Ilie Șerbănescu: ”Falsa suveranitate a ­României este folosită ca paravan pentru montarea unor mașinațiuni și experimente economice și politice!”

Istoriografia românească tinde să prezinte faptul că, în secolele de dominaţie otomană asupra ţărilor române, acestea n-au fost transformate în paşalâc (adică nu au fost preluate în administrare turcească directă), ca un fel de dibăcie victorioasă a românilor pentru supravieţuire în vremuri de restrişte, în timp ce în realitate nu era nimic altceva decât o modalitate prin care opresorul străin obţinea acelaşi efect, dar cu un cost infinit mai mic, în măsura în care – şi este de accentuat! – exista o administraţie românească gata să-şi oprime propriul popor chiar mai abitir decât o administraţie străină. Forma juridică prin care puterea străină își impunea condițiile o constituiau așa-numitele „capitulații“.



La bază, regimul „capitulațiilor“ a izvorât din ­necesitatea reglementării într-un fel a relațiilor dintre statele europene creștine și Poarta Otomană (islamică), inclusiv a prezenței cetățenilor celor dintâi pe teritoriul acesteia din urmă, unde dreptul comun se confunda cu cel religios.

Și atunci Poarta consimțea să acorde un ­statut intermediar (ahdname) – respectiv nici teritoriu înglobat islamului (dar al islam), nici teritoriu de cucerit (dar al harb) –  care consta într-o serie de privilegii privind ­practicarea negoțului sau drepturi pentru cetățenii din statele europene prezenți în ­Imperiul Otoman (de a fi judecați de consulii proprii ori de a-și profesa religia etc.). Dacă însă țara europeană creștină (cum a fost cazul Ţărilor Române) era una slabă în raport cu puternica Poartă Otomană, statutul intermediar (ahdname) acordat era citit și opera în cheie inversă: respectiva țară era considerată ca acceptată într-un fel de vasalitate, ­presupusele privilegii (precum ­autonomia administrativă și alegerea ­domnilor) erau în fapt ­contra cost (un tribut mai mare sau mai mic, în funcție de conjunctura politică din zonă), iar adevăratele privilegii erau ale ­otomanilor prezenți pe teritoriul țării respective (practic, nu intrau sub jurisdicția locală).

Nu seamănă tulburător de mult situația aceasta din ­Ţările Române medievale cu situația actuală din România, parte a NATO, membră a UE și care mai împlinește și centenarul existenței sale întregite de sine stătătoare?!

După ce au simțit, veacuri de-a rândul, strânsoarea brațelor estice, românii au ajuns, din anii 2000, în mult râvnitele brațe vestice. Acestea, în numai câțiva ani, ­le-au luat totul de atâta iubire: resursele subsolului, industriile, băncile, telecomunicațiile, utilitățile, comerțul, pădurile și cea mai mare parte din pământurile agricole. Ca urmare, în baza proprietăților dobândite, au preluat, în virtutea regulilor capitaliste însele, decizia, transformând rapid și, foarte important de menționat fără ocupație militară, România într-o biată colonie! Dar, mirare!, nu i-a luat, așa cum ar fi firesc, și administrarea, după preluarea proprietății și deci deciziei. De ce ? Păi, brațele vestice, care combină inteligent forța cu eficiența (de trăiesc astfel bine-mersi de secole pe seama altora), au trei motive. Lăsând administrarea în cârca românilor, stăpânii străini ies mai ieftin (o ­administrație străină plătită ca la ea acasă ar necesita cheltuieli copleșitor mai mari). Dar, mai ales, stăpânul străin nu răspunde de nimic, ba poate arunca în capul românilor toate relele din lume. Românul devine vinovatul de serviciu, iar culpabilizarea permanentă este condiția jecmănirii culpabilului. Neasumarea administrării de către stăpâni nu înseamnă cumva delegarea către vătafii români a vreunei fărâme din decizie, ci doar lăsarea acestora să fure ceva milioane pentru ca stăpânii să poată fura ei, în liniște și în aplauzele generale, miliarde peste miliarde. Și mai este vorba de ceva: de imensa, inimaginabila ipocrizie a puterilor coloniale; nu „cadrează“ a mai pune pe tapet în secolul XXI existența cu acte în regulă a unor colonii, și încă unde, în Europa! De fapt însă, falsa suveranitate a ­României este folosită ca paravan pentru montarea unor mașinațiuni și experimente economice și politice, care ar fi descalificante și ­compromițătoare dacă ar fi vizat colonii oficial recunoscute (ca, de pildă, guvernări de „tehnocrați“ fără parlament și fără partide politice sau deresponsabilizarea socială completă a capitalului prin transferul integral al contribuțiilor sociale asupra muncii).

Cât privește statutul în ­periferia România al străinilor din centrele puterii ­vestice, lucrurile sunt clare, fără echivoc. Există peste 30.000 de firme din aceste centre în România. Folosesc, bineînțeles, salariați ­români (peste un milion), dar șefii fiecăreia din firme sunt străini. Aceștia ­manevrează jumătate din economia din România și, atenție mare, 70-80% din contractele din bani publici românești. Ținând cont de rata de randament la care lucrează, dispun de peste două treimi din profiturile obținute în România. ­Raportează însă Fiscului doar vreo 10-15% din ­acestea. Restul, adică grosul, îl evazionează înainte de fiscalizare, în total vreo 40-50 miliarde euro anual! ANAF și DNA nu descoperă niciun evazionist străin, niciun corupt străin! Acești șefi, venind din țările „mântuitoare“, sunt, desigur, niște îngeri! Dar chiar toți?! Și de te calcă vreunul din ei cu mașina pe trecerea de pietoni, este scos repede din țară de ai lui, să nu-i pună cumva nici măcar o întrebare vreun polițist sau procuror român! Trai nineacă în România centenară în virtutea unor „capitulații“, scrise sau mai ales nescrise, dar operaționale, din Evul Mediu. Chiar și pentru salahorii români este mai bine: oricum, e altceva să te calce în picioare un „mister“ în ­numele democrației, ­decât un „tovarișci“ în numele dictaturii proletariatului sau un „bey“ în numele Sublimei Porți.

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul