La mai bine de 10 ani de la lansarea iniţiativei de consolidare a blocului european pe dimensiunea politicilor de securitate, UE rămâne o colecţie de politici naţionale disparate, lipsite de o coerenţă comunitară.
Inovaţiile Tratatului de la Lisabona
La sfârşitul anului trecut, baroneasa Catherine Ashton devenea primul titular al portofoliului creat prin Tratatul de la Lisabona, acela de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate. Printre atribuţiile sale cele mai importante se află şi coordonarea clasicei Politici Europene pentru Securitate şi Apărare (PESA), rebranduită drept Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC). Aceasta din urmă are rolul de a pune la dispoziţia UE o capacitate operaţională, formată deopotrivă din mijloace militare şi civile, pentru a fi folosită în misiunile pe care Uniunea le-ar putea desfăşura pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale sau prevenirea conflictelor, la cererea Consiliului de Securitate al ONU.
Până la 1 decembrie 2009, momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, meniul de sarcini operaţionale pe care UE avea mandatul să le execute erau cunoscute sub denumirea formală de „misiunile de tip Petersberg“, cuprinzând misiuni umanitare şi de evacuare, misiuni de menţinere a păcii, misiuni ale forţelor combatante pentru gestiunea crizelor, inclusiv misiuni pentru restabilirea păcii. Prin esenţa lor, toate erau misiuni de gestiune a crizelor dezvoltate preponderent pentru a răspunde acelor riscuri şi instabilităţi balcanice care, pe parcursul anilor ’90, au afectat stabilitatea Europei. Şi totuşi, prin Lisabona, UE pare a se adapta la mediul de securitate post-11 septembrie 2001, pentru că, cel puţin pe hârtie, din perspectiva Tratatului, trebuie să se ocupe acum şi de misiuni de consiliere şi asistenţă militară, operaţiuni de dezarmare, prevenire a conflictelor, dar şi de stabilizare postconflict.
Nu putem însă să nu ne întrebăm: oare câţi ani vor mai trece până când UE va dispune de potenţialul operaţional necesar desfăşurării întregului spectru de misiuni asumat prin litera tratatului? În 1999, UE îşi fixa ca obiectiv crearea până în 2003 a Forţei Europene de Reacţie Rapidă, de 60.000 de oameni, care trebuia proiectată în teatrul de operaţiuni în cel mult 60 de zile şi menţinută în teren cel puţin un an. Nici până astăzi, aceasta nu a devenit operaţională, în special din cauza absenţei mijloacelor de transport strategic şi de susţinere în teatrul de operaţiuni. Tocmai pentru a corecta acest deficit, se instituie Agenţia de Apărare Europeană cu misiunea prioritară de a elimina dublarea cheltuielilor, existente în special în zona cercetării şi dezvoltării tehnologiei militare, promovând armonizarea necesităţilor în materie de capacităţi operaţionale şi complementarizarea programelor naţionale de achiziţie.
Deşi PSAC nu îşi propune să creeze o armată europeană în sens clasic, totuşi, aceasta are ca obiectiv definirea treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii, care ar trebui să conducă în timp la o apărare colectivă propriu-zisă. Cu alte cuvinte, UE pare mai aproape ca oricând de transformarea într-o organizaţie de apărare colectivă similară NATO. Deja, acest deziderat este consolidat pe hârtie sub forma unei aşa-numite „clauze de asistenţă mutuală“, care oferă garanţii de securitate chiar mai ample decât articolul muşchetarilor din Tratatul de la Washington, pentru că obligă celelalte state membre, în cazul în care teritoriul unui stat membru este victima unei agresiuni militare, „să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun“. Pe fond, însă, această evoluţie instituţională a UE în direcţia unei organizaţii de apărare colectivă rămâne un pod mult prea îndepărtat, atât timp cât la nivelul blocului comunitar există state precum Marea Britanie sau România, care consideră că fundamentul apărării lor colective rămâne ferm ancorat în NATO şi SUA.
Mai mult, UE este departe de a fi capabilă să garanteze securitatea statelor sale membre în sensul logicii muşchetarilor, „toţi pentru unul, unul pentru toţi“. UE nu dispune nici pe departe de capacităţile sau de infrastructura integrată de coordonare a unor operaţiuni de apărare teritorială. Şi asta pentru un motiv foarte simplu. Pentru că de toate acestea se ocupă în mod tradiţional NATO. Nici măcar meniul operaţiunilor tip Petersberg nu poate fi asumat de UE, fără recurs la capacităţile de planificare ale NATO. Şi cine în Europa, pe fondul actualului climat economic, va dori să investească în dublarea unor infrastructuri deja existente, când bugetele destinate politicilor de apărare vor fi primele vizate de reduceri drastice? Pe de altă parte, este riscant să elaborezi garanţii de securitate lipsite de acoperire. Istoria ne arată că nu litera Tratatului este cea care contează, ci ceea ce se află în spatele său, postura strategică reflectată prin mecanismele de a veni fiecare în apărarea celuilalt.
„Ceea ce a dat asigurări Germaniei în timpul Războiului Rece nu a fost articolul 5, care era chiar vag, ci prezenţa a 300.000 de militari americani pe teritoriul său“, declara recent ministrul de Externe al Poloniei, Radoslaw Sikorski. Tot el avertiza, în aprilie 2008, la Bucureşti, în plin summit NATO, că în 1939 „Polonia a fost prima care l-a înfruntat pe Hitler. Credeam că avem garanţii solide, care ulterior s-au dovedit necredibile din punct de vedere militar. Calculele unei ţări depind de garanţiile pe care le primeşte, aşa că ar fi bine ca ele să fie credibile“.
Garanţii energetice iluzorii
O altă inovaţie importantă a Tratatului de la Lisabona este instituirea unei clauze de solidaritate energetică. Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide, în spiritul solidarităţii dintre statele membre, să adopte măsuri de alimentare în cazul în care apar dificultăţi grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei. Clauza de solidaritate reprezintă răspunsul UE (care cumpără 40% din necesarul său de gaze din Rusia) la tentaţia Moscovei de a folosi gazul ca instrument de intimidare politică a statelor membre, în special a acelora situate în Estul Europei. În ianuarie 2006 şi în ianuarie 2009, invocând neînţelegeri contractuale cu Ucraina, principala ţară de tranzit a gazului rusesc către statele UE (aproximativ 80% din cantitatea de gaz importat traversează teritoriul său), Moscova a tăiat livrările de gaz, generând grave perturbări în alimentarea cu energie a pieţelor europene.
Astăzi, încordarea relaţiilor dintre Rusia şi Belarus (pe fondul unui contencios acumulat la sfârşitul anului trecut şi nesoluţionat nici până în prezent) riscă să afecteze livrările de petrol rus către Europa. În ianuarie 2007, un diferend similar a dus la închiderea bruscă a oleoductului Drujba, care trece prin Belarus, privând 5 ţări europene de petrolul rus. Şi totuşi, în absenţa unor furnizori alternativi, dar şi a integrării reţelelor de distribuţie şi a pieţelor energetice naţionale, clauza de solidaritate oferită de Tratatul de la Lisabona rămâne o garanţie de hârtie.
Un bilanţ mai degrabă mediocru
Bilanţul de 10 ani al politicii europene de securitate şi apărare este departe de a reprezenta un triumf. Deşi blocul comunitar este format din 27 de state membre, cheltuielile de apărare ale UE rămân profund inegale, fiind suportate în procent de 70% de 4 state europene: Marea Britanie şi Franţa (43%), urmate de Germania şi Italia. Dacă mai adăugăm în clasament Spania şi Danemarca, ajungem la concluzia că 6 state furnizează aproape 80% din cheltuielile de apărare ale UE. În plus, deşi dezideratele operaţionale fixate prin tratatele şi documentele UE rămân extrem de ambiţioase, necesitând bugete generoase şi programe integrate de achiziţii strategice (în special pe dimensiunea transportului la mare distanţă şi a capacităţilor de menţinere în teatrul de operaţiuni), între 1998 şi 2008 procentul din PIB destinat cheltuielilor de apărare a scăzut de la 1,8% la 1,4%.
Statistic, guvernele UE pot susţine în misiuni internaţionale numai 110.000 militari. În acest context, poate cea mai importantă inovaţie a Tratatului de la Lisabona şi care vine în întâmpinarea deficitelor structurale acumulate în timp este conceptul de „cooperare permanentă structurată“. Acesta este un instrument care permite crearea la nivelul UE a unor coaliţii flexibile de state interesate de o cooperare şi integrare de nişă, de punerea în comun a resurselor disponibile pentru dezvoltarea capacităţilor lor de apărare, inclusiv prin participarea la principalele programe europene de echipare. Pe scurt, este un instrument care permite statelor mai mici combinarea şi, totodată, raţionalizarea resurselor bugetare, în scopul dezvoltării unor capacităţi operaţionale comune. Un exemplu îl reprezintă aşa-numitele „grupuri de luptă“, care sunt forţe tactice de reacţie rapidă, formate din 1.500 de militari, autonome din punct de vedere al transportului şi al logisticii, capabile să întreprindă, în termen de 5 până la 30 de zile, misiuni de tip Petersberg.
Problema majoră a PESC rămâne aceea că „modul în care aceasta este construită şi funcţionează este asemeni unui joc Lego. Este alcătuită din componente compacte adunate împreună. Atunci când folosesc piesele unui Lego, copiii nu construiesc de obicei ceea ce se află pe cutie, ci au tendinţa să creeze structuri haotice şi incoerente. Este exact ceea ce se întâmplă şi cu PESC“, crede Richard Whitman.
Octavian Manea
sursa: revista22.ro
Adauga comentariu