Cine şi-ar fi închipuit că Mileniul III va arunca pe tabla de şah a omenirii o întrebare la care nimeni nu vrea să răspundă: “Cum să scapi de sărăcie?” Trebuie spus, în primul rând, că Mileniul III, prin mai-marii lumii, e de acord cu definiţia sărăciei (acceptând, aşadar, că există): “O viaţă lipsită de şansele de a trăi în cadrul unui anumit standard minim de nivel de trai”. Dar ei, ultraînstăriţii care conduc lumea, îşi văd de grijile cele multe, şi anume cum să acumuleze bogăţii peste bogăţii.
Într-un crescendo al dezechilibrului pe care l-au adâncit neîncetat, sporindu-şi şansele de a duce o viaţă ultraîmbelşugată, în timp ce oamenii corecţi şi cinstiţi au sărăcit până la dispariţie… Cu precădere în ultimii ani – după aplicarea măsurilor de austeritate globală. Aşa se face că cei sărăciţi continuă să strige astăzi, cu ultima suflare: “Aşa nu se mai poate !”. În mod cu totul paradoxal, nimeni nu aude. Dimpotrivă, a început şi mai abitir, în lume, şi la noi, asuprirea amărâţilor, a celor care nu mai au nici după ce bea apă.
Acesta este stadiul sărăciei globale. Statele naţionale nu văd, nu aud, nu disperă. Punct. Vor însă taxe şi impozite de la “disponibilizaţi”, de la cetăţenii aflaţi pe moarte; de la omenirea care îşi cere dreptul la viaţă, la speranţă; la bucurie. De unde înţelegem că adevărata definiţie a sărăciei ar fi următoarea: o plagă uriaşă… a neşanselor, pe care trebuie să şi-o asume fiecare. O boală indusă, un virus administrat, la pachet… de la centru spre margini. Timp în care, sociologii, economiştii, oamenii de ştiinţă din întreaga lume s-au retras în cercetarea cauzelor şi a soluţiilor de eradicare a sărăciei.
Tomuri întregi de studii şi analize vorbesc despre o realitate paralelă. Despre lumea subterană a oamenilor cărora li se promit “căi salvatoare” de a ieşi la suprafaţă. Fără niciun rezultat, însă. Dar nu oamenii de ştiinţă, sociologii sau economiştii vor găsi drumul adevărat. Ei îşi vor spune, în mod cinstit, părerea. Dar părerea lor nu contează în faţa bogaţilor politicieni, ai noştri şi ai lumii. Ei bine, din acest labirint nu se poate ieşi. De ce? Fiindcă nu “se doreşte”. În primul rând, pentru că marea masă a sărăciţilor este o entitate necesară. Ce s-ar face statul fără aceste “creaturi” care dau totul în schimbul unor promisiuni mari, ce se risipesc printre legi şi hotărâri? Românii încă mai aşteaptă din partea Puterii un semn că nu i-a uitat. Inutil. Răspunsul primit face parte dintr-un sac imens, deşertat în văzul tuturor, din care se rostogolesc scandalurile politice şi actele de violenţă de toate naturile, la care păgubiţii asistă neputincioşi. Se pune întrebarea “cine triumfă, în această ecuaţie”? Rămâne de văzut. Dar până una, alta, cei fără şansa de a trăi “în cadrul unui anumit standard minim de nivel de trai” se agaţă de ajutorul divin. Unica lor salvare. Nu e de mirare de ce ochii omenirii s-au îndreptat, în aceste ultime zile, spre glasul noului Suveran Pontif.
Un milion de oameni din Italia şi din lumea întreagă au luat, marţi, drumul Sfântului Scaun pentru a asista, în Piaţa Sfântul Petru de la Vatican, la mesa de întronizare a Papei Francisc. Primul Papă care şi-a luat aliat, simbolic, numele Sfântului Francisc – apărătorul celor săraci şi umili – pentru a-i însoţi pe toţi cei lipsiţi de speranţă pe calea desprinderii de sub apăsarea jugului acestui mileniu nedrept. “Sărăcia este o ofensă adusă drepturilor omului”, a spus în mesajul său Papa Francisc, adresându-se, de bună seamă, şi marilor şefi de state, participanţi la întronizare. Înveşmântate în haina iubirii de oameni, îndemnurile creştine ale Suveranului Pontif – “să nu lăsăm ca lucrurile distrugătoare să ne însoţească”; “să nu lăsăm ura şi invidia să ne murdărească vieţile”; “să avem grijă să veghem asupra inimilor noastre, pentru că de acolo vin toate”; “să nu ne fie frică de bunătate şi nici de tandreţe”; “să avem grijă faţă de fiecare om şi faţă de cei săraci, grijă de tot ce ni s-a dat, de întreaga creaţie” – vor fi zidit, în sufletul tuturor oamenilor, indiferent de etnie sau religie, “monumentul” unei speranţe. Nu degeaba, o italiancă, prezentă la ceremonie, cuprinsă de spiritul vorbelor de duh şi de promisiunea unui nou început, a fost în stare să spună reporterilor: “Eu cred că trebuie să aducem un Papă să ne conducă…”.
Păstrând proporţiile, noi credem că ai noştri politicieni – mulţi dintre ei străini de ceea ce înseamnă preceptele morale ale creştinismului – ar fi cazul să respecte măcar Constituţia României pe care au jurat. Cu atât mai mult articolul referitor la asigurarea unui nivel de trai decent pentru cetăţenii care, de 23 de ani, plătesc biruri înrobitoare şi facturi peste puterile lor financiare. Cu preţul vieţii, căreia nu-i mai înţeleg rostul şi sensul. Păi, în ce lume trăim?!
autor: Veronica Marinescu
sursa: curierulnational.ro
Plecand de la cateva fraze ale strigentei actualitati, doamna Veronica Marinescu coboara in profunzimea subiectului tratat : spectrul saraciei bantuie mereu prin lume… Din analiza pe orizontala se nasc intrebari ale caror raspunsuri le vom gasi doar forand in adevarurile continute. Chiar daca, uneori, nu-i aratam direct cu degetul pe cei care sunt vinovati de perpetuarea la scara mondiala a fenomenului, noi stim bine asezarea lor pe treptele piramidei celor lacomi de bogatii. Dar mai stim si cauzele care provoaca si mentin in mizerie subumana majoritatea populatiei globului. In timp, picaturile saraciei au umplut paharul rabdarii. Iata-i pe cei care au fost condusi de Chavez cum, dupa ce si-au recucerit bogatiile aflate in mana strainilor, au reusit sa coboare pragul nivelului saraciei de la 70% la 30%, in numai zece ani. Pentru toti, principiile reintoarcerii si reincrederii in fortele Natiunii sunt vitale. Ca doar nu multinationalele, cu globalizarea lor, au grija de saracii nostri. Numai diriguitori care nu-si mai vand Tara – indiferent de valoarea momelii ! – merita sa ne conduca.