Dacă ar fi să plasăm poporul român, aşa cum a fost el lăsat de la Dumnezeu, între extremele existenṭiale formulate de Plaus (“Homo homini lupus est”) şi Seneca (“Homo sacra res homini”), ne-am confrunta cu o contradicṭie greu de împăcat. Românii sunt, pe de o parte, somnolenṭi ṣi contemplativi, îndurători ṣi blajini, ospitalieri ṣi colocviali dar, de-i calci pe coadă ṣi depăṣeṣti anumite limite cu ei, iute devin explozivi ṣi aprigi, eroici ṣi greu de înduplecat.
Punându-l deoparte pe Vlad Ṭepeṣ cel vândut azi amatorilor de senzaṭional (un produs al cronicarilor ṣi legendelor, nu se ṣtie cât de conform cu originalul din epocă), nicăieri în tipologizările obiective sau în cliṣeele istoriei românii nu sunt înfăṭiṣaṭi ca niṣte barbari.
Nici cruzi ca hunii, ce-ṣi mutilau copiii – băieṭi “producandu-le cicatrici faciale si deformandu-le nasurile pentru a-i face mai “fiorosi” la maturitate”, nici sângeroṣi ca tătarii, ce măcelăreau populaṭii întregi apoi jefuiau ṣi incendiau oraṣele cucerite.
Românii ṣi-au construit de-a lungul istoriei lor sedentare o imagine mai degrabă de “băieṭi buni”. E adevărat, uneori cu metehne balcanice – de dat cu jula ori de umblat cu bacṣiṣul, alteori cu răutăṭi neaoṣe – de celebrat moartea caprei vecinului dar, esenṭialmente, prietenoṣi, afectuoṣi, milostivi, fiinṭe de casă ṣi de suflet.
De-o vreme, însă, pare că cineva ṣi-a propus să schimbe această imagine idilică despre români, să îi prezinte drept un popor tarat ṣi dezumanizat, ce ar trebui trecut prin focul suferinṭelor exemplare pentru a mai putea primi o ṣansă la recuperare. Se acṭionează metodic, la nivel de instituṭii esenṭiale, ca să ni se implanteze un nou ADN, cu spirală corcită, prin care să uităm cine ṣi de ce suntem noi ṣi să devenim ce ṣi cum vor alṭii.
Ieri presa a anunṭat, pe un ton triumfalist (cu foarte mici excepṭii), că preṣedintele Johannis a respins cererile de graṭiere formulate de Monica Ridzi ṣi Gheorghe Mencinicopschi.
Tot ieri, în Parlament, s-a aplaudat vestea că Dan Ṣova poate fi arestat preventiv.
Cu vreo trei zile în urmă, era adusă la DNA, spre a fi încătuṣată preventiv, o gravidă în luna a 7-a, Crinuṭa Dumitrean, ce mai avortase odată din cauza stresului. Culmea cinismului, în nemăsurata lor grijă pentru om, procurorii au cerut la sediul DNA ṣi o ambulanṭă. Care chiar s-a dovedit necesară.
Întreb: sunt acestea comportamente de români autentici, de instituṭii normale, puse în slujba omului ṣi a dreptului fundamental al acestuia, la viaṭă? Sau asistăm la experimentarea unor instrumente de tortură fizică ṣi psihică, setate pe modul “intimidare” (ca să nu spun “exterminare”) de un “Mengele reloaded”?
Klaus Johannis ni se prezintă, cu fiecare apariṭie, tot mai cazon, mai sec, mai androidic. De parcă trecerea timpului transformă în el, la vedere, pielea în armură nituită, sângele în ulei ancrasat, sufletul în cuvinte moarte (nu Goethe spunea : “cuvintele sunt imaginea sufletului…”?).
Ce-o fi fost oare în capul lui când, putând să ni se înfăṭiṣeze uman, printr-o graṭiere, a ales să se laude cu inima sa artificială, de plastic, întorcând capul în altă parte?
În ce fel ar fi avut de suferit lupta anticorupṭie dacă preṣedintele i-ar fi iertat pe cei doi care au stat deja un an în închisoare ṣi care, fiecare în felul lui, întruneau circumstanṭe temeinice de clemenṭă? Mai ales că ambii erau percepuṭi de lumea de pe stradă mai degrabă ca victime colaterale ale mizeriei politice dâmboviṭene decât ca personaje nocive pentru comunitate. S-ar fi creat un precedent? Ce precedent? Că preṣedintele poate fi ṣi sensibil la suferinṭele semenilor? Că poate fi ṣi om, nu doar un primitiv cinic precum cel de dinaintea sa?
Cât despre apetitul pantagruelic pentru arestări preventive al DNA-ului, am priceput: umilirea prin cătuṣe face parte din efectele speciale, de tip hollywoodian, ale grandioasei coproducṭii româno – americane consacrată făptuirii justiṭiei prin teroare ṣi delaṭiuni. Există însă o singură problemă: partenerii strategici ne cer nouă să facem în România ceea ce ei, la domniile lor acasă, nu ṣi-ar permite nicicând să facă. Ca ṣi cu închisorile secrete. La prosti, la sclavi, nu pe malul Potomacului, in sanctuarul democratiei. Păi e corect? E respectuos? E moral?
Asta se numeṣte dezumanizare planificată. Asta se numeṣte experiement de animalizare.
Se pare că cineva are interesul să transforme un popor bland, compasiv, pacifist într-un soi de dihanie nefrecventabilă. A cărei sacrificare, dacă, la un moment dat, se va impune, să nu stârnească prea multe proteste ṣi păreri de rău.
Suntem asaltaṭi din toate direcṭiile de alogeni care se jură că vor să ne facă bine. Dacă e nevoie, chiar cu forṭa. Am aflat cu ocazia asta, via DNA (Kovesi – ce nume românesc), via Preṣedinṭie (Johannis – ce daco-roman neaoṣ), că “lupta impotriva corupției este prioritatea absolută ȋn România”, nu dezvoltarea și progresul țării – cum am fi crezut noi, naivii. Pustiim totul, desfiinṭăm mediul de afaceri autohton, paralizăm administraṭia publică a tării, arestăm selectiv, pentru palmares, fără să ne gândim la consecinṭe ṣi, odată cu poporul, vor dispărea ṣi corupṭii. Eficient plan. Ṣi patriotic!
Seduṣi de atâta efervescenṭă justiṭiaristă nici nu vom mai avea timpul să observăm că nu mai ṣtim ce-i lacrima pentru durerea aproapelui, că hrana noastră s-a esenṭializat până la nivel de sânge ṣi suferinṭă de semen. Vom deveni niṣte cyborgi ai universului, adică ai nimănui. Fără ṭară ṣi fără identitate.
Primul pas se face acum: dezumanizarea.
Sursa: Contele de Saint Germain
Adauga comentariu