Machiavelli şi… NATO

„Aceia care pot să renunţe la libertatea esenţială pentru a obţine puţină siguranţă temporară nu merită nici libertate, nici siguranţă” – Benjamin Franklin

Am recitit de curând “Principele” [3], capodopera lui Niccolò Machiavelli scrisă la 1513, după „cincisprezece ani, cât am învăţat arta de a guverna”, deoarece ea este citată adesea de politologul american George Friedman în cartea sa “Următorul deceniu” [2], atunci când dă sfaturi preşedintelui SUA pentru deceniul 2011-2021. Friedman a vizitat ţara noastră şi a sfătuit România să nu se bazeze pe NATO, ci pe propriile forţe armate; acum am înţeles de ce: pentru că îl citise atent pe Machiavelli. În cele ce urmează, extind argumentat concluzia lui Friedman de la România la Uniunea Europeană.

Iată ce scria Machiavelli despre armatele proprii şi aliate[3] (sublinierile ne aparţin).

„… temeliile cele mai bune ale oricărui stat … sunt legile bune şi armatele bune. Şi, întrucât nu pot să existe legi bune acolo unde nu există armate bune, iar acolo unde sunt armate bune trebuie să fie şi legi bune, voi lăsa deoparte expunerea asupra legilor şi voi vorbi despre armate.

Spun, aşadar, că armatele cu care un principe îşi apără statul sunt sau ale lui proprii, sau mercenare, sau aliate, sauamestecate din aceste feluri diferite … Armatele mercenare şi cele aliate sunt nefolositoare şi primejdioase …”([3], pag. 45, 46)

„Armatele aliate, care sunt şi ele armate nefolositoare, îţi sunt trimise de către un conducător de stat puternic, atunci când îi ceri să-ţi vină în ajutor şi să te apere … Armatele de felul acesta pot fi folositoare şi bune atunci când luptă pentru ele înseşi, dar sunt aproape întotdeauna păgubitoare pentru acela care le cheamă, căci, dacă pierzi lupta, rămâi învins, iar, dacă învingi, devii prizonierul lor. … Împăratul Constantinopolului, pentru a se împotrivi vecinilor lui, a adus în Grecia zece mii de turci, iar când războiul s-a sfârşit ei n-au mai vrut să plece de aici, şi astfel a început înrobirea Greciei de către necredincioşi.

Prin urmare, acela care nu vrea să învingă să se folosească de asemenea armate, pentru că ele sunt cu mult mai primejdioase decât cele mercenare. Într-adevăr, prin însăşi natura lor, ele aduc cu sine pieirea, deoarece sunt strâns unite între ele şi deprinse să asculte întotdeauna de altul, iar nu de tine …

Astfel, un principe înţelept ocoleşte întotdeauna acest fel de armate şi se serveşte numai de ale lui proprii: el preferă să piardă lupta cu soldaţii lui, decât să o câştige cu ai altora, judecând că nu este o victorie adevărată aceea pe care o câştigi cu arme străine. … regatul Franţei ar fi astăzi de neînvins dacă armata organizată de Carol ar fi crescut sau ar fi fost menţinută. Dar, fiind pre puţin înţelepţi, oamenii se apucă uneori să facă un lucru care în clipa aceea pare bun, ceea ce îi face să nu-şi dea seama de otrava care se ascunde în el … ([3], pag. 50 – 53)

NATO – scurt istoric

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (început la 1 septembrie 1939), „aliaţii” (coaliţia anti-germană: Franţa, Polonia, Anglia, la început) au chemat în ajutor pe americani (care intră în război în decembrie 1941), ca să înfrângă„puterile Axei” (Germania, Italia şi Japonia). Au obţinut victoria în mai 1945, dar armatele aliate americane nu au mai părăsit Europa de atunci.

În 1949 s-a înfiinţat NATO (North Atlantic Treaty Organization) prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord(cunoscut mai bine sub numele de Tratatul de la Washington) de către 12 state fondatoare: Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit şi SUA. În prezent, NATO are 28 de membri, Grecia şi Turcia aderând în 1952, Germania în 1955, Spania în 1982, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia în 1999, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia în 2004, şi Albania şi Croaţia în 2009.

Tratatul de la Washington are doar 14 articole, inima sa fiind „apărarea colectivă”, menţionată în Articolul 5. Tratatul îşi trage autoritatea din Articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, care afirmă dreptul inerent al statelor independente la apărarea individuală sau colectivă.

Crearea Alianţei a avut iniţial trei scopuri: să împiedice expansiunea sovietică, să interzică renaşterea militarismului naţionalist în Europa, prin prezenţa masivă a forţelor americane pe continent, şi să încurajeze integrarea politică Europeană. Conceptul strategic s-a modificat în timp, la Summitul NATO de la Roma din 1991 fiind adoptată„securitatea cu 5 dimensiuni: politică, militară, economică, socială şi de mediu” (Iulian Chifu, „Rolul NATO în arhitectura de securitate europeană“ [1], pag. 29). La Summitul NATO aniversar din 1999 de la Washington, noulConcept strategic adoptat avea drept componentă esenţială „operaţiunile „out of area” („dincolo de frontiere”), NATO ieşind din teritoriul statelor membre pentru a putea asigura securitatea statelor membre, dar şi a întregii Europe.” (pag. 39) La Summitul NATO de la Bucureşti din 2008, „se face trecerea de la securitatea euroatlantică şi a Europei la nevoia de a avea acţiune globală …” (pag. 45).

La Summitul NATO de la Lisabona din 19 noiembrie 2010, noul Concept strategic adoptat „permite NATO ca,în actualul context global, să poată interveni în cazul oricăror situaţii de criză apărute oriunde în lume. Astfel, NATO nu este numai o alianţă defensivă, ci devine o „instituţie de securitate”. Pe de altă parte, Articolul 5 al Tratatului de la Washington capătă noi dimensiuni, ameninţările la adresa statelor membre nemaifiind văzute doar ca ameninţări teritoriale, ci ca ameninţări de orice fel la adresa securităţii membrilor săi.” (Cristina Vohn, „Relaţiile NATO-UE între cooperare şi divergenţă. Câteva consideraţii.” [1] , pag. 68)

Simultan cu crearea NATO, s-a înfiinţat ceea ce acum se numeşte Uniunea Europeană (UE), o „struţo-cămilă ”care nu este nici federaţie, nici alianţă de state (iniţial 6, acum 28 de state ale Europei). Adică UE nu are armată şi politică externă proprie, printre altele, cum au SUA, ca federaţie.

Prin Tratatul de la Amsterdam (1999), UE a marcat instituirea Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC), cu o componentă de Politică Europeană de Securitate şi Apărare (PESA). „PESA este de fapt componenta militară a PESC, … care: (1) nu implică crearea unei armate europene, … (3) Exclude orice formă de apărare teritorială. Aceasta rămâne în competenţa exclusivă a statelor naţionale şi a NATO … (4) Colaborează strâns cu NATO … ” (Cristina Vohn, [1], pag. 63)

„Dezvoltarea unei politici commune de apărare a UE a ridicat numeroase semne de întrebare din partea SUA.Îngrijorările Americii vizavi de crearea unei forţe de apărare a UE au fost legate de subminarea NATO. De ce are nevoie UE de o forţă de apărare proprie când marea majoritate a statelor membre ale UE sunt şi membre ale NATO? În opinia Washingtonului, se urmărea diminuarea influenţei militare americane în Europa, ceea ce va face cooperarea militară mult mai dificilă. Unele state europene, în special Franţa, dar şi Comisia Europeană, au dat impresia că urmăresc emanciparea de sub puternica influenţă americană din cadrul NATO.” (pag. 69) „O minoritate a statelor UE conduse de Franţa continuă să fie favorabilă unei identităţi de apărare autonome a UE. … În fapt, principiul în baza căruia acţionează politica americană vizavi de PESA se concentrează pe prevenirea apariţiei unei Europe prea puternice şi agresive în domeniul securităţii.” (pag. 70)

SUA, UE şi NATO în viziunea lui Friedman

George Friedman (politolog american, fondatorul şi preşedintele STRATFOR, cea mai importantă agenţie privată de analiză geopolitică) ne spune următoarele, printre multe altele extrem de interesante, în cartea sa din 2011, intitulată „Următorul deceniu: De unde venim… şi încotro ne îndreptăm” [2] (sublinierile ne aparţin):

„Această carte tratează relaţia dintre imperiu, republică şi exerciţiul puterii din următorii zece ani (2011 – 2021, n.n.). Lucrarea … este marcată de temerea mea cea mai mare, şi anume că puterea Statelor Unite pe plan mondial va submina republica. … Îi invit pe cititori să mediteze asupra a două teme. Prima este conceptul de imperiu neintenţionat. Consider că SUA au devenit un imperiu nu pentru că aşa s-a dorit, ci pentru că acesta a fost cursul istoriei. N-are nici un rost să ne întrebăm dacă SUA ar trebui sau nu să fie un imperiu. America este deja un imperiu.Cea de-a doua temă o constituie, aşadar, felul în care se conduce un imperiu, iar pentru mine cea mai importantă chestiune din spatele acestei discuţii este supravieţuirea republicii. Statele Unite au fost întemeiate pe împotrivirea faţă de imperialismul britanic. …. Nu îmi este clar dacă republica poate rezista presiunilor imperiului sau dacă America poate supravieţui unei conduceri imperiale defectuoase. Altfel spus, poate conducerea unui imperiu să devină compatibilă cu cerinţele unei republici? … Susţin cu înflăcărare republica. Se poate ca istoriei să nu-i pese de dreptate, dar mie îmi pasă.” ([2], pag. 13,14)

„… În lunga perioadă dintre prima apariţie a „Cortinei de Fier” şi sfârşitul Războiului Rece, această strategie americană de distragere şi manipulare a fost raţională, coerentă şi de o viclenie cu adevărat eficientă. În urma prăbuşirii Uniunii Sovietice, însă, SUA au schimbat strategia concentrată pe efortul de a îngrădi marile puteri cu o încercare neclară de a îngrădi potenţialii hegemoni regionali atunci când purtarea lor ofensa bunul-simţ american. În perioada 1991-2001, SUA au invadat sau au intervenit în cinci ţări – Kuwait, Somalia, Haiti, Bosnia şi Iugoslavia – …” ([2], pag. 20, 21)

„După 11 septembrie 2001, Statele Unite, dezvoltând o obsesie cu privire la terorism, au devenit încă şi mai dezorientate, pierzând cu totul din vedere principiile strategiei pe termen lung. Ca alternativă, au impus un ţel strategic nou, dar intangibil, şi anume eliminarea terorismului. Principala ameninţare, organizaţia al-Qaeda, îşi propusese un scop improbabil, dar nu de neconceput: recrearea Califatului Islamic, teocraţia înfiinţată de Mahomed în secolul al VII-lea, care a rezistat într-o formă sau alta până la prăbuşirea Imperiului Otoman, la sfârşitul Primului Război Mondial. Strategia al-Qaeda consta în răsturnarea guvernelor musulmane pe care nu le considera îndeajuns de islamice, obiectiv ce trebuia atins prin instigarea la răscoale populare în ţările respective. În opinia al-Qaeda, motivul pentru care masele islamice erau asuprite îl reprezenta teama faţă de propriile guverne, bazată, la rândul ei, pe impresia că Statele Unite, care controlau respectivele guverne, nu puteau fi provocate. Pentru a elibera masele de aceşti factori de intimidare, al-Qaeda a considerat că are datoria de a demonstra că puterea colosală a Statelor Unite este doar o aparenţă – că americanii sunt, de fapt, vulnerabili în faţa unui grup restrâns de musulmani, cu condiţia ca aceştia din urmă să fie gata să-şi sacrifice viaţa.

Ca răspuns la atacurile al-Qaeda, Statele Unite s-au năpustit asupra lumii islamice, lovind cu precădere Afghanistanul şi Irakul. …. Scopul lor nu era de a învinge o armată şi de a ocupa un teritoriu, ci de a opri al-Qaeda şi de a crea haos în lumea musulmană. Dar crearea haosului este o tactică pe termen scurt, nu o strategie pe termen lung. … Doar pentru că un lucru precum eliminarea terorismului este de dorit, nu înseamnă că el este şi realizabil sau că preţul plătit se înscrie în limitele raţionalului. … Primul pas – revenirea la o politică de menţinere a balanţelor puterii în fiecare regiune – trebuie făcut începând cu aria principală de intervenţie militară americană, un teatru de război care se întinde între Marea Mediterană şi munţii Hindukuş. În general, în ultima jumătate a secolului trecut, în această zonă au existat trei balanţe separate de putere – între arabi şi evrei, între India şi Pakistan, şi între Iran şi Irak. În primul rând ca urmare a politicii americane, aceste balanţe sunt acum instabile sau nu mai există deloc. … Restabilirea echilibrului în regiune, apoi în politica americană în sens mai general, va necesita în următorul deceniu îndeplinirea unor paşi care vor stârni cu siguranţă controverse. Aşa cum voi demonstra …, SUA trebuie să se distanţeze discret de Israel. Trebuie să ajute la întărirea (sau măcar să înfrâneze slăbirea) Pakistanului. Şi în spiritul antantei lui Roosevelt cu URSS, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cât şi al antantei lui Nixon cu China, din anii 1970, SUA trebuie să ajungă la o înţelegere neplăcută cu Iranul, … . Orientul Mijlociu este punctul de plecare pentru revenirea Americii la echilibru, dar întreaga Eurasie are nevoie de o reaşezare a relaţiilor sale interne.” ([2], pag. 21-23)

„… SUA au trei interese majore acolo: să menţină balanţa regională de putere; să asigure continuitatea fluxului de petrol; şi să înfrângă grupările islamiste care ameninţă Statele Unite.” ([2], pag. 133)

„… Ocupaţi cu conflictele din Irak şi Afganistan, americanii nu au mai avut puterea să oprească renaşterea influenţei moscovite, nici măcar să facă ameninţări credibile, care să inhibe ambiţiile Rusiei. … Pericolul renaşterii Rusiei şi al implicării ei în problemele occidentale va deveni mai evident odată ce analizăm celălalt jucător din această a douaregiune problematică, Uniunea Europeană. Odinioară menită să devină o supernaţiune de rangul Statelor Unite, structura UE a început să dea semne de slăbiciune în timpul crizei financiare din 2008, care a condus la criza economiilor europene sudice (Italia, Spania, Portugalia şi Grecia). Odată ce Germania, principalul motor economic al Uniunii Europene, a văzut că riscă să se asocieze greşelilor şi exceselor partenerilor săi din UE, a început să-şi reevalueze priorităţile. Concluzia care a ieşit la iveală a fost că Germania are mai multe interese comune cu Rusia decât cu vecinii săi europeni. Oricât de multe beneficii ar avea Germania de pe urma alianţelor economice europene, ea depinde în continuare de Rusia, pentru o mare parte din cantitatea de gaze naturale de care are nevoie. Rusia are, la rândul ei, nevoie de tehnologie, de care Germania dispune din abundenţă. În aceeaşi manieră, Germania are nevoie de o infuzie de mână de lucru care să nu creeze probleme la nivel social prin emigrarea în Germania, şi o soluţie dintre cele mai evidente o reprezintă deschiderea de fabrici germane în Rusia. Între timp, cererile din ce în ce mai insistente ale americanilor pentru ajutor din partea Germaniei în Afganistan şi în restul zonelor au tensionat relaţia cu SUA şi au apropiat interesele germanilor de cele ale Rusiei. Toate acestea ne ajută să înţelegem de ce, pentru Statele Unite, revenirea la o stare de echilibru va necesitaun efort semnificativ de-a lungul următorului deceniu, în vederea împiedicării unui parteneriat germano-rus. După cum vom vedea, abordarea cea mai potrivită pentru Statele Unite va presupune o nouă relaţie cu Polonia, ghimpele geografic care poate fi înfipt în coasta unei antante ruso-germane.”([2], pag. 24, 25)

„… după cum vom vedea, un grad înalt de interdependenţă globală, având drept centru Statele Unite, creşte, de fapt – mai degrabă decât să scadă -, pericolul izbucnirii unui război.” ([2], pag. 33)

„Puterea americană se întemeiază pe economie – oricât de instabilă ar părea la momentul actual – , dar în spatele acestei economii puternice se află forţa militară. Scopul armatei americane este să prevină tentativele, din partea oricărei naţiuni afectate de influenţa economică a Statelor Unite sau a oricărei coaliţii de acest gen, de a face uz de forţă pentru a schimba condiţiile care le pun în dezavantaj. La fel ca legiunile Romei, trupele americane sunt trimise preventiv în jurul lumii, pentru că cel mai eficient mod de a folosi forţa militară este, pur şi simplu, dezbinarea puterilor emergente înainte ca acestea să poată prezenta vreun pericol. „([2], pag. 35)

„Şi, la fel ca în cazul Romei antice, cât şi al Marii Britanii, cei care celebrează imperiul american coexisă cu cei care îl resping şi care îşi doresc o revenire la vremurile mai pure de altădată.” ([2], pag. 38)

„Interesele fundamentale ale Americii sunt securitatea fizică a Statelor Unite şi un sistem economic aproape lipsit de constrângeri. … Perioada cuprinsă între anii 2011 şi 2021 va reprezenta deceniul în care SUA vor începe să înveţe cum să facă faţă ostilităţii mondiale.” ([2], pag. 42, 43)

„Ţelul strategic trebuie să fie prevenirea ascensiunii vreunei puteri care s-ar putea împotrivi Statelor Unite, în orice colţ al lumii. … Un alt citat din discursul de adio al lui Washington îşi are locul aici: „O naţiune care manifestă faţă de alta o ură sau o apreciere devenită obişnuinţă a căzut, într-o oarecare măsură, în sclavie. Ea este sclava propriei animozităţi sau a propriei afecţiuni, fiecare dintre acestea fiind suficientă pentru a o îndepărta de la datoria şi interesele sale”. Ceea ce înseamnă că NATO nu mai are un singur înţeles pentru Statele Unite în afara contextului european şi că Europa nu poate fi considerată mai importantă decât oricare altă parte a lumii. În pofida nostalgiei faţă de „relaţia specială”, realitatea simplă din ziua de azi este că Europa nu mai are aceeaşi importanţă. …. (acum că Europa şi-a pierdut imperiile, gândirea europeană gravitează în jurul precauţiei). … Toate acestea atrag din nou atenţia asupra provocărilor cu care se va confrunta preşedintele în deceniul care urmează: să ducă o politică externă lipsită de scrupule şi sentimentalisme,… O politică externă fără sentimentalisme presupune că, în deceniul următor, preşedintele trebuie să identifice cu un ochi precis şi obiectiv cei mai periculoşi inamici, apoi să creeze coaliţii pentru a se ocupa de ei. Această abordare calculată înseamnă eliberarea de întregul sistem de alianţe şi instituţii din perioada Războiului Rece, inclusiv NATO, Fondul Monetar Internaţional şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Aceste relicve ale Războiului Rece nu sunt suficient de flexibile pentru a fi de un real ajutor în diversitatea lumii actuale, redefinită în 1991, şi care a lăsat în urmă aceste instituţii perimate. Unele ar putea avea în continuare valoare, dar numai în contextul înfiinţării unor noi instituţii. … În perioada de glorie a Imperiului Britanic, lordul Palmerston a spus: „Să presupui că o ţară sau alta va fi însemnată ca aliat sau inamic perpetuu al Angliei reprezintă o viziune îngustă. Nu avem aliaţi sau duşmai eterni. Interesele noastre sunt eterne şi perpetue, iar datoria noastră este să urmăm acele interese”. ” ([2], pag. 44 – 46)

„Scopul tuturor acestor manevre este, înainte de toate, evitarea unui război şi, apoi, limitarea relaţiei dintre Rusia şi Germania, care ar putea, în următoarele decenii, să dea naştere unei puteri care ar contesta hegemonia americană.” ([2], pag. 200)

Rezumat şi concluzii

Observăm, în rezumat, că:

SUA au evoluat de la o republică cu tradiţii şi principii morale, care îşi urmărea modest propriile interese în ţară, la unimperiu „neintenţionat” global, nedeclarat, arogant, care propagă globalismul, care are cea mai puternică economie, cea mai puternică monedă de schimb (dolarul), dublate de cea mai puternică armată din lume. Departamentul de Apărare (DoD=Department of Defence), care se ocupă de protecţia SUA, are 250.000 vehicule, 16.000 avioane şi 600 vapoare, peste 1,4 milioane personal activ şi 718.000 personal civil. Peste 450.000 funcţionari sunt staţionaţi în lume în 163 de ţări. Bugetul DoD pentru anul fiscal 2016 este de 534,5 miliarde de dolari (faţă de bugetul Departamentului de Educaţie, de exemplu, care este de 70,7 miliarde de dolari): forţele aeriene primesc 30%, forţele navale 30-35%, şi armata primeşte 25%. Cheltuielile totale pentru a avea America în siguranţă sunt de 786,6 miliarde de dolari.http://useconomy.about.com/od/governmentagencies/p/DoD.htm

NATO, care poate trebuia să se desfiinţeze după desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, a evoluat şi ea, corespunzător cu evoluţia SUA, tinzând să acţioneze global. NATO a devenit astfel „mânuşa de box” ce este folosită de americani când intervin undeva în lume, pentru a nu fi singuri în faţa ostilităţii mondiale.

Ascensiunea UE şi a monedei sale (euro) nu poate să fie bine văzută de imperiul american şi de dolar (să ne amintim de Victoria Nuland cu al său „Fuck UE”!), UE şi SUA fiind concurenţi direcţi. Nu ştim dacă nu cumva criza financiară din 2008, plecată din SUA, nu a avut ca scop să lovească UE şi euro. Cu atât mai mult, apropierea UE de vecina sa Rusia nu este deloc bine văzută de SUA.

UE este „prizonieră” a NATO, deci a SUA, din moment ce SUA se opun de fapt ca UE să-şi facă o armată proprie.

Prezenţa semnificativă a forţelor americane în Europa (în cadrul NATO), pentru securitatea şi stabilitatea Europei, nu a avut rezultatul scontat, astăzi Europa fiind în pericol mare: atât din cauza atacurilor teroriste ale al-Qaeda şi ISIS, cât şi din cauza migraţiei masive recente din Africa şi din Orientul Mijlociu. Iar dacă analizăm cauzele profunde ale atacurilor teroriste din Europa, dar şi ale migraţiei masive către Europa (o adevărată invazie), ajungem la anumite atacuri în timp ale SUA (dar şi ale unor ţări occidentale) în Europa, Africa şi în Orientul Mijlociu: Irak (1991), Somalia (1993), Bosnia (1992-1995), Iugoslavia (1999), Afghanistan (2001), Irak (2003) etc.

În concluzie, UE (inclusiv România) ar trebui să reflecteze serios la următoarea problemă: dacă cumva Machiavelli are dreptate când spunea că armatele aliate, prin însăşi natura lor, aduc cu sine pieirea?

Bibliografie

[1] “NATO POST-LISABONA şi provocările regionale“, Coordonatori: Dan Dungaciu, Sanda Cincă, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, Bucureşti, 2011, 304 pagini.

[2]George Friedman, Următorul deceniu: De unde venim … şi încotro ne îndreptăm, Editura LITERA, 2011 (The Next Decade: Where We’ve Been … and Where We’re Going, 2011), 286 pagini.

[3] Niccolò Machiavelli, “Principele”, Editura Antet, 92 pagini.