Moise Guran și istoria greșită a banilor, creditului și crizei

Când Moise Guran e bun – este foarte bun. Când este slab – e de-a dreptul îngrozitor. Iar printre articolele slabe ale lui Moise Guran, acesta este Everestul.

Despre ce este vorba? Despre faptul că autorul intră ambalat în cel mai dificil domeniu al științei economice, teoria monetară, precum un elefant în magazinul cu porțelanuri și, din câteva cuvinte, face praf învățămintele științei economice. Mai exact, el vorbește despre funcțiile activității bancare, despre rolul emisiunii monetare, atingând tangențial formarea prețurilor și culminând cu declanșarea crizelor economice. Un subiect cât se poate de important.

Înțelepciunea convențională spune că rolul unei bănci este acela de a coagula economisirile populației și de a le canaliza către diverse proiecte de investiții. Hai să vedem cum descrie în manualul său (tradus la noi) economistul Joseph Stiglitz funcția băncilor:

“Când un individ își pune economiile la bancă… poate nu se consideră un creditor, dar exact asta face. Firmele care doresc să cumpere mașini noi sau să construiască fabrici ori clădiri de birouri se împrumută din economiile menajelor. Piața de capital, cunoscută și ca piața fondurilor de împrumut, este piața în care fondurile devenite disponibile când menajele economisesc sunt direcționate spre cei care vor să se împrumute. (p. 180)

Băncile au jucat o perioadă îndelungată un rol-cheie în cadrul sectorului financiar. Unul din principalele motive pentru care acestea sunt importante este legat de capacitatea lor de a crea monedă… Dacă depuneți 100$ la bancă, banca nu îi va sigila într-o cutie pe care vă este scris numele dumneavoastră, urmând să-i păstreze până când veți avea nevoie de ei. În schimb, băncile conștientizează cât de mică este probabilitatea ca toți deponenții să-și retragă într-o singură zi sumele depuse. Unii deponenți îi vor retrage după o săptămână, alții după două săptămâni, iar alții după un an sau chiar mai mult. În acest interval banca poate să împrumute banii depozitați.” (p. 483-484)

Și aici intrăm în dezbateri. Economiști prestigioși (inclusiv premiați Nobel) cred că băncilor ar trebui să li se interzică să procedeze în modul descris mai sus, respectiv ar trebui să opereze o distincție între depozitele la vedere și depozitele la termen: pe primele ar trebui să le păstreze ca atare, la dispoziția deponentului; pe celelalte ar putea să le înstrăineze, prin creditare. Astfel, activitatea bancară cu rezerve fracționare, așa cum se numește ea, ar fi stopată. Există economiști care au studiat în substanță efectele acestei activități, precum Ludwig von Mises, arătând că emisiunea monetară (expansiunea creditului) generează fluctuații economice de tip boom-bust. În fine, discuția este amplă și sofisticată, pe subiect s-au scris tratate, sute de articole științifice etc. Cu alte cuvinte, nu este vorba de nici o teorie a conspirației, ci de analiza activității bancare cu rezerve fracționare.

În ciuda seriozității temei de discuție Moise Guran afirmă, din capul locului, că rolul băncilor nu este acela de intermediar financiar (între cei care economisesc și investitori), ci invers, acela de a emite bani (cu asistența băncii centrale).

Și, dacă vă plac conspirațiile, țineți-vă bine că urmează una tare!

Banii creați reprezintă munca viitoare a lui Ionescu? Foarte amuzant! Dar cine ne spune nouă cât prețuiește munca viitoare a lui Ionescu? Oare munca lui valorează 100 sau 100 000 de unități monetare? Ca să știm câți bani poate să emită banca, nu de altceva… Mister total. Problema domnului Guran este că scenariul cu care ne reține atenția – și care pare a fi desprins din poveștile economice vulgar-populare ale domnului Vasilescu (știți la cine mă refer) – nu are nici un fundament în teoria valorii, teoria prețurilor ș.a.m.d. Oare cum se formează prețurile în acest scenariu? Oare cum se determină valoarea monedei(puterea ei de cumpărare)? Ah, gata, știu: puterea de cumpărare a banilor se determină pe baza valorii muncii viitoare a lui Ionescu…

Să avansăm:

Poanta este că banca centrală tipărește bani nu atunci când se încheie povestea d-lui Guran, ci atunci când vrea. Sau hai să privim altfel lucrurile: dacă eu mă duc la bancă și iau un credit, pe care îl scot imediat sub formă de bancnote de la ATM sau ghișeu, ce se întâmplă? Se tipăresc bani mai devreme sau cum?!

Finalul e apoteotic, bâjbâiala monetaristă în absența unei teorii a valorii și a formării prețurilor îl conduce pe autor să afirme că “plusvaloarea poate proveni din lăcomie”:

Cercul se închide astfel, știm acum ce determină nivelul prețurilor: nu este relația dintre cantitatea de monedă și cererea de monedă, ci lăcomia! Dacă oamenii se lăcomesc prețurile cresc, dacă sunt mai normali la cap atunci prețurile sunt stabile. Ne-am putea întreba oare cu ce greșesc ei când e deflație… dar nu mai sunt curios să aflu răspunsul d-lui Guran; îmi aduc doar aminte cum și-a pierdut bunica toate economiile din bănci în timpul hiperinflației din 1991-1993, probabil unii au fost tare lacomi în acele vremuri. Dar a apropos, lăcomia asta… știți că se manifestă diferit în raport cu prețurile, în funcție de calitatea ta ca agent economic! Dacă ești vânzător, lăcomia se traduce prin creșterea prețurilor; dar dacă ești cumpărător, lăcomia înseamnă că vrei să cumperi pe degeaba. Deci care este efectul agregat al lăcomiei asupra prețurilor??

Să încheiem într-un registru serios. Cum ziceam, d-l Guran a ajuns cumva să se inspire din (sau a fost inspirat de) învățămintele “Școlii de la BNR” care, pe alocuri, reflectă o foarte veche dispută de idei, deloc conspiraționistă, chiar foarte practică. Este vorba de celebra disputa dintre Școala Bancară și Școala Monetară din Anglia secolului al XIX-lea.

Potrivit Şcolii Bancare, crearea de substitute monetare de către bănci (în epocă, bancnote) este utilă în măsura în care răspunde “nevoilor comerţului”. Principiul bancar afirma că activitatea bancară cu rezerve fracţionare nu face decât să “satisfacă nevoile comerţului”, acordând mai multe credite atunci când oamenii de afaceri au nevoie să facă investiţii. Emisiunea excesivă de bancnote şi expansiunea creditului nu influenţează nivelul preţurilor ci, invers, volumul creditelor se ajustează la nivelul preţurilor şi la starea economiei.

De cealaltă parte a baricadei, conform principiului monetar, emisiunea de bancnote fără acoperire reprezintă practic suplimentarea cantităţii de bani şi duce la creşterea preţurilor. Departe de a se comporta pasiv (răspunzând la nevoile investitorilor), băncile pot extinde oricând volumul creditului şi cantitatea de bancnote scăzând rata dobânzii. De aceea, activitatea bancară cu rezerve fracţionare trebuie interzisă.

Înlocuiți vă rog “munca viitoare a lui Ionescu” cu “nevoile comerțului” și veți vedea cum Moise Guran vorbește fix din paradigma Școlii Bancare. Dar ce sunt nevoile comerțului? Pot fi ele determinate obiectiv? Mi-e teamă că nevoile comerțului sunt precum… “conștiința publică” – asta ca să fac trimitere la un alt articol foarte problematic al d-lui Guran – adică ceva ce noi inventăm în fiecare zi! Cum ar veni:

– Ia spune, Dorele, care îți sunt nevoile comerțului?

– Păi vreo 100 de țechini, Măria-ta bancherule!

– Ia d-aici!

– Ia spune și tu Mirceo, care îți sunt nevoile comerțului?

– Oh, la mine sunt mai mari Măria-ta bancherule, eu am nevoie de vreo 100 000, știți… că face nevastă-mea 30 de ani și are nevoie de 30 de diamante.

– Ia și tu d-aici! Mai sunteți careva?

– Și eu, și eu Măria-ta bancherule…

– Hai luați și voi, că nevoile sunt mari, mai ales într-o țară săracă precum a noastră și, vorba aceea, bine că avem tiparnița asta, că altfel nu văd, zău, cum o scoteam la capăt.

Nevoile comerțului sunt o invenție. În timpul disputei dintre cele două Școli de gândire s-a demonstrat că, dacă o bancă doreşte să mărească volumul creditelor, o poate face totdeauna diminuând rata dobânzii până la nivelul la care va găsi doritori cu care să încheie contracte. E suficient să reduci dobânda și imediat apar “nevoiași”. Dacă dobânda ajunge la zero, toată lumea o să vrea să se împrumute. Înseamnă asta că “nevoile comerțului” au crescut? Nici vorbă, înseamnă doar că teoria este proastă. Ideea este că băncile reprezintă o importantă forţă motrice care pot genera expansiunea creditului distrugând bunul mers al economiei. Și, după cum știți, deciziile în acest sens sunt pur politice (atât nivelul dobânzii cât și cel al masei monetare sunt instrumente ale politicii monetare).

Peste ani, Ludwig von Mises considera că:

“Şcoala Bancară a eşuat complet în analiza acestor probleme. Ea a fost încurcată de ideea ciudată potrivit căreia necesităţile oamenilor de afaceri limitează în mod strict numărul de bancnote convertibile pe care le poate emite o bancă. Teoreticienii Şcolii nu au înţeles că cererea publicului pentru credit este o mărime dependentă de înclinaţia băncilor către creditare, şi că băncile cărora nu le pasă de solvabilitate sunt în măsură să extindă creditul de circulaţie scăzând rata dobânzii sub nivelul de pe piaţă… Scăderea ratei dobânzii este echivalentă cu creşterea cantităţii a ceea ce se consideră în mod greşit drept necesităţile normale şi juste ale oamenilor de afaceri.” (Human Action, p. 439-440).

În epocă, Legea lui Peel din 1844 a recunoscut importanţa principiului circulaţiei monetare. Legea a dispus împărţirea Băncii Angliei în două departamente: departamentul de emisiune de bancnote şi departamentul de creditare. Creşterea cantităţii de bancnote nu se putea face decât în măsura în care banca deţinea rezerve de aur suficiente pentru a asigura o acoperire de 100% a acestora.

Peste scurt timp însă legea a fost răsturnată, principiul Școlii Bancare a fost reinstituit, iar activitatea bancară cu rezerve fracționare a continuat, cu efectele descrise aici.

P.S.Biziday este cel mai important program media pe domeniul economic. Influența sa este uriașă. Multe din ideile vehiculate sunt foarte bune și, de multe ori, Moise Guran este jurnalistul care bate economistul. Dar, înainte de a înghiți pe nemestecate orice afirmație postată pe această platformă mediatică, este important să țineți minte cine o sponsorizează.