COORDONATORII LOVITURII DE STAT, MASS-MEDIA ŞI REVOLUŢIONARII
Următoarele date sunt acum cunoscute: înainte de fuga soţilor Ceauşescu din 22. decembrie 1989, au fost omorâte în întreaga Românie 162 de persoane – majoritatea covârşitoare de către armată; după ce soţii Ceauşescu au dispărut din Bucureşti, au murit 942 de oameni, majoritatea fiind ucişi de teroriştii misterioşi; nu a fost capturat nici măcar un singur terorist autentic; doi generali, care poartă responsabilitatea pentru reprimarea sângeroasă a revoltei din Timişoara în zilele de 17 şi 18, soldată cu aproximativ 100 de victime, au fost membrii ai primului guvern format după revoluţie, Stănculescu – ministru al apărării, Chiţac – ministru de interne.
Pentru a consolida credibilitatea „Revoluţiei“, la începutul anului 1990 au fost înscenate procese împotriva aşa-zişilor responsabili pentru represiunea care fusese ordonată de Ceauşescu în decembrie ´89. Mass media a aclamat evenimentul ca pe un „proces de la Nürnberg“ românesc. Au fost condamnaţi câţiva membri ai CC, Bălan (fostul secretar al Judeţenei de Partid Timiş) şi câţiva ofiţeri şi subofiţeri de securitate şi miliţie, deşi – cel puţin în Timişoara – era bine cunoscut faptul că majoritatea victimelor se datorau armatei. După scurt timp însă majoritatea condamnaţilor au fost din nou liberi, ori pentru că au fost declaraţi nevinovaţi în procesele de recurs, ori pentru că erau chipurile bolnavi şi au fost eliberaţi din motive umanitare.
Cel puţin unul dintre ofiţerii de Securitate, fostul maior Radu Tinu, a ieşit din închisoare cu o aură de erou, pentru că justiţia i-a atestat în final că el personal în decembrie ´89 nu a împuşcat şi nici agresat nici un manifestant, şi că nici nu a ordonat subordonaţilor să se implice în acţiunea de reprimare. Eliberarea sa, care a fost sărbătorită de mass – media ca triumf al dreptăţii, a fost receptată de societate ca dovadă a nevinovăţiei întregii Securităţi – atât în timpul revoluţiei, cât şi înainte de aceasta. Cazul Radu Tinu exemplifică în mod strălucit eficacitatea sacrificiului de pion în şahul murdar al politicii.
O altă mutare diabolică a noilor deţinători a Puterii a fost promulgarea legii privind recompensarea participanţilor la revoluţie. Prin intermediul acestei legi, care este unică în istoria omenirii, le-au fost acordate revoluţionarilor privilegii considerabile (dreptul de a circula gratuit cu mijloacele de transport în comun, dar şi scutire de impozite şi dreptul de a închiria cu o chirie simbolică spaţii locative sau comerciale în imobile aflate în proprietatea statului). Prin intermediul legii fondului funciar au fost împroprietăriţi cu câte un hectar de teren aşa zis arabil. Loturile de teren acordate revoluţionarilor au fost însă amplasate foarte aproape de marile oraşe, în imediata vecinătate a şoselelor importante. La scurt timp după punerea în posesie, zonele respective au fost incluse în planurile de urbanizare şi noii proprietari au putut vinde hectarul respectiv cu un preţ de ordinul zecilor de mii de dolari.
Majoritatea cetăţenilor oneşti care au participat activ la revolta care s-a finalizat cu fuga cuplului Ceauşescu, s-au jenat să profite de legea care a acordat drepturi revoluţionarilor. S-au găsit însă o sumedenie de „revoluţionari“ care au înfiinţat numeroase asociaţii. Membri ai acestor asociaţii au devenit nu doar foşti demonstranţi, ci şi reprezentanţi ai aparatului de represiune care se transfomaseră în revoluţionari după fuga lui Ceauşescu. Majoritatea covârşitoare a membrilor acestor asociaţii sunt oportunişti şi nu sunt câtuşi de puţin interesaţi să se afle adevărul despre aşa zisa revoluţie, pentru că e foarte probabil că atunci şi-ar pierde privilegiile. O problemă spinoasă a societăţii româneşti este faptul că reprezentanţii asociaţiilor de revoluţionari pozează ca unici cunoscători ai adevărului referitor la evenimentele din decembrie 1989 şi îndrăznesc să afirm că este foarte probabil că în conducerea acestor asociaţii au fost infiltraţi agenţi ai Securităţii, pentru a aduce la tăcere eventualele voci din societatea civilă care ar contesta credibilitatea revoluţiei.
Teza care susţine că teroriştii s-au aflat în slujba noilor deţinători ai puterii şi că au fost folosiţi de aceştia pentru a crea pretextul necesar pentru uciderea soţilor Ceauşescu, pentru a face uitată vina generalilor care ordonaseră represiunea de dinainte de fuga dictatorilor şi pentru a legitima noua putere, a fost enunţată public deja în 1990, dar deţinătorii puterii au împiedicat ani la rândul justiţia să cerceteze evenimentele. Cei doi generali care ocupaseră după revoluţie posturile de ministru al apărării şi postul de ministru de interne au fost condamnaţi abia zece ani mai târziu la câte 15 ani de închisoare pentru că s-a dovedit că ordonaseră (cel puţin în Timişoara) reprimarea manifestaţiilor de dinainte de fuga soţilor Ceauşescu. În orice caz, Stănculescu, care se pare că a devenit după revoluţie unul dintre cei mai bogaţi oameni din România, s-a refugiat în străinătate înainte de pronunţarea sentinţei, iar Chiţac a fost eliberat după câteva luni pentru că ar fi fost bolnav.
În decembrie 1999 generalul Dan Voinea, şeful Parchetelor Militare, a făcut cunoscut faptul că în curând vor fi finalizate cercetările referitoare la episodul teroriştilor, subliniind că aceasta a fost o diversiune coordonată politic de clica Iliescu – Roman şi militar de generalii de armată Stănculescu şi Chiţac şi de generalul de securitate Vlad. În mod aparent paradoxal (cu excepţia cotidianului Prima oră din Timişoara) mass-media a ignorat această informaţie incendiară – trebuie însă să ţinem cont de faptul că cel puţin dl. Roman deţinea la vremea repectivă un rol important în coaliţia aflată la putere şi că ocupa postul de ministru de externe.
Dl. Iliescu, care fusese preşedintele României pînă în 1996, a câştigat alegerile din toamna anului 2000 şi pentru că gravele acuzaţii formulate de generalul Dan Voinea nu au fost de loc mediatizate în timpul campaniei electorale. În mod aparent paradoxal, revoluţionarii din Timişoara, care cunoşteau foarte bine aceste acuzaţii, întrucât fuseseră formulate cu mai puţin de un an în urmă în cadrul unei conferinţe de presă ce fusese găzduită chiar de către una din asociaţiile de revoluţionari, i-au pergătit domnului Iliescu o primire triumfală în toiul campaniei electorale.
În mod firesc, la foarte scurt timp după ce a recâştigat puterea, guvernul clicii domnului Iliescu l-a schimbat din funcţie pe generalul Voinea, a ordonat oprirea cercetării penale în dosarul teroriştilor şi a suspendat condamnarea generalilor Stănculescu şi Chiţac.
Gheorghe Cionoiu – traducerea ununi fragment din cartea „Der Narr“ publicată în Germania în februarie 2003 (completare la Mănuşa lui Schiller)
*
Scrisoare deschisă adresată domnului Costel Bursuc
Stimate domnule Bursuc,
Pe prima pagină a ziarului „ZIUA DE VEST” din data de 12.12 2001, în rubrica „Declaraţia zilei”, afirmaţi -următoarele: „Nu fac parte din nici un partid. Nu-mi place să am şefi mai proşti decât mine!” Declaraţia este însoţită de fotografia dumneavostră şi de precizarea că sunteţi preşedintele ALTAR-ului (Asociaţia Luptătorilor Timişoreni Arestaţi în Revoluţie).
Din declaraţia respectivă înţeleg că aveţi o părere foarte bună despre capacitatea dumneavoastră intelectuală, desconsiderând-o totodată pe cea a politicienilor. Eu cred că politicienii pot fi mai degrabă acuzaţi de lipsă de onestitate decât de lipsă de inteligenţă, dar aceasta e doar părerea mea, unul dintre nebunii oraşului.
Motivul care m-a determinat să vă adresez această scrisoare deschisă este însă altul – aş vrea să vă rog să-mi explicaţi de ce a susţinut asociaţia dumneavostră de revoluţionari candidatura domnului Ion Iliescu şi P.D.S.R.-ul în alegerile desfăşurate în urmă cu un an.
În 1996 credeam că aţi susţinut candidatura domnului Emil Constantinescu şi Convenţia Democratică, deoarece afirmaţiile acestora referitoare la disponibilitatea de a contribui la aflarea adevărului despre evenimentele sângeroase din decembrie 1989 păreau totuşi credibile.
A fost însă evident că vreme de aproape şapte ani, până în 1996, cât s-au aflat la putere, domnul Iliescu şi P.D.S.R.-ul au obstructionat orice încercare a justiţiei de a cerceta ciudăţeniile „Revoluţiei”. Cred că un om raţional putea bănui că „alternanţa la alternanţă” va avea drept consecinţă şi stoparea cercetărilor demarate lent în perioada 1996-2000. Mazilirea generalului Dan Voinea, şeful parchetelor militare, punerea în libertate a generalilor Stănculescu şi Chiţac după ce fuseseră găsiţi vinovaţi pentru reprimarea manifestaţiilor anterioare fugii lui Ceauşescu şi oprirea cercetărilor în dosarul teroriştilor, dosar în care, conform declaraţiilor generalului Voinea, alături de generalii Stănculescu şi Chiţac ar fi implicat însuşi domnul Iliescu, nu prea miră pe nimeni. Şi totuşi, dumneavoastră l-aţi susţinut pe domnul Iliescu în campania electorală. Oare de ce?
Găsesc posibile trei răspunsuri:
– Din diletantism politic, motivat de onestitate dublată de lipsă de inteligenţă.
– Din oportunism.
– Pentru că nu aţi îndrăznit să contraziceţi un ordin primit pe căi oculte, fiind posibil ca înfiinţarea asociaţiilor de revoluţionari să fi făcut parte, alături de scenariul teroriştilor, din scenariul mai amplu al „Revoluţiei” şi „Perioadei de tranziţie”, al cărui scop este consacrarea fostei nomenclaturi comuniste în postura de clasă conducătoare în România convertită la democraţie.
Cred că nu e deloc exclus ca printre revoluţionari să fi fost infiltraţi agenţi ai fostei Securităţi. Deţine oare un revoluţionar în baza brevetului adevărul absolut referitor la evenimentele desfăşurate în decembrie ’89? Garantează brevetul de revoluţionar faptul că deţinătorul său doreşte cu ardoare aflarea adevărului sau e posibil ca brevetul să fie folosit drept căluş pentru gura celor care nici nu au îndrăznit să se gândească că ar putea beneficia de avantajele înscrierii într-o asociaţie de revoluţionari, deşi au participat activ la evenimentele din decembrie ’89 şi ar putea adresa întrebări incomode?
În urmă cu un an, în data de 16 decembrie 2000, la sediul Memorialului Revoluţiei, pe vremea când generalii Stănculescu şi Chiţac încă mai erau condamnaţi, am întrebat ce vor face asociaţiile de revoluţionari care susţinuseră candidatura domnului Ion Iliescu şi a P.D.S.R.-ului, dacă noua veche putere va bloca din nou cercetările referitoare la evenimentele din decembrie ’89. Domnul Duma Constantin, revoluţionar şi fotoreporter, m-a lovit şi m-a ameninţat că o s-o păţesc dacă mai pun astfel de întrebări. Cu toate că de faţă au fost numeroşi revoluţionari şi jurnalişti, nimeni nu s-a revoltat, dimpotrivă, ziaristul Dan Radosav m-a apostrofat, atrăgându-mi atenţia că nu am dreptul să vorbesc, pentru că „nu sunt nici revoluţionar, nici jurnalist”.
Astăzi, ia 12 ani după decembrie ’89, domnul Ion Iliescu vine pentru prima dată să serbeze revoluţia la Timişoara, fiind oaspete al revoluţionarilor timişoreni – al celor cu brevet.
Domnule Costel Bursuc, cu speranţa că mă veţi onora cu un răspuns, că invit pe dumneavoastră şi pe idolul dumneavoastră, domnul Ion Iliescu, cel convertit recent la creştinism, să meditaţi asupra următorului fragment din Biblie:
29. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele proorocilor, împodobiţi gropile celor neprihăniţi,
30. şi ziceţi: Dacă am fi trăit noi în zilele părinţilor noştri, nu ne-amfl unit cu ei la vărsarea sângelui proorocilor.
31. Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor ce au omorât pe prooroci.
32. Voi dar umpleţi măsura părinţilor voştri!
33. Şerpi, pui de năpârci! Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?
(MATEI 23)
Timişoara, 19 decembrie 2001
ing. GHEORGHE CIONOIU
Motto: “Roata care scârţâie primeşte unsoarea!” (proverb englezesc)
SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ DOMNULUI PAISIE LUGOJANUL, EPISCOP-VICAR AL TIMIŞOAREI
Domnule episcop-vicar,
Am decis să vă adresez această scrisoare deschisă în urma extrem de scurtei discuţii pe care am purtat-o în data de 17 decembrie a. c. pe aleea principală de acces în Cimitirul Eroilor din Timişoara, la doar câţiva paşi de poarta acestuia, în timp ce dumneavoastră intraţi în cimitir pentru a oficia slujba de pomenire a cetăţenilor ucişi în timpul evenimentelor sângeroase din decembrie 1989 iar eu eram forţat să părăsesc cimitirul fiind escortat de doi poliţişti comunitari. Sosisem în cimitir cu aproximativ 20 de minute înaintea dumneavoastră avînd pe braţ o pancartă împăturită pe care era însă vizibilă lozinca “Nedenunțarea minciunii și imposturii amplifică minciuna și impostura!” şi câteva zeci de coli de hârtie format A4 imprimate toate cu un text care reflectă părerea mea referitoare la evenimentele din decembrie 1989 şi la o consecinţă directă şi încă foarte actuală a acestora – chestiunea drepturilor acordate persoanelor care deţin certificat de revoluţionar. Cu un text foarte asemănător şi cu un mesaj identic fusesem prezent atât anul trecut cât şi în urmă cu doi ani pe treptele Catedralei Mitropolitane în zilele de 16 şi 17 decembrie între orele 9:30-12:00 afişand împreună cu doi cunoscuţi trei pancarte cu mesajele: “JOS MITUL REVOLUŢIEI”, “JOS PRIVILEGIILE REVOLUŢIONARILOR” şi “DREPTURI DOAR PENTRU RĂNIŢI ŞI URMAŞII DECEDAŢILOR”. Atât anul trecut cât şi cu doi ani în urmă, dar şi anul acesta, obţinusem cu câteva zile înainte de perioada comemorării evenimentelor sângeroase din decembrie 1989 acordul scris al Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului pentru a ţine în zilele şi în inervalele orare menţionate anterior o veghe prin care să atragem opiniei publice atenţia asupra faptului că nici la peste 20 de ani de la evenimentelor sângeroase din decembrie 1989 în societatea românească nu există o preocupare serioasă pentru aflarea şi afirmarea publică a adevărului referitor la cele întâmplate atunci. Atât anul trecut cât şi în urmă cu doi ani acţiunea noastră a fost dezaprobată făţiş de unul sau doi preoţi, de câţiva credincioşi, de mai mulţi pretinşi revoluţionari şi de unii reprezentanţi ai forţelor de ordine dar doar anul acesta am fost goniţi de pe treptele Catedralei în data de 16 de o haită de pretinşi revoluţionari care ne-au luat cu forţa pancartele sub privirile îngăduitoare ale câtorva poliţişti comunitari iar în data de 17 mai mulţi jandarmi ne-au interzis să afişăm vreo pancartă pretinzând că am fi avut nevoie şi de o aprobare din partea primăriei, deşi este cred evident că treptele Catedralei nu aparţin domeniului public al acesteia ci Mitropoliei.
Domnule episcope-vicar, sunt ferm convins că m-aţi remarcat atât în urmă cu doi ani cât şi anul trecut în zilele de 17 atunci când aţi trecut pe lângă mine în fruntea soborului de preoţi atât la ieşirea din Catedrală pentru a aduce la monumentul situat vis-a-vis de aceasta un scurt omagiu timişorenilor ucişi în decembrie 1989 cât şi la reîntoarcerea în Catedrală. Anul trecut v-am şi oferit o coală cu textul foarte asemănător textului pe care îl aveam la cimitirul eroilor – reproduc mai jos miezul identic al acestora:
Prin intermediul ansamblului lozincilor:
“JOS MITUL REVOLUŢIEI!”, “JOS PRIVILEGIILE REVOLUŢIONARILOR!”, “DREPTURI DOAR PENTRU RĂNIŢI ŞI URMAŞII DECEDAŢILOR!”, “MASS-MEDIA DEZINFORMEAZĂ!”, “PASIVITATE=FAVORIZAREA RĂULUI POLITIC” dorim să atragem atenţia asupra următoarelor texe:
1. Evenimentele sângeroase din decembrie 1989 nu pot fi considerate o revoluţie. De fapt s-a desfăşurat o lovitură de stat asociată cu o revoltă populară catalizată de organizatorii loviturii de stat. Aceştia au fost cadre din eşalonul doi al PCR (în mod cert Iliescu), cadre de conducere ale armatei române (în mod cert Stănculescu), reprezentanţi ai Securităţii, serviciile secrete din URSS şi serviciile secrete occidentale.
Obiectivul loviturii de stat a fost eliminarea cuplului Ceauşescu şi totodată identificarea propagandistică a acestuia cu comunismul şi a nomenclaturii comuniste cu realizatorii pretinsei revoluţii.
Scenariul sângeros al loviturii de stat din decembrie 1989 a condus la zădărnicirea coagulării unei societăţi civile autentice şi la acapararea puterii politice şi economice de către structuri mafiote generate de PCR şi Securitate.
2. Clasa politică este dirijată de reprezentanţi ai clanurilor mafiote concurente care controlează România
3. Mass-media şi elita culturală mediatizată poartă în mare măsură vina pentru calitatea clasei politice româneşti.
4. Pasivitatea politică a intelectualului onest este o cauză a dezastrului socio-economic din România de azi.
Semnează:
Ing. Gheoerghe Cionoiu – preşedinte executiv al asociaţiei civice Iniţiativa Creştin-Ecologistă
Preot Matei Boilă – preşedinte de onoare al asociaţiei civice Iniţiativa Creştin-Ecologistă
Pentru a întelege acest demers vă invităm să citiţi următoarele texte:
Declaraţie de război – fragmente – (IV) – „Revoluţia” din Timişoara: http://www.acum.tv/articol/4706
Coordonatorii loviturii de stat, Mass media si revolutionarii: http://www.acum.tv/articol/4100
Domnule episcope-vicar, în momentul în care am ajuns faţă în faţă pe aleea principală de acces în Cimitirul Eroilor v-am întrebat ce părere aveţi despre mesajul textului meu pe care presupun că îl cunoaşteţi şi despre faptul că pretinşii revoluţionari şi forţele de ordine mă obligă să părăsesc urgent cimitirul pentru că îndrăznind să vin cu el şi cu pancarta împăturită pe care era însă vizibilă lozinca “Nedenunțarea minciunii şi imposturii amplifică minciuna şi impostura!” aş fi sfidat memoria celor ucişi în decembrie 1989.
Mi-aţi răspuns sec “Nu este permis să faceţi politică pe treptele Catedralei!” şi v-aţi continuat drumul, eu fiind împins de unul din cei doi poliţişti spre ieşirea din cimitir. În clipa aceea am hotărât să vă răspund cât de curând printr-o scrisoare deschisă.
Domnule episcop-vicar, părerea mea este că afirmaţia conţinută în replica dumneavoastră foarte laconică şi tăioasă, merită o analiză amănunţită.
Precizez că după întâlnirea cu dumneavoastră l-am rugat pe Înalt Prea Sfinţitului Părinte Mitropolit să îmi spună ce părere are despre oportunitatea afişării pe treptele Catedralei în cadrul veghei pe care o aprobase a lozincilor care au condus în data 16 decembrie la acţiunea violentă a grupului de pretinşi revoluţionari. Răspunsul a fost că nu consideră deloc nepotrivită afişarea acestor lozinci şi că susţine demersul meu de a face cunoscut opiniei publice mesajul textului reprodus mai sus.
Reiese deci că dumneavoastră pe de o parte, Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Corneanu şi eu pe de cealtă parte, interpretăm radical diferit aceeaşi chestiune. Cred că antagonismul acestor păreri se bazează pe abordarea complet diferită a raportului biserică\politică şi pe înţelegerea de asemenea complet diferită a sensului termenului “politică”.
Am impresia că dumneavoastră nu înţelegeţi sau vă prefaceţi că nu înţelegeţi deosebirea esenţială dintre o acţiune din care transpare partizanatul politic necondiţionat faţă de o anumită formaţiune politică şi un act civic de condamnare a unei fărădelegi favorizate sau chiar patronate de o anumită formaţiune politică. Din prima categorie face parte un gest de genul celui comis de unul dintre subalternii dumneavoastră, un oarecare preot Florescu, care şi-a început în Catedrala Mitropolitană predica din data de 2 decembrie a. c., în toiul campaniei electorale, cu formula slugarnică “mult stimate domnule preşedinte al consiliului judeţean”, aceasta constituind evident un apel indirect adresat credincioşilor de a vota peste o săptămână formaţiunea politică din care face parte politicianul periat. Astfel de acţiuni ar trebui în opinia mea categoric interzise într-o biserică dintr-un stat democratic civilizat.
În a doua categorie se încadrează formularea în spaţiul bisericii a unui mesaj de genul strigătului copilului din celebrul basm al lui Andersen “Împăratul e gol!”. Convingerea mea fermă este că o societate se află în pragul imploziei atunci când majoritatea covârşitoare a cetăţenilor ştiu că împăratul este gol dar nimeni nu se revoltă când un individ izolat care îndrăzneşte să afirme public ceea ce ştie toată lumea este călcat în picioare în văzul mulţimii de apărătorii minciunii.
Domnule episcop-vicar, în decembrie 1989 eraţi elev în ultimul an al Liceului Agroindustrial din Curtea de Argeş, astfel încât am toate motivele să cred că aţi urmărit la televizor aşa-zisa revoluţie. Nu ştiu în ce măsură cunoaşteţi ce s-a întâmplat în Timişoara în perioada 15-23 decembrie 1989, dar consider că, datorită calităţii de înalt ierarh pe care o aveţi pe care o aveţi de câţiva ani în oraşul nostru, ar fi fost cazul să vă informaţi şi să contribuiţi la afirmarea adevărului referitor la cele petrecute în perioada respectivă. Majoritatea tăcută a timişorenilor ştie că în seara zilei de 15 decembrie în faţa locuinţei patorului Tokes s-au aflat câteva zeci de manifestanti pasnici şi că numărul acestora a fost semificativ mai mare în data de 16. Majoritatea tăcută a timişorenilor ştie de asemenea că în seara de 16 au avut loc ciocniri între manifestanţi şi forţele de ordine dar ştie şi că în timpul nopţii de 16 spre 17 decembrie au fost sparte sistematic vitrinele multor magazine din zona central a oraşului şi că ulterior unele dintre acestea au fost jefuite. În Timişoara, la fel ca în toată ţara, domnea o stare de nemulţumire generală, dar cred că este cel puţin deplasat ca unii indivizi care au contribuit la doborârea regimului Ceauşescu prin devastarea şi jefuirea unor magazine să primească pe tot timpul vieţii o pensie de revoluţionar pentru că au fost prinşi, bătuţi şi întemniţaţi timp de 5 zile. Majoritatea tăcută a timişorenilor ştie de asemenea că protestele predominant paşnice din data de 17 decembrie au fost întâmpinate cu o duritate extremă de forţele armate direct dirijate de generalul Stănculescu. Mai puţin cunoscut este faptul că generalul Stănculescu convenise cu o lună în urmă cu prim-ministrul Ungariei că preşedintele României trebuie înlăturat (a se vedea excepţionalul domentar “Şah mat – strategia unei revoluţii” realizat în coproducţie de ZDF, ORF şi Arte) şi că este foarte probabil ca măcelul ordonat de general să nu fi avut deloc scopul de a restabili ordinea ci cel de a amplifica exponenţial furia populaţiei împotriva lui Ceauşescu. Majoritatea tăcută a timişorenilor ştie că la lupta aceea inegală între manifestanţi care huiduiau şi eventual aruncau cu pietre şi militari care trăgeau cu muniţie e război au fost prezenţi în prima tabără multe sute de timişoreni, majoritatea tineri, care nu au putut concepe după „revoluţie” că ar putea pretinde un aşa-zis certificat de luptător în baza căruia să obţină o pensie substanţială până la sfârşitul vieţii. Aceşti timişoreni fără certificat de revoluţionar, câţiva dintre ei chiar atinşi superficial de glonţ în 17 decembrie, dintre care mulţi au văzut în imediata lor apropiere alţi demonstranţi grav răniţi si chiar ucişi de gloanţele subordonaţilor generaluli Stănculescu, au dovedit că posedă o conştiinţă civică necunoscută de reprezentanţii aşa-ziselor asociaţii de revoluţionari care au avut neobrăzarea să anunţe în data de 16 decembrie a. c. că vor elabora un proiect de lege conform căruia “revoluţionarii din Timişoara să fie trataţi separat, ca un tot unitar, indiferent că au fost răniţi, arestaţi sau luptători”.
Domnule episcop-vicar, în data de 18 decembrie 1989 nu prea a îndrăznit nimeni să sfideze forţele de represiune, dar în data de 19 a început din nou să se contureze protestul paşnic. Un amic a fost arestat pentru că a oprit un tramvai dar nu s-a gândit niciodată să se înscrie în vreo asociaţie de revoluţionari. În 20 decembrie forţele de represiune s-au retras de pe străzi. În 20 şi 21 decembrie au fost prezenţi pe străzile Timişoarei mii de demonstranşi paşnici, în data de 22, cu câteva ore înainte de fuga cuplului Ceauşescu din clădirea Comitetului Central, Piaţa Operei era plină. Majoritatea tăcută a timişorenilor este convinsă că cel târziu în dimineaţa zilei de 21 decembrie, prin acapararea şi prezentarea balconului Operei ca tribună a protestului împotriva lui Ceauşescu, reprezentanţi ai Securităţii şi ai nomenclaturii comuniste au reuşit să se erijeze în postura de reprezentanţi ai timişorenilor revoltaţi. Această afirmaţie este susţinută de faptul că Bălan, prim-secretarul care făcuse parte din comitetul care a aprobat represiunea sângeroasă din data de 17, a fost propus din balconul Operei în dimineaţa zilei de 22, înainte de fuga lui Ceauşescu, ca şi candidat pentru preşedenţia României precum şi de faptul că prin aplicarea după fuga lui Ceauşescu şi în aşa-zisul oraş liber Timişoara a scenariul teroriştilor, a fost zădărnicită încercarea de publicare a unui ziar cu un mesaj clar anticommunist şi antinomenclatură, acesta fiind înlocuit de unul evident aservit nomenclaturii. Mulţi timişoreni care tac nu au uitat că primul ziar aşa-zis liber apărut în data de 23 decembrie 1989 îl omagia pe prima pagină pe criminalul Bălan “omul care i s-a opus lui Ceauşescu”.
Domnule episcop-vicar, majoritatea tăcută a timişorenilor vă percepe ca pe un individ ambiţios şi fără scrupule al cărui ţel este dobândirea cât mai grabnică a rangului de mitropolit al Banatului. Presa a relatat că nu v-aţi fi jenat să faceţi un joc dublu în timpul campaniei electorale pentru a vă asigura susţinere atât din partea PDL cât şi a USL. Este evident faptul că dezavuând protestul paşnic organizat de mine pe treptele Catedralei şi sfidând astfel acordul exprimat de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Mitropolit, aţi dorit să vă câştigaţi simpatia revoluţionarilor de carton şi a politicienilor USL contactaţi de aceştia pentru a curma protestul organizat de mine. Cam care este relaţia aşa-zişilor revoluţionari, dintre care nu puţini au figuri şi apucături tipice de bişniţari, securişti şi borfaşi, cu reprezentanţi de vârf ai USL am putut constata la Cimitirul Eroilor în aceeaşi zi de 17 decembrie a. c. când am decis că vă voi scrie această scrisoare deschisă.
După cum am arătat anterior, am ajuns la cimitir cu aprox. 20 minute înaintea dumneavoastră. În momentul în care am îndrăznit să ofer foarte discret câtorva cetăţeni care aveau rude apropiate ucise în decembrie 1989 textul în care pledez pentru acordarea de drepturi doar răniţilor şi urmaşilor decedaţilor şi pentru demitificarea aşa-zisei revoluţii, doi poliţişti comunitari foarte vigilenţi (un bărbat şi o femeie) au intervenit şi m-au atenţionat “Nu aveţi voie să împărţiţi manifeste!”. M-am conformat fără obiecţii dar am fost recunoscut de câţiva pretinşi revoluţionari care mi-au cerut să părăsesc imediat cimitirul. Considerând că mă aflu pe domeniul public, nu am vrut să plec.
Revoluţionarii au început să mă ameninţe şi le-au cerut celor doi poliţişti comunitari să mă evacueze. Le-am spus celor doi poliţişti că nu sunt dispus să plec benevol şi i-am invitat să cheme un echipaj de intervenţie care să mă ia pe sus, dacă vor să dispar de acolo. Poliţistul a chemat prin staţie echipajul, dar revoluţionarii l-au somat să mă evacueze imediat, probabil fiindcă aşteptau sosirea presei care nu trebuia să mă vadă acolo. Poliţistul le-a spus că nu au ei dreptul să îi idea lui ordine, dar în momentul în care unul dintre revoluţionari i-a arătat o anumită legitimaţie s-a schimbat la faţă şi a început să mă îmbrâncească foarte violent spre ieşirea din cimitir. Văzând aceasta, i-am spus poliţistului că accept să ies de bună voie. După extrem de scurta întâlnire cu dumneavoastră, domnule episcop-vicar, am fost condus la poarta cimitirului unde am fost obligat să aştept sosirea echipei de intervenţie pentru că poliţistul îmi reţinuse paşaportul şi voia să mă trimită la secţie pentru a fi amendat. La un moment dat a apărut lângă noi revoluţionarul a cărui legitimaţie îl speriase pe poliţistul comunitar. Câteva clipe mai târziu a sosit un automobil din care a cobortâ un domn bine îmbrăcat. Revoluţionarul a cărui legitimaţie îl speriase pe poliţistul comunitar l-a întâmpinat cu cuvintele “Să trăiţi şefu”! Bine aţi venit!”. M-am apropiat şi l-am întrebat pe revoluţionarul a cărui legitimaţie are darul de a speria poliţiştii comunitari: “Domnul e şeful dumneavoastră?” Luat prin surprindere de întrebarea mea, revoluţionarul nu a răspuns decât “Da”. Atunci m-am adresat şefului: “Nu vă supăraţi, dacă sunteţi şeful domnului aş vrea să vă adresez o întrebare. Aş vrea să vă rog să îmi spuneţi dacă vi se pare normal faptul că mi s-a impus să plec din cimitir datorită faptului că mi-am permis să distribui cîteva coli cu acest text pe care vă rog să-l citiţi“ “Fii atent că poate te plesnesc!” – a intervenit revoluţionarul a cărui legitimaţie are darul de a speria poliţiştii comunitari. “Chiar aşa, de faţă cu şeful?!” – l-am întrebat. “Da, chiar aşa!” – a venit prompt răspunsul revoluţionarului a cărui legitimaţie are darul de a speria poliţiştii comunitari. “Interesant!” – am replicat şi l-am privit întrebător pe şeful repetându-i invitaţia de a accepta să-i ofer o coală cu textul pe care îl rugasem să îl judece. Foarte laconic dar relativ politicos şeful m-a refuzat şi cei doi au intrat în cimitir. După ce aceştia s-au îndepărtat, cei doi poliţişti comunitari mi-au confirmat că şeful fusese chiar domnul Bojin, preşedintele consiliului judeţean.
Domnule episcop-vicar, cunoscând faptul că sunteţi (sau vă prefaceţi a fi) un om interesat de cultură (presa locală a remarcat prezenţa dumneavoastră în Aula Magna a Universităţii de Vest cu ocazia acordării titlului de doctor honoris causa domnului Horia Roman Patapievici) aş fi curios să aflu ce părere aveţi despre mesajului dramei “Zamolxe” scrisă de Lucian Blaga. Pentru că nu ştiu dacă aţi citit-o, rezum foarte pe scurt continutul acesteia:
Într-un regat antic în care idolatria era religia oficială, apare un gânditor care elaboreaza o doctrină revoluţionară, îndemnându-i pe oameni să nu se mai închine la idoli, să nu mai înşele, să nu mai mintă. Un număr din ce în ce mai mare de oameni încep să îşi plece urechea la această învăţătură. Preoţimea şi regele, care se simt ameninţaţi de învăţătura lui Zamolxe decid să il ucida pe cel care a gândit-o. Zamolxe se ascunde însă în munţi iar numărul celor care sfidează conducerea statului şi a bisericii creşte. Pentru ca masele să nu scape de sub control, marii preoţi se sfătuiesc cu regele şi hotărăsc să-i facă o statuie lui Zamolxe şi să îl proclame zeul suprem. Gloata, care păruse că ar fi înţeles învăţătura lui Zamolxe începe să se închine în templu statuii acestuia şi totodată să ignore principiile morale ale învăţăturii sale. Afland asta, Zamolxe vine în templu şi sfărâmă proria sa statuie iar gloata îl ucide cu cioburile acesteia.
Domnule episcop-vicar, închei această scrisoarea deschisă cu precizarea că aştept nespus de curios o replică scrisă din partea dumneavoastră..
Gheorghe Cionoiu – opozant al regimului comunist, participant şi martor incomod la evenimentele din decembrie 1989
http://www.newstimisoara.ro/stiri/timi-orean-pe-punctul-de-a-fi-b-tut-de-revolu-ionari
SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ DIRECŢIEI POLIŢIEI LOCALE TIMIŞOARA
Doamnelor şi domilor,
Subsemnatul, Cionoiu Gheorghe, cetăţean român domiciliat în Germania din anul 2002, fără carte/buletin de identitate (pentru că după cum prevede legea, pe care ar trebui să o cunoască şi reprezentanţii poliţiei locale, a trebuit să predau buletinul de identitate în urmă cu peste zece ani, atunci când am renunţat la domiciliul din ţară în favoarea celui din străinătate) vă comunic foarte revoltat următoarele:
În data de 7 ianuarie a.c, fiind în Germania, am fost sunat din Timişoara de către mama, care mi-a spus foarte alarmată că a găsit lipită pe uşa casei pe care o deţinem pe str. Ulpia Traiană nr. 116 o somaţie pentru plata unei amenzi de 500 lei adresată subsemnatului care fusese afişată în data de 5 ianuarie. Somaţia este conţinută într-un proces verbal încheiat în data de “28/12/2012 … de către POLIŢIST LOCAL ASISTENT NICHI IOAN din cadrul Direcţia Poliţiei Locale Timişoara, Serviciul ORDINE ŞI LINIŞTE PUBLICĂ”.
În procesul verbal se afirmă următoarele:
„Constat că CIONOIU GHEORGHE fiul(fiica) lui GHEORGHE şi al ECATERINA
născut(ă) în CARANSEBEŞ jud. CARAŞ – SEVERIN ocupaţia_____ locul de muncă__________
Cu domiciliul (reşedinţa) în TIMIŞOARA str. ULPIA TRAIANĂ nr.116 bl.__ sc.__ et.__ ap.__
Judeţul (ţara) TIMIŞ act de identitate (paşaport) BI seria DE nr. 32698
eliberat de SPCLEP(statul emitent) TIMIŞOARA 03.06.2007 …
………………
În ziua de (zz/ll/aaaa): 17./12/2012) ora:/ 13:15/ locul (str./P-ţa) CIMITIRUL EROILOR CALEA LIPOVEI
a săvârşit următoarele: În data de 17.12.2012 în jurul orei 13:15 Asociaţile Revoluţionarilor din Timişoara au organizat în Cimitirul Eroilor situat în Calea Lipovei o manifestare pentru comemorarea eroilor REVOLUŢIEI din Decembrie 1989. La această manifestare a fost prezent şi numitul CIONOIU GHEORGHE care prin pancardele pe care le purta pe mână, a încercat să zădărnicească, să tulbure buna desfăşurare a acestei manifestări iar la cererea îndreptăţită a organizatorilor a refuzat să părăsească locaţia fiind nevoie de intervenţia forţelor de ordine…
Nu a fost de faţă niciun martor deoarece Nu a fost nici un martor deoarece procesul verbal de contravenţie a fost întocmit la sediul Poliţiei locale.”
Întrucât procesul verbal conţine o serie de neadevăruri şi de afirmaţii bizare (menţionez că singurul meu act de identitate este un paşaport cu seria ROU şi repet că am domiciliul în Germania), nu pot percepe somaţia de a plăti această amendă decât ca pe o încercare murdară de intimidare a subsemnatului comandată politic, încercare care m-a obligat să ripostez prin această scrisoare deschisă în cadrul căreia voi prezenta viziunea mea asupra evenimentelor consumate la Cimitirul Eroilor şi a contextului în care s-au desfăşurat acestea.
Atât în anii 2010 şi 2011 cât şi anul trecut, obţinusem cu câteva zile înainte de perioada comemorării evenimentelor sângeroase din decembrie 1989 acordul scris al Înalt Prea Sfinţitului Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului pentru a organiza în zilele de 16 şi 17 decembrie între orele 9:30-12:00 pe treptele Catedralei Mitropolitane din Timişoara o veghe prin care să fie atrasă opiniei publice atenţia asupra faptului că nici la peste 20 de ani de la evenimentelor sângeroase din decembrie 1989 în societatea românească nu există o preocupare serioasă pentru aflarea şi afirmarea publică a adevărului referitor la cele întâmplate atunci. În anii 2010 şi 2011 am afişat în baza acestei aprobări în zilele respective împreună cu doi prieteni lozincile „JOS MITUL REVOLUŢIEI!”, “DREPTURI DOAR PENTRU RĂNIŢI ŞI URMAŞII DECEDAŢILOR!” şi “JOS PRIVILEGIILE REVOLUŢIONARILOR!”. Anul trecut am putut afişa doar în ziua de 16 decembrie timp de doă ore, până la ora 11:30, de asemenea împreună cu doi prieteni, trei lozinci „JOS MITUL REVOLUŢIEI!”, “DREPTURI DOAR PENTRU RĂNIŢI ŞI URMAŞII DECEDAŢILOR!” şi “NEDENUŢAREA MINCIUNII ŞI IMPOSTURII AMPLIFICĂ MINCIUNA ŞI IMPOSTURA!”. Atât în anul 2010 cât şi în anul 2011 acţiunea noastră a fost dezaprobată verbal de unul sau doi preoţi, de câţiva credincioşi şi de mai mulţi pretinşi revoluţionari dar nu am fost agresaţi fizic iar reprezentanţii forţelor de ordine au admis că având în vedere faptul că acţiunea este aprobată de ÎPS Nicolae Corneanu nu avem nevoie şi de o aprobare din partea consiliului local.
Şi anul trecut în data de 16 decembrie mai multe echipaje ale forţelor de ordine care ne-au legitimat până la ora 11:30 au admis că aprobarea pe care o deţinem este suficientă. Ca şi în anii 2010 şi 2011 câteva persoane şi-au exprimat până la ora 11:30 verbal dezacordul faţă de acţiunea noastră, dar nu ne-au agresat fizic. Este demn de menţionat faptul că în ziua respectivă, în intervalul orar 10:00- 11:30, primăria a găzduit o şedinţă nu numai festivă referitoare la evenimentele sângeroase din decembrie 1989. În cadrul acestei şedinţe reprezentanţi ai aşa-ziselor asociaţii de revoluţionari au subliniat că victoria zdrobitoare a USL în cadrul alegerilor parlamentare desfăşurate cu o săptămână în urmă a fost obţinută şi datorită sprijinului activ pe care l-au oferit şi ei acestei formaţiuni politice în timpul campaniei electorale. Pretinşii revoluţionari au cerut imperativ ca noua putere să respecte promisiunea pe care USL-ul ar fi făcut-o în timpul campaniei electorale şi să reia urgent plata pensiilor de revoluţionar care fusese suspendată în urmă cu mai mult de un an de către guvernul Boc.
Spre finalul şedinţei, a fost lansată ideea ca revoluţionarii din Timişoara să fie trataţi separat, ca un tot unitar, indiferent că au fost răniţi, arestaţi sau luptători, un proiect de lege în acest sens urmând să fie elaborat de asociaţii, dar pentru promovarea căruia va fi nevoie de sprijinul parlamentarilor. http://www.renasterea.ro/stiri-timisoara/actualitate/revolutionarii-timisoreni-l-au-amenintat-pe-ponta-ca-il-pun-la.htmlEste evident că cele trei lozinci pe care le afişam eu şi cei doi prieteni pe treptele Catedralei transmiteau un mesaj opus pretenţiilor formulate de pretinşii revoluţionari.
Este demn de menţionat faptul că una dintre persoanele care o protestat verbal foarte vehement faţă de prezenţa noastră pe treptele Catedralei, în timp ce în primărie se desfăşura şedinţa în cadrul căreia numeroşi pretinşi revoluţionari îşi revendicau vehement “drepturile”, a fost un cunoscut lider al unei aşa-zise organizaţii de revoluţionari şi că acesta ne-a ameninţat la un moment dat cu o surpriză neplăcută.
După încheierea şedinţei ne-am trezit deodată înconjuraţi de un număr mare de revoluţionari însoţiţi de câţiva fotoreporteri, cameramani şi jurnalişti care mai mult ca sigur că participaseră alături de ei la şedinţă. Agresiunea verbală a fost la scurt timp urmată şi de agresiunea fizică. La începutul agresiunii comise asupra noastră de pretinşii revoluţionari, doi poliţişti comunitari care se aflaseră de mai mult timp în zonă (o femeie şi un bărbat mai în vârstă) au încercat zadarnic să îi convingă cu vorba bună pe agresori să ne lase în pace. După ce câţiva agresori ne-au smuls pancartele şi au plecat cu ele, ceilalţi agresori au continuat să ne îmbrâncească, să ne ameninţe şi să ţipe că nu avem dreptul să contestăm revoluţia. Unul din cei doi priteni ai mei a încasat la înghesuială şi un pumn zdravăn în maxilar, fiind lovit de unul dintre agresorii care se aflau în spatele său. La un moment dat au apărut doi poliţişti comunitari tineri şi vânjoşi. Aceştia au venit direct la mine şi m-au somat să îi urmez, unul dintre ei apucându-mă de braţ şi îmbrâncindu-mă, de parcă eu aş fi fost responsabil pentru declanşarea încăierării. Deşi le-am spus că am aprobare semnată de ÎPS Nicolae Corneanu pentru acţiunea care i-a nemulţumit pe agresori, am fost dus cu forţa până în spatele primăriei unde aşteptau lângă o dubă şi un autoturism ale poliţiei alţi doi colegi în uniformă. Unul dintre cei doi prieteni ne-a urmat, celălalt a plecat. După ce am fost legitimat, un poliţist a transmis cuiva prin staţia radio datele din paşaportul meu. Poliţiştii au studiat aprobarea semnată de ÎPS Nicolae Corneanu şi au admis că acţiunea iniţiată de mine pe treptele Catedralei nu a fost ilegală. Când le-am reproşat că m-au tratat de parcă aş fi comis vreo infracţiune, mi-au spus că de fapt m-au scos din mulţime pentru a-mi asigura protecţia. Între timp a apărut un civil care m-a asigurat şi el că de fapt s-a dorit doar să fiu apărat de furia revoluţionarilor. I-am spus că în opinia mea modul în care am fost tratat este inacceptabil şi că aştept ca a doua zi să ni se asigure protecţia când vom reveni pe treptele Catedralei, avertizându-l că în caz contrar voi protesta prin intermediul mass-media. Civilul nu m-a contrazis.
În data de 17 reuşisem să mai mobilizez alături de cei doi prieteni care mă însoţiseră cu o zi în urmă încă două cunoştinţe (femei) pentru veghea pe care doream să o ţinem pe treptele Catedralei. Având în vedere agresiunea din ziua precedentă, am pregătit pentru veghea din 17 două feluri de pancarte – trei pancarte simple care trebuiau ţinute cu două mâini şi braţele desfăcute, ca cele care ne fuseseră luate cu forţa în ziua precedentă şi două pancarte duble tip pelerină, care erau mult mai greu de smuls cu forţa de eventuali agresori. Acestea erau realizate fiecare dintr-o bucată de material de prelată cu lungimea de 2,50 m şi lăţimea de 1 m având la mijloc un orificiu prin care poate fi introdus capul. Pancartele simple conţineau doar câte o lozincă dar pancartele tip pelerină aveau inscripţionate câte trei lozinci diferite în faţă şi alte trei lozinci diferite în spate. Când am ajuns în faţa Catedralei am observat că în apropiere se află un grup de cinci sau şase jandarmi. Întrucât câţiva dintre ei ne legitimaseră cu o zi în urmă în jurul orei 10:00 şi admiseseră că acţiunea noastră poate fi tolerată în baza aprobării semnate de ÎPS Nicolae Corneanu, am crezut că se află acolo pentru a ne asigura protecţia. În momentul în care am desfăşurat însă lozincile şi eu am intenţionat să îmbrăc una din pancartele tip pelerină, aceştia au venit prompt la noi şi ne-au somat să îi urmăm până la duba care era parcată în spatele Catedralei. Ne-au legitimat şi ne-au spus că întrucât nu avem aprobare din partea consiliului local acţiunea pe care intenţionăm să o desfăşurăm este ilegală, deşi este evident că treptele Catedralei nu aparţin domeniului public al primăriei, ci Mitropoliei şi deşi aceiaşi jandarmi admiseseră cu o zi înainte că aprobarea semnată de ÎPS Nicolae Corneanu este suficientă. Am fost avertizaţi că dacă vom îndrăzni să afişăm pancartele, acestea ne vor fi confiscate iar noi duşi la sediul jandarmeriei şi amendaţi. În timpul discuţiei am purtat împăturată pe antebraţ pancarta tip pelerină pe care intenţionasem să o îmbrac, una din lozinci fiind însă vizibilă. Întrucât ameninţarea era făcută pe un ton foarte convingător, am spus că sunt de acord să nu afişăm pancartele pe treptele Catedralei. Am plecat fără ca vreunul dintre jandarmi să afirme că purtarea pe antebraţ a pancartei împăturite ar fi inacceptabilă şi am intrat în Catedrală unde am asistat la slujba dedicată victimelor “Revoluţiei” împreună cu ceilalţi patru cunoscuţi. Celelalte pancarte se aflau într-o plasă aflată în mâna unuia dintre ei. În timpul slujbei episcopul-vicar Paisie Lugojanu a adresat celor prezenţi invitaţia de a participa şi la slujba care va fi oficiată la Cimitirul Eroilor. Înainte de încheierea slujbei oficiate în Catedrală şi urmate de deplasarea celor prezenţi la monumentul situat vis-à-vis, le-am spus celor patru că urmează să ne despărţim întrucât eu am hotărât să îmbrac pancarta tip pelerină şi să mă plimb singur prin oraş. În momentul în care cortegiul de preoţi a ajuns la monumentul de vis-à-vis, am îmbrăcat pe platforma din faţa porţilor Catedralei pancarta tip pelerină şi am coborât treptele intenţionând să traversez şi eu strada şi să trec pe lângă participanţii la slujba oficiată la monument. După doar câţiva paşi am fost însă somat de unul dintre jandarmi să împachetez din nou pancarta. Acesta mi-a spus că am nevoie de aprobare şi pentru a mă plimba prin oraş cu o pancartă. Deşi consider că această afirmaţie sfidează legea, m-am conformat şi am plecat cu pancarta împăturită pe braţ, una din lozinci fiind însă vizibilă. Am traversat bulevardul şi m-am postat timp de aproximativ un sfert de oră în imediata apropiere a participanţilor la slujba oficiată la monument, fără ca vreunul dintre cei prezenţi să îmi ceară să plec. După aceea am hotărât să vizitez un prieten şi să particip la slujba care urma să fie oficiată la Cimitirul Eroilor. Am ajuns în la cimitir la ora 13:00, pentru că nu reţinusem dacă slujba urma să fie oficiată la ora respectivă sau la ora 13:30 şi nu am vrut să întârzii. Aveam împăturită pe braţ pancarta tip pelerină, fiind însă vizibilă lozinca “NEDENUŢAREA MINCIUNII ŞI IMPOSTURII AMPLIFICĂ MINCIUNA ŞI IMPOSTURA!” şi câteva zeci de coli de hârtie format A4 imprimate fiecare cu un text care reflectă părerea mea referitoare la evenimentele din decembrie 1989 şi chestiunea drepturilor acordate persoanelor care deţin certificat de revoluţionar.
În momentul în care am îndrăznit să ofer foarte discret câtorva cetăţeni care aveau rude apropiate ucise în decembrie 1989 textul în care pledez pentru acordarea de drepturi doar răniţilor şi urmaşilor decedaţilor şi pentru demitificarea aşa-zisei revoluţii, doi poliţişti comunitari foarte vigilenţi (un bărbat şi o femeie) au intervenit şi m-au atenţionat “Nu aveţi voie să împărţiţi manifeste!”. M-am conformat imediat fără obiecţii. Întrucât era destul de clar că pancartele împăturite pe care le purtam pe antebraţ conţin şi alte lozinci decât cea vizibilă, poliţista mi-a cerut iniţial să îi arat ce scrie pe ele, dar colegul a intervenit prompt şi mi-a spus să le las împăturite. În minutele următoare am purtat în mod discret o discuţie cu o jurnalistă care se afla deja în cimitir. Imediat după această discuţie am fost recunoscut de câţiva dintre pretinşii revoluţionari care mă agresaseră cu o zi în urmă pe treptele Catedralei. Aceştia mi-au cerut să părăsesc imediat cimitirul întrucât ei au organizat ceremonia de comemorare. Considerând că mă aflu pe domeniul public, nu am vrut să plec precizând că în opinia mea slujba de pomenire care fusese anunţată în Catedrală de episcopul-vicar nu poate fi considerată o acţiune privată a asociaţiei de revoluţionari. Revoluţionarii au început să mă ameninţe şi le-au cerut celor doi poliţişti comunitari să mă evacueze. Aceştia mi-au cerut şi ei să plec dar le-am spus că nu sunt dispus să plec benevol şi i-am invitat să cheme un echipaj de intervenţie care să mă ia pe sus, dacă vor să dispar de acolo. Poliţistul mi-a reţinut paşaportul şi mi-a cerut să îi comunic atât adresa de reşedinţă din Germania cât şi adresa din Timişoara la care locuiesc când revin ocazional în România, apoi a chemat prin staţie echipajul. Revoluţionarii l-au somat însă să mă evacueze imediat, probabil fiindcă aşteptau sosirea presei care nu trebuia să mă vadă acolo. Poliţistul le-a spus că nu au ei dreptul să îi dea lui ordine, dar în momentul în care unul dintre revoluţionari i-a arătat o anumită legitimaţie s-a schimbat la faţă şi a început să mă îmbrâncească foarte violent spre ieşirea din cimitir. Văzând aceasta, i-am spus poliţistului că accept să ies de bună voie. Când am ajuns în faţa ieşirii din cimitir, nu mi s-a permis să plec imediat. Poliţistul care îmi reţinuse paşaportul mi-a spus că întrucât nu mă conformasem primei somaţii de a părăsi cimitirul care mi-a fost adresată şi întrucât fusese chemată echipa de intervenţie, voi fi condus de către aceasta la secţia de poliţie unde voi fi amendat. Le-am spus celor doi poliţişti că în opinia mea nu există nici un motiv în baza căruia să fiu amendat întrucât nu desfăcusem cele două pancarte pe care le purtam pe antebraţ pentru a le afişa ostentativ şi mă conformasem imediat somaţiei de a nu mai împărţi “manifeste” pe care mi-o adresaseră. Am repetat că în opinia mea s-a comis un abuz prin izgonirea mea din cimitir şi că în consecinţă nu sunt dispus să plătesc nici o amendă, dar cei doi au refuzat să îmi restituie păşaportul. La un moment dat a apărut lângă noi revoluţionarul a cărui legitimaţie îl speriase pe poliţistul comunitar. Câteva clipe mai târziu a sosit un automobil din care a cobortâ un domn bine îmbrăcat. Revoluţionarul a cărui legitimaţie îl speriase pe poliţistul comunitar l-a întâmpinat cu cuvintele “Să trăiţi şefu”! Bine aţi venit!”. M-am apropiat şi l-am întrebat pe revoluţionarul a cărui legitimaţie are darul de a speria poliţiştii comunitari: “Domnul e şeful dumneavoastră?” Luat prin surprindere de întrebarea mea, revoluţionarul nu a răspuns decât “Da”. Atunci m-am adresat şefului: “Nu vă supăraţi, dacă sunteţi şeful domnului aş vrea să vă adresez o întrebare. Aş vrea să vă rog să îmi spuneţi dacă vi se pare normal faptul că mi s-a impus să plec din cimitir datorită faptului că mi-am permis să distribui cîteva coli cu acest text pe care vă rog să-l citiţi“ “Fii atent că poate te plesnesc!” – a intervenit revoluţionarul a cărui legitimaţie are darul de a speria poliţiştii comunitari. “Chiar aşa, de faţă cu şeful?!” – l-am întrebat. “Da, chiar aşa!” – a venit prompt răspunsul revoluţionarului a cărui legitimaţie are darul de a speria poliţiştii comunitari. “Interesant!” – am replicat şi l-am privit întrebător pe şeful repetându-i invitaţia de a accepta să-i ofer o coală cu textul pe care îl rugasem să îl judece. Foarte laconic dar relativ politicos şeful m-a refuzat şi cei doi au intrat în cimitir. După ce aceştia s-au îndepărtat, cei doi poliţişti comunitari mi-au confirmat că şeful fusese chiar domnul Bojin, preşedintele consiliului judeţean.
După plecarea celor doi, în jurul nostru s-au adunat alţi câţiva pretinşi revoluţionari care veneau şi ei la slujba de pomenire. Aceştia şi-au exprimat şi ei nemulţumirea faţă de prezenţa mea acolo, o femeie de aproximativ 55 de ani nejenându-se să îmi adreseze ameninţări de faţă cu poliţia: “Te aranjez eu pe tine. Cinci ani de puşcărie să ştiu că fac, dar te aranjez. De faţă cu poliţia îţi spun chestia asta.” Un bărbat scund, suplu şi cu mustaţă în vârstă de aproximativ 50-55 de ani, despre care ştiu că este şeful unei aşa-zise asociaţii de revoluţionari, a încercat să îmi smulgă pancartele împăturite pe care le ţineam în continuare pe antebraţ. Fiind atenţionat de cei doi poliţişti să mă lase în pace, a renunţat. Între timp mai apăruse o echipă de filmare formată din doi jurnalişti. Pretinşii revoluţionari le-au spus şi acestora că în opinia lor prezenţa mea acolo este intolerabilă. După ce grupul de pretinşi revoluţionari a intrat în cimitir, am acordat un scurt interviu acestei echipe de fimare. La scurt timp după aceasta au apărut cei doi poliţişti din echipa de intervenţie care fuseseră chemaţi prin staţie. A urmat o discuţie între aceştia, poliţiştii care mă scoseseră din cimitir şi mine. Le-am repetat că în opinia mea s-a comis un abuz prin izgonirea mea din cimitir şi că nu există nici un motiv pentru a fi amendat întrucât mă comportasem foarte decent şi nu i-am provocat deloc pe pretinşii revoluţionari. Până l-a urmă am convenit să îmi fie restituit paşaportul şi să fiu escortat de cei doi din echipa de intervenţie până la colţul cimitirului, de unde pot pleca singur pentru că am promis că nu voi reveni în cimitir.
Am considerat că prin aceasta conflicul meu cu poliţia locală s-a încheiat. Şase zile mai târziu, în ziua de 23 decembrie, am plecat în Germania. Cu mirare am aflat că a doua zi după plecarea mea în Germania mama fusese vizitată de o echipă formată din doi poliţişti care s-au interesat unde locuiesc şi au întrebat-o cum de nu am carte de identitate. Şi mai mare mi-a fost mirarea când am aflat, după cum am arătat la începutul acestei scrisori deschise, că în procesul verbal afişat pe uşa casei din Timişoara în data de 5 ianuarie se afirmă că aş mai avea domiciliul în Timişoara şi că m-aş fi legitimat cu buletinul de identitate pe care trebuise să îl predau la poliţie serviciul paşapoarte cu peste zece ani în urmă, când mi-am schimbat domiciliul din România cu cel din Germania. Demn de menţionat mi se pare şi faptul că procesul verbal, în care este prezentat în mod deformat evenimentul care l-a generat, a fost întocmit la 11 zile după consumarea acestuia, la birou. Faptul că nu este susţinut de semnătura vreunui martor nu mi se pare atât de important pentru că sunt convins că mai mulţi dintre pretinşii revoluţionari prezenţi în data de 17 decembrie la Cimitirul Eroilor nu numai că ar confirma fără clipească acuzaţia absurdă că subsemnatul ar fi încercat să zădărnicească, să tulbure buna desfăşurare a acestei manifestări ci şi pentru că sunt convins că procesul verbal de amendă a fost întocmit tocmai datorită presiunilor politice pe care le-au făcut aceştia. Norocul meu constă în faptul că în eventualitatea unui proces ar putea fi citaţi ca martori şi jurnaliştii care asistaseră la evenimentul respectiv.
Doamnelor şi domnilor reprezentanţi ai Direcţiei Poliţiei Locale Timişoara, repet că în opinia mea întocmirea procesului-verbal de amendă care mă vizează este profund ilegală şi abuzivă şi consider că prin textul acestei scrisori deschise mi-am argumentat foarte credibil această opinie. Consider că ar fi absurd să dau curs somaţiei de a plăti amenda şi precizez următoarele:
1. Aş vrea să rezolvăm acest diferend pe cale amiabilă, fără să fie nevoie să apelăm la arbitrajul justiţiei. În consecinţă vă invit să îmi trimiteţi până cel târziu în data de 15 ianuarie un mail prin care să îmi fie prezentate scuze pentru deranjul creat prin transmiterea somaţiei de plată a unei amenzi abuzive anunţate prin intermediul unui proces-verbal întocmit în mod ilegal.
2. Dacă nu voi primi mail-ul solicitat până în data de 15 ianuarie voi apela la serviciile unui avocat şi voi depune contestaţie la Judecătoria Timişoara până în data de 20 ianuarie, aşa cum prevede legea. Vă avertizez însă că în acest caz voi depune şi o plângere penală împotriva angajatului dumneavoastră, domnul Nichi Ioan, pe care îl voi acuza de uz de fals, abuz în serviciu şi încercare de intimidare.
Aştept nespus de curios reacţia dumneavoastră.
Gheorghe Cionoiu – scriitor, participant şi martor incomod la evenimentele sângeroase din decembrie 1989
“Declaraţie de război” – fragmente – (IV) – „Revoluţia” din Timişoara: http://www.acum.tv/articol/4706
Coordonatorii loviturii de stat, Mass media si revolutionarii: http://www.acum.tv/articol/4100
http://www.digi24.ro/stire/Scandal-intre-revolutionarii-din-Timisoara-S-au-batut-pe-treptele-Catedralei-Mitropolitane_65658
HAITA DEVINE AGRESIVĂ CÂND SIMTE CĂ E ALUNGATĂ DE LÂNGĂ PRADĂ.
La 25 de ani de la „Revoluţie“ interlopul – revoluţionar sau/şi năimit de revoluţionari – Tică Semafor face legea în Universitatea de Vest din Timişoara.
Articol supus atenţiei DNA, DIICOT şi cetăţenilor dispuşi să ceară public să fie făcută curăţenie în România.
Zilele acestea se împlinesc 25 de ani de la evenimentele sângeroase care au condus la prăbuşirea regimului Ceauşescu. Pentru mine, fost opozant al regimului comunist precum şi participant şi martor incomod la aceste evenimente, perioada în care sunt organizate în fiecare an manifestaţii omagiale dedicate aşa-zisei revoluţii are şi o semnificaţie personală. În această perioadă a fost lansat în Timişoara în anul 1993 romanul meu „Declaraţie de Război“ şi în anul 1999 volumul meu intitulat „Mănuşa lui Schiller“. În acestea argumentez că aşa-zisa revoluţie a fost de fapt o lovitură de stat asociată cu o revoltă populară catalizată de organizatorii loviturii de stat. „Mănuşa lui Schiller“ se încheie cu următorul citat care este reprodus şi pe coperta IV a volumului:
„Consider că nivelul scăzut al conştiinţei civice şi politice din România se datorează în bună măsură minciunii fondatoare care a generat democraţia postcomunistă românească. Atât nomenclatura comunistă, cât şi forţele externe care au contribuit la dobândirea regimului Ceauşescu, nu au fost şi nu sunt câtuşi de puţin interesate de renaşterea spirituală a poporului român. Pasivitatea extremă a intelectualităţii româneşti din perioada comunistă trebuia conservată pentru că lipsa civismului permite jaful. Prin iluzia participării la revoluţie s-a urmărit liniştirea conştiinţelor oamenilor cinstiţi care începuseră să conştientizeze faptul că pasivitatea lor politică este o cauză majoră a aberanţei sistemului. Am în minte trei lozinci cu al căror conţinut ştiu că majoritatea timişorenilor sunt de acord:
– JOS MITTUL REVOLUŢIEI!
– JOS PRIVILEGIILE REVOLUŢIONARILOR!
– DREPTURI DOAR PENTRU INFIRMI ŞI FAMILIILE DECEDAŢILOR!
În 16 şi 17 decembrie voi fi prezent cu o pancartă pe care va fi scrisă prima lozincă la manifestaţiile organizate în Timişoara cu ocazia împlinirii a zece ani de la evenimentele sângeroase care au precedat căderea regimului Ceauşescu.
Aş vrea să nu fiu singur.“
Din anul 1999 până acum am revenit în fiecare an din Germania, unde am domiciliul de reşedinţă, în Timişoara în perioada comemorării evenimentelor săngeroase din decembrie 1989 pentru a-mi face public punctul de vedere referitor la acestea. În fiecare an am distribuit participanţilor la evenimentele comemorative câte un material scris pe care era reprodus acesta şi conţinând şi cele trei lozinci reproduse anterior şi am afişat pancarte cu acestea. Nu m-a mirat deloc faptul că această acţiune a mea a stârnit furia pretinşilor revoluţionari care m-au jignit şi ameninţat verbal de numeroase ori. De câteva ori am fost agresat şi fizic de către pretinşi revoluţionari care mi-au distrus sau luat cu forţa pancartele sau aceştia au cerut uneori cu succes forţelor de ordine să îmi interzică accesul la unele manifestaţii comemorative.
Anul acesta, cu ocazia împlinirii unui sfert de veac de la momentul istoric „decembrie 1989“ am scris un foarte scurt text nou pe care l-am multiplicat împreună cu un text mai vechi şi actualizat de mai multe ori intitulat „Radiografia societăţii româneşti“ http://gcionoiu.beepworld.de/ro_1_radiografia.htm Textul scris recent este următorul:
„Buzunarele pretinșilor revoluționari sunt mânjite cu sânge! E sângele oamenilor jertfiți în decembrie 1989 de autorii loviturii de stat pentru a-și legitima acapararea puterii. Indemnizațiile de revoluționar sunt șpaga dată de criminali pentru a cumpăra tăcerea sau chiar susținerea unor oportuniști fără frică de Dumnezeu.
Un cetățean responsabil este dator să strige:
JOS MITUL REVOLUȚIEI!
JOS PRIVILEGIILE REVOLUȚIONARILOR!
DREPTURI DOAR PENTRU INFIRMI ȘI URMAȘII DECEDAȚILOR!“
În data de 17 decembrie am apărut la monumentul din faţa Catedralei Mitropolitane în timpul ceremoniei depunerii coroanelor de flori şi al slujbei de pomenire ţinute acolo cu o pancartă tip pelerină pe care erau inscripţionate lozincile „JOS MITUL REVOLUȚIEI!“, „DREPTURI DOAR PENTRU INFIRMI ȘI URMAȘII DECEDAȚILOR!“ şi „NEDENUNŢAREA MINCIUNII ŞI IMPOSTURII AMPLIFICĂ MINCIUNA ŞI IMPOSTURA!“. Am constat cu bucurie că reprezentanţii forţelor de ordine nu mă somează să părăsesc imediat locul şi am oferit doritorilor câte o coală A4 pe care erau reproduse textele amintite anterior. Căţiva pretinşi revoluţionari s-au arătat din nou profund nemulţumiţi de prezenţa mea acolo dar au foast temperaţi atât de reprezentanţii forţelor de ordine cât şi de câţiva cetăţeni care împărtăşeau punctul de vedere exprimat de mine.
Având în vedere conflictul violent pe care l-am avut cu pretinşii revoluţionari în urmă cu doi ani pe treptele Catedralei Mitropolitane, unde organizasem împreună cu doi prieteni o veghe aprobată de mitropolitul Nicolae Corneanu în cadrul căreia afişasem lozincile prin care ceream sistarea acordării de privilegii acestora şi contestam revoluţiahttp://gcionoiu.beepworld.de/ro_2_act_confruntarea.htm#3_scrisoare_politia , am evitat, ca şi anul trecut, să particip la alte evenimente organizate pe străzi sau la sedinţele festive organizate de primărie şi consiliul judetean, dar am decis să particip la simpozionul dedicat aniversării a 25 de ani de la revoluţie găzduit de Universitatea de Vest în data de 19 decembrie de la ora 9:00.
Deşi simpoziunul fusese anunţat de mass-media locală, în aulă erau prezenţi la ora 9:30 când a început cu întârziere acesta, foarte puţini oameni, cel mult 60, majoritatea covârşitoare fiind pretinşi revoluţionari din Timişoara şi din alte oraşe ale ţării. Considerând că măcar în spaţiul universitar ar trebui acceptată expunerea unei păreri care contravine părerii susţinute de un anumit grup, mi s-a părut firesc să ofer celor prezenţi câte o coală A4 pe care erau reproduse cele două texte pe care le distribuisem în urmă cu două zile în faţa Catedralei. Când mai aveam de oferit doar câtorva participanţi câte o coală, asupra mea s-a repezit un grup de patru pretinşi revoluţionari, unul dintre ei mi-a smunls din mână teancul de hârtii cu mesajul incomod şi am fost îmbrâncit spre ieşire. Am observat că doi dintre cei patru care m-au înşfăcat aveau atât figură cât şi alură de (foşti?) ofiţeri al Ministerului de Interne – figură severă, părul tuns scurt, barberiţi impecabil, corp atletic.
Unul dintre ei cred că avea vârsta de aproximativ 60 de ani iar celălalt era cu vreo zece ani mai tânăr. Cel mai în vârstă mi-a şuierat în ureche că cineva ar trebui să îmi spargă dinţii şi mi-a aplicat două lovituri de pumn nu prea puternice în şale dar a încetat să mă lovească după ce l-am întrebat pe un ton răstit de ce mă loveşte în rinichi.
Pentru că am refuzat să ies, am fost luat pe sus şi scos cu forţa nu doar din Aula Magna, unde era găzduit simpozionul, ci chiar din clădirea universităţii. Trei dintre membrii prezidiului, personalităţi locale care nu erau revoluţionari, au dezaprobat din priviri agresiunea asupra mea dar doar unul dintre ei, domnul Prof. dr. Cornel Haranguş, a cerut pe un ton nu foarte ferm să fiu lăsat în pace.
Bărbatul mai în vârstă cu figură de ofiţer care participase la evacuarea mea a rămas să păzească intrarea principală în universitate. Mă gândeam ce să fac pentru că jacheta mea şi plasa cu materiale de propagandă în favoarea punctului meu de vedere rămăsese în aulă dar dilema a fost rezolvată rapid pentru că peste nici trei minute a fost evacuat din universitate şi prietenul meu Cătălin, care venise cu mine la simpozion şi pe care îl rugasem să aibă grijă de lucrurile mele când începusem să distribui hârtiile care au stârnit furia pretinşilor revoluţionari. Plasa cu materiale de propagandă conţinea alături de alte copii ale textelor distribuite şi pancarta pelerină pe care o afişasem cu două zile în urmă lângă monumentul din faţa Catedralei şi o pancartă simplă confenţionată recent pe care era inscripţionată lozinca „BUZUNARELE PRETINŞILOR REVOLUŢIONARI SUNT MÂNJITE CU SÂNGE!“.
Revoltat de tratamentul la care am fost supus, am hotărât să încercăm să revenim în aulă sau măcar în holul mare din faţa acesteia pentru ca eu să afişez această lozincă. Pe Cătălin hotărâsem să îl folosesc doar ca martor dacă voi fi agresat. Întrucât intrarea pricipală era în continuare păzită de individul respectiv, am hotărât să dăm trei sfert de ocol clădirii universităţii, să intrăm în clădirea bibliotecii centrale şi să încercăm să apărem în holul mare din faţa aulei trecând prin holul de legătură de la etajul I. Am constatat că după ce am plecat din faţa intrării principale omul care o păzea s-a luat după noi urmărindu-ne de la o distanţă de cel mult 50 de metri. Întrucât mi-am dat seama că probabil ni se pregăteşte o primire violentă în holul din faţa aulei, am hotărât că este mai bine să merg singur având la mine doar pancarta făcută sul pentru a testa terenul. Pe Cătălin l-am rugat să mă aştepte în holul care face legătura între biblioteca centrală şi clădirea propriu-zisă a universităţii. Nu am apucat să ajung în holul mare din faţa aulei pentru că unul dintre pretinşii revoluţionari care păzea intarea în aceasta m-a reperat deja în holul lateral şi a dat alarma. L-am auzit cum strigă după întăriri şi în doar câteva clipe a apărut în pas alergător bărbatul mai tânăr cu înfăţişare de ofiţer care contribuise la evacuarea mea din aulă. Fiind conştient că voi fi agresat, am desfăşurat pentru un moment pancarta dar am făcut-o din nou sul pentru a avea libertate de mişcare mai mare. Cel care dăduse alarma s-a apropiat doar la căţiva metri dar cel cu figură de ofiţer m-a apucat zdravăn de braţul stâng şi a început să mă îmbrâncească înapoi spre bibioteca centrala. Doar câteva clipe mai târziu a venit din holul mare din faţa aulei cu pasi repezi dar fără a alerga un bărbat solid, cu burtă, grumaz gros, ras în cap şi figură tipică de recuperator cu vârsta de aproximativ 45 de ani fiind urmat la doar doi paşi distanţă de o tânără cu înfăţişare de studentă, îmbrăcată decent şi deloc machiată, cu vârsta de cel mult 27 de ani. Gorila m-a apucat cu mână stângă de braţul drept şi a început să mă pălmuiască cu mâna dreaptă. Când i-am spus că dacă mă mai loveşte voi suna la 112, a început să strige că va chema el poliţia pentru că aş fi încercat să o bag cu forţa în toaletă pe tânăra care îl însoţea pentru a o viola şi că aceasta va depune plângere penală împotriva mea. Cred că privirea plină de ură pe care mi-o arunca tânăra îl putea descumpăni pe orice trecător care nu ştia ce se petrece de fapt, determinandu-l să nu poată exclude veridicitatea acuzaţiei care îmi era adusă. Gorila a continuat să mă lovească şi după ce am ajuns în dreptul lui Cătălin. I-am spus din nou că voi suna la 112 dacă mă mai loveşte iar gorila şi-a repetat replica. Bărbatul cu înfăţişare de ofiţer care mă ţinea de celălalt braţ nu a spus decât de vreo două ori pe un ton foarte neconvingător „Lasă-l Tică, nu îl mai lovi.“ Până ce am fost scos din nou din universitate pe poarta bibliotecii centrale am mai încasat câteva palme. Cel târziu când am ajuns afară am simţit că ochiul drept mă doare şi se umflă şi că mi se prelinge sânge din nas. Acum nu am mai ameninţat doar că voi suna la 112 ci am şi cerut atât unor studenţi aflaţi în faţa chioşcului de lângă intrarea în bibliotecă cât şi angajatei de la chioşc să o facă. Studenţii s-au făcut că nu aud iar angajata a spus ea nu vrea să aibă probleme de sărbători. Gorila a repetat din nou că va chema el poliţia pentru că am încercat să o violez pe tânără şi a reintrat împreună cu aceasta şi bărbatul cu înfăţişare de ofiţer în universitate.
Imediat după plecarea acestora i-am cerut lui Cătălin mobilul şi am sunat la 112. Era ora 10:10 după ce terminasem convorbirea la 112, în finalul căreia mi s-a promis că va fi trimis un echipaj de poliţie, care a şi sosit destul de repede venind pe jos de la postul din complexul studenţesc situat la doar 600 m. Echipajul era format din trei subofiţeri. Le-am relatat ce se întâmplase şi mi-au cerut să îi urmez în universitate pentru a îl identifica pe cel care m-a lovit. Lui Cătălin i s-a cerut să aştepte deocamdată afară urmând să fie chemat ulterior pentru a-l indentifica şi el pe agresor. Am ajuns în holul dn faţa aulei şi am constatat că cel puţin prima parte a simpozionului se încheiase. Unii dintre participanţi plecau deja dar majoritatea se aflau în holul din faţa aulei unde organizatorii simpozionului pregătiseră un bufet pentru participanţi. Printre ei l-am reperat imediat pe cel care mă lovise şi l-am arătat poliţiştilor. Şeful echipajului i-a cerut să se legitimeze. Acesta a spus că nu are asupra sa cartea de identitate şi că nu vede de ce ar trebui să se legitimeze. Deşi aveam urme de sânge pe faţă, a negat că s-ar vedea că aş fi fost lovit şi a repetat în faţa poliţiştilor acuzaţia halucinantă că aş fi încercat să o violez pe tânăra care îl însoţea: „Porcule, căcatule, ai vrut să o bagi cu forţa în toaletă pe fata asta pentru a o viola. O să-ţi facă plângere penală!“. Întrebată de poliţist dacă vrea să depună plângere, tânăra privea descumpănită la gorilă iar acesta a răspuns evaziv în locul ei. În discuţie au intervenit şi câţiva pretinşi revoluţionari care le-au spus poliţiştilor că eu deranjez mereu manifestaţiile omagiale închinate revoluţiei, acest fapt putând „fi confirmat atât de domnul primar cât şi de domnul preşedinte al consiliului judeţean“. Unul dintre revoluţionari a înmânat poliţiştilor corpul delict – teancul de hârtii care îmi fusese smuls din mană în aulă cu doar o oră în urmă. Atât revoluţionarii cât şi cel care mă lovise le-au recomandat poliţiştilor să lase baltă ancheta dacă nu vor să aibă neplăceri. La un moment dat, şeful echipajului i-a cerut agresorului să coboare la parter. Am coborât împreună cu echipajul de poliţie şi acesta, fiind urmaţi de tânăra pe care aş fi incercat să o violez şi de un grup de trei sau patru bărbaţi printre care se afla şi cel cu înfăţişare de ofiţer care participase la ambele acţiuni de evacuare din universitate care m-au avut ca obiect. Ajunşi în holul de la parter, şeful echipajului l-a trimis pe unul dintre cei doi colegi să îl cheme pe Cătălin pentru a-l identifica pe agresor. Poliţistul trimis, care avea o figură mai puţin sobră decât colegii lui, s-a întors după două-trei minute cu cartea de identitate a lui Cătălin pe care a întins-o şefului. Când a fost întrebat de ce nu a adus martorul, a dat următorul răspuns: „A refuzat să vină. A spus că îi e frică.“ „Cum să-i fie frică dacă e poliţia aici?!“ – a exclamat şeful echipajului. Convins fiind că prietenul meu nu ar fi refuzat să vină dacă ar fi fost chemat, am intervenit spontan: „Mă duc să îl chem eu!“. Am ieşit şi l-am strigat din faţa intrării pe Cătălin care s-a apropiat imediat. L-am întrebat dacă a fost chemat de poliţist şi a refuzat să vină. Mi-a răspuns că acesta îi ceruse doar cartea de identitate şi m-a urmat imediat când i-am spus că trebuie să intre pentru a-l identifica pe agresor. Când am ajuns la grupul care aştepta în hol, şeful echipajului de poliţie l-a întrebat dacă îl poate recunoaşte pe cel care m-a lovit dintre cei prezenţi. „Ăsta!“ – a spus ferm Cătălin arătând cu degetul spre cel care mă lovise. „Vezi că mai am un frate geamăn la etaj. Eşti sigur că am fost eu?“ – a replicat gorila. „Foarte sigur!“ – i-a răspuns Cătălin. „Ce mă, ai vrut şi tu să o violezi pe fata asta?! Aţi vrut să o faceţi poştă?!“ – a replicat cu un tupeu nemăsurat gorila. Poliţiştii au mai întrebat încă o dată dacă tânăra vrea să depună plângere penală dar nu au primit nici un răspuns din partea acesteia şi a gorilei. Am intervenit spunând că abia aştept să depună plângere pentru că denunţul calomnios constituie infracţiune, după care poliţiştii mi-au cerut mie şi lui Cătălin şă ieşim împreună cu ei din universitate. Ajunşi afară, am fost întrebat dacă intenţionez să depun plângere penală împotriva celui care mă lovise şi întrucât am răspuns afirmativ am fost invitaţi să îi însoţim pe poliţişti la secţia din complexul studenţesc. Pe drum poliţistul care fusese trimis să îl cheme în clădire pe Cătălin m-a întrebat cum se explică faptul că toţi revoluţionarii sunt porniţi împotriva mea. Când am răspuns că motivul îl constituie faptul că am cerut în repetate rânduri în mod public să fie anulate aşa-zisele drepturi de care beneficiază participanţii sau pretinşii participanţi la evenimentele sângeroase din 1989 care nu au fost nici răniţi şi nu au nici rude ucise atunci, a admis că demersul meu e justificat din punct de vedere moral dar şi-a exprimat şi părerea că nu aş avea absolut nici o şansă ca acesta să aibă succes. Atât el cât şi şeful echipajului mi-au sugerat să renunţ la ideea de a depune plângere, promiţând că dacă aş renuţa îi vor aplica ei o amendă agresorului pentru că mă jignise de faţă cu ei, dar nu au insistat când le-am spus că nu intenţionez să mă răzgândesc.
Când am ajuns în sediul postului de poliţie, al treilea poliţist care nu intervenise până atunci deloc în discuţie dar ascultase foarte atent ce vorbisem cu colegii săi a exclamat cu năduf „Las-o dracului dacă şi Tică Semafor e revoluţionar!“. Acesta m-a asistat amabil şi răbdător la scrierea plângerii comunicându-mi şi numele real al agresorului – Roman Maxim Constantin.
Ulterior i-am rugat pe câtiva prieteni să îmi caute câteva informaţii despre Tică Semafor. Am aflat că acesta „E peşte şi prăduitor la poliţie. În urmă cu câtva timp, când s-a desfăşurat o amplă razie care i-a vizat pe proxeneţii din oraş, a fost săltat şi el dar a fost eliberat primul după doar 24 de ore.“ Ştiam că în limbaj golănesc „peşte“ e sinomin cu „proxenet“. Că „prăduitor la poliţie“ înseamnă „ciripitor“ sau „informator al poliţiei“ am aflat abia acum. Porecla „Tică Semafor“ provine de la prenumele Constantin şi de la ticul interlopului de a clipi foarte des.
Informaţii interesante despre activitatea revoluţionară a interlopului Tică Semafor pot fi obţinute şi printr-o căutare simplă pe Google.
Autor: Gheorghe Cionoiu
Adauga comentariu