De ce este omul singura jivină care rîde?

Rîsul este o însușire omenească. Rabelais spunea că omul este singurul animal care rîde. Militanții pentru drepturile animalelor ar putea să ne contrazică, indicînd faptul că animalele își manifestă bucuria printr-un comportament care ar putea fi catalogat drept rîs. Dar aici intervine o altă discuție, aceea despre legătura dintre bucurie și rîs. Nu trebuie să aducem citate din Sfinții Părinți în acest sens, deoarece viața ne-a dovedit-o fiecăruia că există rîs fără bucurie și bucurie fără rîs. Înțelepciunea românească a născocit expresia ”rîsu-plînsu” care exprimă amestecul nesfîrșit al stărilor omenești care nu poate să vină într-o ordine decît printr-un efort major.

William Hazlitt, un scriitor englez de la sfîrșitul secolului XVII, începutul secolului XVIII, pune rîsul în legătură directă cu plînsul, considerîndu-le pe amîndouă ca fiind trăsături umane fundamentale. ”Omul este singurul animal care rîde și plînge, deoarece este singurul izbit de deosebirea dintre ceea ce sîntem și ceea ce s-ar cuveni să fim”. După Hazlitt, rîsul este rezultatul unei constatări. Omul constată că ceva este ridicol și rîde.

Oamenii care provin din culturi diferite prezintă diferențe atunci cînd apreciază ceva ca fiind ridicol. De pildă portul tradițional al unui popor poate stîrni rîsul altui popor. La fel și diferite ritualuri sau obiceiuri pe care unuii oameni le fac cu pietate pot stîrni rîsul altora care împărtășesc o cu totul altă religie sau cultură. Cît de ridicole ne par poeziile și cîntecele din perioada comunistă! Și totuși au fost oameni care le compuneau și le interpretau cu toată seriozitatea. Tocmai în acest constrast vedea Henri Bergson originea rîsului. Pentru el, rîsul este reacția firească pe care o avem atunci cînd vedem pe cineva făcînd un lucru nepotrivit cu convingerea că face ceva important. Desigur, cu condiția ca cel care rîde să nu fie el însuși implicat, deoarece, așa cum spunea Keats, ”orice om care nu rîde de o trăsătură ridicolă înseamnă că o împărtășește”.

Conștiința de sine a omului este cea care ne face să rîdem sau să plîngem. Rîsul poate fi explicat doar privit dintr-o perspectivă a ordinii umane. Chiar și atunci cînd rîdem de animale, rîdem de gesturile și comportamentul care amintește comportamentul uman. Această teorie a lui Bergson exprimată în celebra sa lucrare ”Rîsul” este cu totul îndreptățită. Rîsul este o reacție, o raportare a noastră la ceva. Nu putem rîde, de pildă, de un copac. Rîdem doar în măsura în care ne regăsim în ceva. De aceea oamenii care au un simț autocritic dezvoltat rîd mai ușor, iar oamenii mîndri rîd mai greu. Capacitatea de a rîde este direct legată de smerenie și aroganță. La aceasta s-a referit și Iov cînd a zis: ”Măgarul sălbatic va rîde de zarva din orașe” (Iov 39, 7), prin măgarul sălbatic înțelegîndu-se libertatea omului smerit, iar prin zarva orașelor înțelegîndu-se aroganța deșartă a celor ce se cred stăpîni.

Rîsul este, cel mai adesea, o manifestare a simpatiei, o apropiere. De aceea rîsul este inacceptabil în adunările de partid, politice, unde ierarhia este foarte importantă. Pe vremea lui Stalin, de pildă, oamenii puteau fi omorîți sau duși în lagăr pentru faptul că au rîs într-un moment nepotrivit. Pentru că a rîde mai înseamnă și a-ți exprima libertatea, iar libertatea înseamnă superioritate. De aceea tiranii nu suportă rîsul, pe care îl consideră o lezare a propriei autorități.

Dimpotrivă, tiranul este cel care rîde. Rîsul este monopolul biruitorului. De aceea, atunci cînd rîsul slăbește, tiranul se simte învins. Tiranul trebuie să rîdă. Pentru aceasta la curte au existat întotdeauna slatimbanci, de regulă oameni cu defecte fizice care trebuiau să-l facă pe tiran să rîdă. Și deoarece rîsul nu este rîs cînd rîzi de unul singur, tiranul îi invită la rîsul său pe cei pe care îi consideră mai importanți între supușii săi. A rîde împreună cu tiranul este un privilegiu. Tiranul rîde și te invită și pe tine să rîzi. Tiranul rîde și tu rîzi fără a mai gîndi. A nu rîde împreună cu tiranul înseamnă a te ridica împotriva lui. Cu alte cuvinte, rîsul este admis numai atunci cînd rîde tiranul. A rîde fără voia tiranului înseamnă a te ridica împotriva ordinii.

De aceea rîsul a fost motorul tuturor revoluțiilor. Explozia de caricaturi care au premers revoluția franceză și, în special revoluția rusă, sînt o bună dovadă a folosirii rîsului ca armă împotriva ordinii.

Rîsul este monopolul învingătorilor, este un bun al castei superioare. Chiar și biruința lui Dumnezeu asupra răului este prezentată de prorocul David ca un rîs triumfător: ”Cel ce locuieşte în ceruri va rîde de dînşii şi Domnul îi va batjocori pe ei!”, se spune în al doilea psalm. Vulgul, ca expresie a ignoranței, nu are voie să rîdă, iar dacă rîde, este pedepsit. Așa a fost de-a lungul istoriei pînă cînd cineva a înțeles că poate folosi rîsul ca pe un drog prin care să supună mulțimile, inducîndu-le o falsă trăire a libertății. Expresia ”rîde cel care rîde la urmă” exprimă foarte bine faptul că doar rîsul învingătorului este adevărat, pe cînd rîsul inconștient nu este de bun augur.

”Rîsul nostru este întotdeauna un rîs de grup”, observa Henri Bergson. Într-adevăr, rîsul este un gest social. Nu prea rîdem de unii singuri. Chiar dacă sîntem martorii unei situații hazlii, ne ambținem să rîdem printre străini, dar deîndată ce ajungem în mijlocul persoanelor apropiate ne grăbim să le relatăm întîmplarea pentru a rîde împreună. Rîsul, așadar, este o manifestare a solidarității, a împărtășirii acelorași valori.

Nu în zadar imperiile moderne, fie că vorbim de lumea americană, sovietică sau europeană au fabricat o întreagă industrie a rîsului. De la filmele cu Charlie Chaplin, Stan și Bran sau Benny Hill, pînă la comediile franțuzești cu Luis de Funes și comediile sovietice cu Niculin, oamenii au fost manipulați prin rîs. Oare mai este nevoie de dovezi în susținerea ideii că rîsul este folosit ca armă de propagandă, din moment ce, atunci cînd s-a dorit un atac asupra credinței, a fost lansată ”Biblia veselă”, o carte apărută în Franța începutului de veac XX și folosită pînă tîrziu de propaganda ateistă sovietică.

Faptul că oamenii rîd mai ușor în grup a fost și este exploatat în scopuri propagandistice. Așa-numitele ”comedy club-uri”, devenite atît de la modă printre tinerii de azi, au fost expluatate la maxim de către ideologii sovietici. Concursurile studențești de glume de la KVN (Clubul celor veseli și isteți) se numărau printre cele mai populare show-uri televizate din perioada sovietică, tradiția lor păstrîndu-se și acum. Atît aceste concursuri, cît și pleada de ”umoriști” sovietici erau purtătorii mesajelor sistemului, dar oferite într-o formă distractivă. Astăzi, cînd rolul teatrelor și a cinematografelor a slăbit prin pătrunderea televizoarelor și computerilor în fiecare casă, artizanii industriei rîsului recurg la crearea senzației de participare prin declanșarea rîsetelor de fundal. Omul modern, sortit singurătății, este ajutat să rîdă printr-o falsă mimare a grupului.

Rîsul în hohot are cu siguranță un efect de paralizie a voinței. Omul care rîde nici măcar nu poate sta drept, el se apleacă involuntar spre pămînt, iar culmea rîsului este a te tăvăli de rîs. Această paralizie a voinței, exprimată în tot trupul, relaxează creierul, avînd un efect de drog. De aceea rîsul în grup este un adevărat ritual care îi face pe toți să se simtă liberi și să uite de probleme. Această falsă impresie a libertății și a puterii îi face pe oameni ușor de manipulat. Orice mesaj indus prin rîs are șanse mai mari să fie acceptat.

Dar dincolo de industria rîsului care caracterizează lumea modernă, oamenii suferă de o depresie din ce în ce mai profundă. Patologiile psihice sînt mult mai răspîndite azi, cînd lumea rîde mult în hohote, decît altă dată, cînd rîsul zgomotos era considerat o necuviință. Mitul despre efectele curative ale rîsului, atît de umflat de o serie de școli de psihologie, pare să nu se verifice.

Autor: Savatie Bastovoi

Sursa: Blogul Ieromonahului Savatie Bastovoi