Un copil desenează un cerc pe plajă și se așează în centrul lui. Este spațiul său, suveranitatea personală. Locul pe care-l ființează, pe care nu vrea să-l piardă, aria intimității sale.
Suntem structural altfel decât copiii, sub straturile de experiență, de cultură? Consider că nu, nevoia de-a poseda un areal care să ne protejeze este întâlnită și la animale.
Dar ce deosebire este între noi și animalele de la zoo, văduvite de intimitate, expuse miilor de ochi zile și zile, ba și nopți, dacă pierdem intimitatea prin intruziunea tehnicii, a unor legi? Nici una. Intimitatea păstrează umanul, pâlpâirea eului. Cum să iubești când știi că ești privit, cum să defechezi, cum să mănânci realizând că, poate, ești dizgrațios? Cum să lucrezi eficient, cum să fii natural, tu însuți, când ești nevoit să recurgi la subterfugii, ca să prinzi trendul cu lumea, să-ți ocultezi vulnerabilitățile ca să supraviețuiești?
„Nu ai de ce să te temi, dacă nu ai nimic de ascuns”, îi auzim pe câte unii. Pe naiba, și un amănunt nesemnificativ are potențialul să fie folosit împotriva ta. Într-un context potrivit, n-ai habar când, în mâna nu știu cui.
Instrumentele de supraveghere în masă, de la înregistrarea mailurilor, a locurilor de cazare în hoteluri, a telefoanelor, camerele video de pe străzi ne închid într-o imensă grădină zoologică. Indiferent de pretexte, aici se oprește rezultatul.
Compătimim animalele din captivitate și nu ne conștientizăm captivitatea.
După refluxul intimității, suntem cimpanzeul care vrea să arate că e fericit și când este trist. Nu are importanță ce banană primește.
Autor: Alexandru Petria
Sursa: Alexandru Petria
Adauga comentariu