vină în România când au chef, fără nici o constrângere, ba se mai amesteca și nepermis în politica. Însă cetăţenii români au nevoie de vize ca să meargă în America. Cum să nu fii îndurerat fiindcă „băieţii buni” te tratează în acest mod, după ce şi bunicii noştri au fost trataţi cum au fost trataţi?

Problema ridicării vizelor pentru români nu este o chestiune doar de calcule din spatele birourilor. E o dovadă de respect la urma urmei, de recunoaştere a colaborării. Nu e drept să depindă preponderent de birocraţi. Acum, românii se simt umiliţi. Şi nu ştiu dacă este în interesul cuiva ca situaţia să se perpetueze. A cuiva care urmăreşte binele comun al colaborării.

Altfel, la mulți ani, America!

Autor: Alexandru Petria

Sursa: Alexandru Petria Facebook

NOTA REDACȚIEI:

Alexandru Petria (n. 1968) a debutat în revista Tribuna, în 1983. A publicat următoarele volume: Neguțătorul de arome (poezii, 1991), 33 de poeme (1992), Zilele mele cu Renata (roman, 2010), Deania neagră (proză scurtă, 2011), Călăul harnic (poezii, 2012) și Rugăciuni nerușinate & alte chestii (poezii, 2013), Convorbiri cu Mircea Daneliuc (2013), România memorabilă (interviuri cu scriitori, 2013), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2014), Cele mai frumoase poezii ale anului, Cele mai frumoase proze ale anului (antologii, 2017).

A contribuit cu poezie, proză și interviuri la toate revistele literare importante din țară. După 1989, devine șeful Comisiei pentru Abuzuri și Drepturile Omului în cadrul CPUN Dej și, alături de câțiva prieteni, a pus bazele săptămânalului dejean Gazeta someșeană. A fost redactor și reporter la mai multe publicații: Zig-zag, Cotidianul, Hermes, Partener, Monitorul de Someș. A fondat propria publicație, cu apariție lunară, Realitatea de Bistrița-Năsăud, Dej și Gherla. Poeziile sale au fost traduse în catalană, maghiară, franceză, spaniolă și olandeză.

I s-a tradus, în Olanda, romanul Zilele mele cu Renata/ Mijn dagen met Renata, la editura Nobelman din Groningen, în 2014. În 2018, a revenit ca poet cu volumul Până unde are oxigen dragostea, apărut la Alexandria Publishing House. Cea mai nouă și controversată apariție este Cum văd lumea. Împotriva globalizării și corectitudinii politice, despre dignitism & alte lucruri, tot la Alexandria Publishing House, la finalul lui 2018. CARTEA SE POATE COMANDA AICI.