Umanitarismul bine temperat: Gabriel Liiceanu îmbrăcat în zale anticomuniste

Gabriel Liiceanu (GL) a scris un articol (Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro), deranjat fiind de corul laudativ, pro-Castro, al stângii planetare. GL nu este dubitativ, știe bine ce trebuia/trebuie să se scrie pe toate zidurile planetei: “A murit ultimul mare tiran al secolului 20”.



În loc de a lua această simplă propoziție și a o răspândi pe întreg mapamondul, sumedeniile de personalități, de la Obama, Jean-Claude Junker, Justin Trudeau sau Putin, s-au întrecut în laude la adresa răposatului cubanez. Chiar și Maradona sau Garcia Marquez s-au făcut de râs, de-a lungul timpului, cu gafele lor pro-fideliste.

Acolo unde liderii mondiali greșesc, GL corectează. Ca într-un migălos “Înșir’te mărgărite”, GL le amintește mărimilor planetei cu cine s-au pus, așa încât sunt trecute în revistă toate locurile comune ale gândirii anti-comuniste: romantism revoluționar, țările comuniste transformate în vaste închisori, ideologie și cultul personalității, tortură, familii distruse, fanatic vanitos (Castro), apetit criminal și alte asemenea colecții de nestemate dictatoriale menite să trezească planeta din somnul dogmatic. Dă o mână de ajutor și Horia-Roman Patapievici, acestuia fiindu-i citate câteva propoziții din contribuția dânsului din O idee care ne sucește mințile: “Invocând caracterul pretins modernizator al comunismului ori ideile sale pretins generoase ori un pretins bilanț pozitiv al realizărilor sale sociale, mulți progresiști, poate că bine intenționați, preferă să treacă cu vederea faptul că regimurile comuniste au ucis în două generații o sută de milioane de oameni: asta înseamnă cam 4.500 de oameni pe zi, adică 190 de morți pe oră, adică 3 oameni transformați în cadavru în fiecare minut – și nu o singură dată, ci minut de minut, oră de oră, zi de zi, timp de 60 de ani fără întrerupere. Vă puteți imagina un asemenea monstruos munte de cadavre?” Chiar Liiceanu nu uită să amintească milioanele de victime din Uniunea Sovietică – războiul civil rus și perioada stalinistă, în total 29 de milioane de cadavre contabilizate de GL.

Luând în considerare toate aceste (re)memorări, se poate trage lesne concluzia că filosoful de la Humanitas este un mare umanitarist, categoric împotriva violenței (de orice natură ar fi aceasta), partizan al bunei guvernări, dușman declarat al tuturor formelor de dictatură, în fine, pe urmele lui Kant, un atlet al păcii eterne. Nu am de gând să contest crimele comunismului, nu am de gând să contest umanitarismul domnului Liiceanu, voi lăsa exercițiul gândirii critice pentru alte dăți și alte mize. Totuși, punând la socoteală întreaga experiență publicistică post-1989 a lui GL, contabilizând și miile de volume traduse și publicate la Humanitas, câteva întrebări pot fi puse. Spunând toate acestea, sunt perfect de acord cu o banalitate acolo, că fiecare are dreptul să scrie și să vorbească despre ceea ce crede de cuviință. Da, oricine are dreptul să scrie despre ce  crede de cuviință. Pe de altă parte, avem și noi dreptul să punem unele întrebări, neesențiale și nesemnificative, dar oneste.

Unu la mână: de ce nu am auzit niciodată din direcția GDS (în general) și de la domnul Liiceanu (în particular) vorbindu-se despre cele două episoade de foamete indiană (1876-1879 și 1896-1902), ambele tutelate de Imperiul Britanic, în perioadele respective de dezastru murind între 15 și 30 de milioane de oameni? Oare nu au auzit ei despre toate acestea? Sigur, toate aceste victime indiene au murit în timpul vârstei de aur a liberalismului capitalist, în acea perioadă în care principiile sacre ale lui Smith, Bentham și Mill au fost cu religiozitate aplicate în India britanică. A existat chiar și o variantă de Nero britanic, cu starostele colonial Lord Lytton în chip de satrap. Pe cei care aminteau, la vremea respectivă, de dezastrul uman provocat de împletirea dintre secetă și politicile liberale, Lord Lytton îi numea “umanitariști isterici” și “sentimentaliști jalnici”. De ce aceste amănunte de istorie colonială nu sunt niciodată pe buzele visceralilor noștri anti-comuniști? Există un volum foarte cunoscut (apărut în 2002), cartea lui Mike Davis (Late Victorian Holocausts: El Niño Famines and the Making of the Third World, London: Verso). De ce nu o traducere a acesteia la Humanitas? Așa, ca să avem o privire complexă și să vedem completul și monstruosul munte de cadavre, cel la care a contribuit cu osârdie și capitalismul.

Doi la mână: de ce o carte precum cea a lui Domenico Losurdo (Contraistoria liberalismului), recent tradusă la Editura Tact, nu este în nici un context amintită? Pentru că în epoca de înflorire a liberalismului american, atunci când scrierile lui John Locke se aflau la mare preț, comerțul cu sclavi ș sclavia se aflau la apogeu? Se discuta doct pe atunci dacă negrii sunt parte a rasei umane: cum nefăcând parte din rasa umană, sclavia nu era sclavie, era o simplă posesie de animale de povară. Este și acesta o fațetă brutală a naturii umane, nu?

Trei la mână: mai aproape de noi, de ce nu a vorbit niciodată distinsul filosof despre dezastrul umanitar generat de războiul din Irak? În Irakul post-2003 sunt peste 4 milioane de refugiați, 100 de persoane sunt ucise zilnic și o treime din populație trăiește în sărăcie cruntă. Este una din cele mai mari catastrofe contemporane (https://www.globalpolicy.org/humanitarian-issues-in-iraq/consequences-of-the-war-and-occupation-of-iraq.html). Cum se face, doar un exemplu dintre sute, că un articol precum “The Iraq War and the World Oil Economy” – Edward Neil & Willi Semmler în Constellation, Vol. 14(4), 2007, pp. 557-585 – nu este luat în seamă în România sau, dacă se discută, totul este luat lejer, a la teoria conspirației? Și totuși, Alan Greenspan, în The Age of Turbulence, referindu-se la războiul din Irak, se exprima destul de direct, fără sentimentalisme ieftine: I am saddened that is politically inconvenient to acknowledge what everyone known: the Iraq war is largely about oil… Iarăși tăcere. Oare de ce?

Patru la mână: cum se face că domnul Liiceanu și domnii de dreapta din periferia Europei, România, nu aduc niciodată vorba despre dezastrul generat de atacurile cu drone din periferia periferiilor Waziristan? În Waziristan (o regiune montană din Afghanistan) populația civilă este terorizată de atacurile cu drone, victimele colaterale, inclusiv civilii (ca mai totdeauna, copiii sunt printre victime), fiind la ordinea zilei – a se vedea tulburătorul documentar Wounds of Waziristan (https://www.youtube.com/watch?v=sk7fD5umakg). De ce oamenii de la capătul lumii nu sunt și ei în centrul atenției?

Cinci la mână: de ce dreapta nu spune nimic despre victimele civile palestiniene urmare a, spre exemplu, Operation Protective Edge din iulie 2014 (peste 2.256 de victime din care 70% civili, foarte mulți copii)? De ce moartea are culoare politică și de ce suntem selectivi în alegerea victimelor pe care le bocim? Există o motivație intrinsecă pentru toate aceste mize intelectuale? Dacă vrem să aflăm ceva, nu căutam în România, mergem către Antipode, Mikko Joronen scriind un articol complex: «“Death comes knocking on the roof”: Thanatopolitics of Ethical Killing During Operation Protective Edge in Gaza». Antipode, Vol. 48(2), 2016, pp. 336-354.

Lista poate continua și putem merge mai departe cu Siria și conflictul de acolo, cu tot cu cataclismul de rigoare. Dar la ce bun un asemenea demers? Sigur, într-un necrolog-rechizitoriu dedicat lui Castro nu se puteau înșira toate chestiunile ridicate aici. Eu vorbesc aici despre un trend, unul ce-și are începuturile în epoca de demult, a perioadei post-1989. Așa am aflat noi cu timpul, via intelectualii publici de la noi, printre altele, că SUA promovează democrația în Irak, că Saddam era un mare dictator și că Siria nu stă departe de Irak. Despre palestinieni? Toți se pare că sunt teroriști ce trebuie stârpiți. Lumea veche a secolului al XIX-lea? Britanicii au dus civilizația pe continental asiatic, crimele colonialismului fiind o pură fantezie stângistă. Sunt partiturile politice de pe care se cântă în spectrul străveziu al anticomuniștilor de la noi. Și totuși, există o miză pentru tot acest discurs unilateral și searbăd? De ce o asemenea obtuzitate și o privire incompletă asupra acestor mari cimitire de sub lună? Oare pentru că asupra naturii umane și asupra ideologiei liberale avem o viziune edulcorată? Pentru că natura umană plus politicile difuzate de promotorii democrației sunt iremediabil corecte doar că sunt scurtcircuitate episodic de tot felul de scelerați revoluționari de stânga? Sau pentru că există o neînțelegere profundă privind natura conflictelor generate de dezvoltarea și ascensiunea capitalismului? Sau din pur oportunism? În mod sigur, aceste întrebări, și multe altele, nu sunt necesare (sunt chiar tembele) și asta pentru că lumea se împarte dintotdeauna în lumea celor buni și lumea celor răi, a celor orbiți ideologic. O istorie mondială de tip hollywoodian, o epopee cu colosală în care se luptă neîncetat îngerii dreptății și cavalerii morții. Este viziunea simplist-caricaturală asupra istoriei trecute, prezente și viitoare a lumii. “Dig, Lazarus, Dig!!!”

Autor: Nicolae N. Paios

Sursa: Argumente si fapte