Vinovatul pentru polarizarea socială? Sistemul financiar modern

Mă reîntorc la Piketty și la cartea lui despre cum acumularea de capital duce la sporirea diferențelor de avuție în societate. Câțiva autori francezi au produs un studiu care arată o dată în plus cât de greșită este analiza lui Piketty. Acesta măsoară evoluția capitalului prin prețurile de piață, dar noi știm că valoarea de piață a proprietăților imobiliare, de exemplu, a fost sporită artificial prin expansiunea creditului din ultimele decenii. Dar asta nu înseamnă că proprietarii de locuințe au devenit automat mai bogați, trebuie să vedem cât câștigă ei din chirii. La limită, dacă nu câștigi din chirie înseamnă că de fapt casa nu este un bun de capital, ci un bun de consum. Ei bine, studiul de care vorbesc a confirmat ceea ce bunul simț ne spunea deja, anume că dacă ținem cont de randamentul capitalului, acesta nu a crescut aproape deloc, ba în unele țări chiar a scăzut (Canada).

“In fact, housing prices have risen faster than rent and income in many countries. It is worth noting that “productive” capital, excluding housing, has only risen weakly relative to income over the last few decades. Over the longer run, the “productive” capital/income ratio has not increased at all.

Rent, not housing prices, should matter for the dynamics of wealth inequality, because rent represents both the actual income of housing capital for landlords and the dwelling costs saved by “owner-occupiers” (people living in their own houses). Logically, to properly measure capital, the value of housing capital must be corrected by measuring it on actual rental price, and not housing prices. Third, when we apply this change, we find that the capital/income ratio is actually stable or only mildly higher in the countries analyzed (France, the US, the UK, and Canada) except for Germany where it rose.”

În plus, distribuția locuințelor trebuie luată și ea în calcul atunci când vorbim de inegalitate. În Franța, cel puțin, statistica arată că numărul proprietarilor a crescut constant de la încheierea războiului încoace, ceea ce sugerează că acumularea de capital sub forma locuințelor reflectă creșterea bunăstării generale, nu doar a unui grup restrâns de persoane.

Așa cum vă spuneam în recenzia mai amplă publicată alaltăieri, cartea lui Piketty este plină de bube. Dincolo de ipoteza de bază – care l-a și făcut cunoscut pe Piketty de altfel încă de acum 15 ani – că sporul de avuție în societatea occidentală este distribuit din ce în ce mai inegal, autorul nu are nimic, este complet dezarmat când vine vorba să ofere explicații. Întregul lui merit este că a documentat empiric această polarizare socială. Dar dacă se apucă să analizeze cauzele pentru care veniturile celor bogați cresc mai repede decât veniturile celor săraci… cade în ridicol.

Economiștii se feresc de fapt să pună punctul pe i. Abundă studiile care arată dinamica productivității și a salariului real (deflatat cu indiferent ce indice de prețuri, care include orice sporuri vreți voi etc.) și toate arată că lucrurile au mers prost de la terminarea etalonului-aur, la începutul anilor 1970. Am pus un grafic și în recenzia de acum două zile, mai pun două poze astăzi. Aproape nimeni nu se întreabă totuși: măi să fie, este o coincidență? Este o coincidență că în perioada etalonului-aur salariile reflectau îndeaproape creșterea productivității, iar după abandonarea acestui sistem relația s-a rupt?

Cum se face că, oricum am privi problema – prin relația cu productivitatea, prin distribuția între indivizi sau pur și simplu prin ritmul mediu de creștere – salariile sunt în suferință de la mijlocul deceniului 8 al secolului XX? Cum se face că imediat ce sistemul financiar a devenit în întregime bazat pe bani de hârtie a căror cantitate variază în funcție de decizia politică, s-a rupt filmul cu salariile? Citeste aici

Răspunsul în opinia mea este simplu și clasic: manipularea politică a banilor și a creditului este responsabilă pentru polarizarea socială. Injecțiile continue de bani nu fac decât să redistribuie avuția, de la cei care pun târziu mâna pe bani și astfel suferă pierderea puterii de cumpărare către cei care pun mâna primii pe bani și astfel îi pot cheltui la vechea putere de cumpărare (bancherii, companiile dependente de credit, statul și cei care vând bunuri și servicii statului). E simplu ca bunăziua: dacă eu mă apuc azi să tipăresc bani și mă duc la piață, atunci o să cumpăr tot ce-mi poftește inima cam la aceleași prețuri ca ieri; pe de altă parte, cei care mi-au vândut produse și au pus și ei mâna pe banii tipăriți de mine nu vor mai putea face acest lucru. Inflația roade câștigul real. Inflația se produce în timp, nu ne afectează pe toți în mod egal.

În plus, dacă tiparnița de bani afectează bursa și produce inflația prețurilor acțiunilor – ceea ce se întâmplă cu adevărat, nu e un scenariu – atunci salariile managerilor companiilor listate la bursă (ca să nu mai zic de averea lor) vor crește, deoarece toată lumea crede, în mod fals, că aceștia au contribuit cu ceva la creșterea companiei. Acționarii se îmbogățesc, salariații de top se îmbogățesc, managerii de fonduri de investiții se îmbogățesc. Știți cine nu se îmbogățește? Salariatul de jos, portarul fabricii, care nu doar că nu are nici o legătură cu “profitabilitatea” companiei, dar se mai îndatorează la bancă să își cumpere și el o mașină sau o casă – adică exact genul de active al căror preț este puternic manipulat și sporit prin tiparnița de bani.

Și după asta vin marxiștii și ne spun că de vină pentru inegalitate sunt capitaliștii. Dragi marxiști, statul și clientela politică se numesc baroni, nu capitaliști.

Sursa: Logica economica