Stăteam la stop în Piața Mihai Viteazul, eram prima mașină la semafor. Pe trecerea de pietoni, îmi atrage atenția brusc un zgomot ciudat și nelalocul lui. Cineva lovea asfaltul ritmic, nervos, cu un băț lung și gros. Un nevăzător își căuta drumul cu bățul, prelungirea organelor sale de simț. Grea și anevoioasă îndeletnicire, dat fiind asfaltul nostru plin de găuri și cu denivelări ce-l induceau în eroare. Se oprea la câțiva pași, câte-o secundă, când lovea ceva ce nu era asfalt neted – brusc, se oprea ca în fața unui zid. Apoi lungea brațul, cu bățul, cum am încerca noi o apă înghețată, să vedem dacă mai putem înainta pe gheață solidă sau nu. A reușit să traverseze, lovindu-se la marginea trecerii de câțiva trecători. S-a strecurat mai departe printre lume, printre denivelări, căutându-și calea în bezna în care singura lumină îi era zgomotul bățului pe asfalt. Adevărată sinestezie a simțurilor, ce îi permitea să se deplaseze…
,,Ce rău e să fii orb…”, m-am gândit eu pentru o secundă, pentru ca-n următoarea să realizez: ,,dar și noi suntem orbi, ne căutăm calea în viață la fel, orbecăind printre trecători, pe drumuri accidentate.” Da, suntem orbi, avem ochi, vedem, dar suntem orbi sufletește. Și fiindcă sufletul nostru are ochii stinși, incapabili să cuprindă lumina, să o îmbrățișeze, încercăm de multe ori să îmbrățișăm alte suflete sinestezic, prin alte simțuri decât prin cele sufletești, pipăind, devorând cu privirea, încercând să inhalăm prin nări miresmele sufletești ale celorlalți.
Suntem orbi și față de noi, fiindcă ochiul interior nu mai privește nici măcar în sine, nu se mai poate vedea nici măcar pe sine. Umblăm prin viață autiști la tot ceea ce înseamnă spiritualitate, cultură sau spirit, al nostru sau al celorlalți. Și încercăm să mergem totuși mai departe intuind calea prin zgomotele bastoanelor lovite de asfalt. Mai dăm și cu bâta-n baltă câteodată, alteori băgăm bățul prin gard, dar se întâmplă și să ajungem teferi de multe ori la destinație și să fim astfel mulțumiți cu simțul și direcția indicată cu succesuri de băț.
Dacă nu am fi orbi, am fi împliniți, dar așa, căutăm în zadar toată viața să umplem cu lumină, cu căldură, bezna rece din interiorul nostru. Orbul de la semafor se deplasa, ,,vedea” cu ,,ochii” drumul, dar nu vedea lumina. Scânteia de viață din om e spiritul, ce se stinge în noi de multe ori încă de la naștere și nu e încurajat niciodată să-și scânteieze lumina. Încercăm să suplinim iluminarea sufletească aducătoare de fericire caldă prin lumina soarelui ce ne bucură ochii deschiși și ne pătrunde mințile cu întreaga priveliște a lumii, dar când închidem ochii totul dispare. Lumea e în noi, o aducem în minte în fiecare clipă prin simțuri, o vedem, o respirăm, o pipăim, o mestecăm și o bem, o transfigurăm mai apoi digerând-o în cuvinte, cuvinte ce fac sens, sensuri ce fac vieți, vieți de care ne plângem că sunt goale și fără sens. Fiindcă adevăratul sens al vieții nu e să dăm sens lumii adusă în noi prin simțuri și denumită lume în creier prin limbaj. Nu. O lume cu sens e aceea în care sufletul cu ochii deschiși vede exteriorul și-l imprimă cu suflet și cu sens. Restul – trupul, ochii, degetele, buzele și pielea sunt mijloacele prin care sufletul ia în stăpânire lumea pe care o luminează și o încălzește dinspre sine, o îmbrățișează și îi dă culoare și semnificație cu lumina lui. Invers, oricât am primi în noi lumina lumii, cu sufletul stins, când închidem ochii, stingem lumina. Rămânem în beznă adâncă, rece și goală.
Orbi suntem majoritatea, suntem maeștri cu bățul pe asfalt, iar cei care pășesc pe lângă noi văzând cu ochii sufletului sunt invizibili, fiindcă nu avem ochi să-i vedem. Fiecare, cu lumea lui. E greu să-i explici unui orb cum arată culorile, de ce e iarba verde, ce e verdele, de ce uneori nuanțele sunt mai importante decât formele pline, ce înseamnă să ghicești sentimente sau lucruri cu coada ochiului, ce poate însemna o privire sau alta. E la fel de imposibil să-i arăți unui orb văzător ce înseamnă culorile sufletului, nuanțele infinite și uneori paradoxale pe care le poate lua spiritul în manifestările lui spirituale și lumești, ce înseamnă să ghicești sentimente sau lucruri cu coada ochiului minții, ce înseamnă să te ghicești pe tine însuți cu o privire, să știi ce însemni cu adevărat. E greu pentru un orb să înțeleagă ce înseamnă să vezi și atunci, dacă ei sunt majoritatea, decât să încerce să deschidă ochii, preferă de obicei să li-i scoată și celorlalți. De-asta orbii se înțeleg foarte bine ei între ei și tind să le scoată ochii doar celor ce văd; orb la orb nu scoate ochii…
Autor: Florin Moldovan
sursa: voceaclujului.ro
Adauga comentariu