De la tribuna Organizatiei Natiunilor Unite presedintele Frantei François Hollande a vorbit despre paralizia ONU. Se referea la blocajul în care intra organizatia de fiecare data când are de stins un conflict sau un razboi. Termenii sunt duri dar nu si gratuiti. La sesiunea Adunarii generale din acest an se discuta mai mult decât oricând despre razboi si nu se întrevede nici o solutie. Misiunea de pace a acestei organizatii este din ce în ce mai bine mascata de ipocrizia cu care sunt ascunse adevaratele cauze ale conflictelor care destabilizeaza tot mai mult si tot mai periculos ordinea în lume. Dezbaterile de acum dau masura iesirii din timp si din propria misiune a Natiunilor Unite. Consiliul de Securitate nu-si regaseste conditia de forum al pacii si se lasa luat de apele intereselor membrilor sai permanenti. Criza de autoritate prin care trece astazi ONU este profunda. Inadecvarea organizatiei la etapa istorica în care a intrat omenirea dupa distrugerea echilibrului fricii din vremea lumii bipolare este evidenta. În revista „Le Monde diplomatique“ din 27 septembrie, Romuald Sciora, director-fondator al Forumului global franco-american, scrie:
„Când evenimentele se acumuleaza mai putem oare vorbi de «simple crize»? În realitate, echilibrul mondial de forte este în plina mutatie, iar marile puteri ale lumii de ieri au înteles acest lucru. Cu fiecare zi ele îsi afirma tot mai mult hegemonia în forumuri ai caror membri sunt alesi cu grija, ca G-20, în timp ce statele defavorizate, excluse de la reuniunile unde numai puterea economica da drept de cetate, încearca sa se asocieze în cadrul organizatiilor generale în care nu este sigur ca vocile lor sunt auzite la nivel planetar. ONU are capacitatea de a aduna cu ocazia adunarilor sale generale toate statele lumii, dar este o organizatie marginalizata. Ea devine o cochilie goala a manifestarilor de nemultumire fata de interesele marilor puteri care au dus la paralizia Consiliului de Securitate. Asa cum se întâmpla în privinta unor conflicte precum cel din Siria“.
Consiliului de Securitate nu mai ofera solutii
Nevoia maririi numarului membrilor permanenti ai Consiliului de Securitate a aparut odata cu afirmarea puternica – politica si economica – a Germaniei si Japoniei, iar mai nou a Indiei, Braziliei si Africii de Sud. Reforma ONU este resimtita de mult si a devenit imperativa în conditiile reechilibrarii factorilor mondiali de putere. În alcatuirea sa de acum, Consiliul de Securitate a devenit loc de dispute. Osificat, Consiliul nu mai ofera solutii. Conform Cartei ONU, misiunea acestuia este „sa faca recomandari sau sa decida masuri… pentru mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale“. Ne consolaseram cu neputinta Consiliului de a adopta rezolutii cu aplicabilitate în cazul conflictului israelo-palestinian. Renascusera sperantele odata cu solidaritatea manifestata pentru adoptarea unor rezolutii pertinente care au contribuit la reusita schimbarilor din lumea araba declansate de „revolutia iasomiei“ din Tunisia. Acum ridicam din nou neputinciosi din umeri în fata disputelor pentru Siria. Ban Ki-moon, secretarul general al ONU, a calificat conflictul din aceasta tara drept „dezastru regional cu implicatii mondiale… o amenintare grava si crescânda la adresa pacii si securitatii internationale care reclama atentia Consiliului de Securitate“. Occidentalii incrimineaza Moscova si Beijingul pentru esecul adoptarii unei rezolutii de forta care sa fi putut conduce la înlaturarea lui Assad. China si Rusia pretind ca ONU nu poate impune înlocuirea unui regim politic. Între principii si interese, razboiul face ravagii în Siria. Încercarile de mediere de pâna acum au esuat, cel mai usturator esec fiind înregistrat chiar de fostul secretar general al ONU, Koffi Annan. Pentru ochii lumii, renuntarea lui la mandat a fost ascunsa diplomatic în vorbe, realitatea era alta: Anan si-a dat seama ca nimeni nu este dispus sa respecte minimumul convenit la un moment dat. Imixtiuni condamnabile, sprijin militar oneros si ascuns, intrigi si, mai mult decât toate, încrâncenarea cu care Assad se agata de putere l-au descurajat pe abilul diplomat care condusese Natiunile Unite în doua mandate si cunostea atât de bine dosarul Orientului Apropiat. ONU, încercând sa medieze în continuare între Assad si insurgenti, l-a desemnat acum ca reprezentant special pe arabul Lakhdar Brahimi. Sansele de reusita ale acestuia sunt înca si mai mici. Brahimi, spunea un diplomat, nu are nici cea mai mica idee privind strategia ce trebuie adoptata; numirea lui permite ONU sa faca act de prezenta în dosarul sirian.
Conflictul israelo-palestinian urmeaza logica paradoxului lui Zenon
Cu aproape un an în urma, Alain Gresh, expert în problema conflictului israelo-palestinian, spunea ca acesta urmeaza legea paradoxului lui Zenon. Filozoful grec antic exemplifica ideea de infinit cu parabola unei întreceri între o broasca testoasa si eroul „Iliadei“, Ahile. Daca Ahile ar fi alergat cu 100 de pasi în urma broastei testoase, nu ar fi ajuns-o niciodata. El ar fi redus, într-o prima etapa, o jumatate din distanta, apoi din jumatatea ramasa, o alta jumatate, din ce a ramas, o alta jumatate s.a.m.d. Legatura pe care o face Gresh cu conflictul israelo-palestinian este aceasta: statul palestinienilor este pentru mâine, întotdeauna pentru mâine. În 1948, scrie el, Statele Unite au ezitat sa recunoasca statul Israel ; în 2011, nu au ezitat sa blocheze aderarea statului palestinian la ONU. Veto-ul opus, încurajat de Uniunea Europeana, urmarea reportarea deciziei în schimbul reluarii negocierilor bilaterale directe; dar Washington-ul stia ca Israelul recurge întotdeauna la un pretext pentru esuarea negocierilor. Ca în parabola lui Zenon, distanta fata de scop se reduce cu jumatate, niciodata în totalitate, astfel încât crearea statului palestinian ramâne întotdeauna pentru mâine. Readusa si anul acesta la tribuna ONU de liderul palestinienilor Mahmoud Abass, chestiunea acceptarii statului palestinian ca membru al ONU ramâne pentru… mâine. „În maratonul la care s-a angajat Organizatia pentru Eliberarea Palestinei în vederea recunoasterii statului palestinian, scrie Gresh, fiecare etapa atinsa pare sa o apropie de scop, dar ramâne întotdeauna o jumatate din distanta de parcurs, o ultima conditie de îndeplinit, o ultima concesie de facut. În 1999, OLP anunta ca proclama nasterea statului palestinian, dupa o perioada de „autonomie“ a Cisiordaniei si Fâsiei Gaza agreata prin acordurile de la Oslo, din 1993. Statele Unite si Uniunea Europeana au facut presiuni pentru amânarea proclamarii ; la summit-ul de la Berlin, din martie 1999, U.E. anunta „dispozitia sa de a lua în considerare recunoasterea unui stat palestinian“ în schimbul acestei amânari. În martie 2002, Consiliul de Securitate al ONU proclama atasamentul sau la viziunea crearii unei regiuni în care sa coexiste doua state, Israel si Palestina; în anul urmator, Cvartetul format din Statele Unite, Uniunea Europeana, Rusia si ONU scotea o „foaie de parcurs“ care prevedea crearea unui stat palestinian înainte de 2008. La 23 septembrie 2010, în discursul sau în fata Adunarii generale, presedintele Barack Obama îsi exprima speranta de a vedea Palestina integrata în septembrie 2011 în ONU; un an mai târziu (adica acum, n.n.) el anunta ca va opune veto-ul în cazul votarii admiterii. Este aici o recunoastere a esecului vechii strategii. Aceasta lunga poveste a promisiunilor neîmplinite constrânge conducerea palestinienilor sa se adreseze direct Natiunilor Unite si sa renunte la negocieri bilaterale „fara conditii prealabile“. Aceasta este concluzia lui Gresh care a avut ideea de a ne oferi subtila comparatie a strategiilor pentru conflictul israelo-palestinian cu paradoxul lui Zenon.
Este posibil un razboi între Iran si Israel?
Daca ar fi sa raspund ca în bancurile de la Radio Erevan, as spune ca da, dar ca ar fi pacat. Daca cineva conteaza pe NATO, raspunsul este nu, a indicat o autoritate a Aliantei. Pentru NATO, chestiunea „este în afara subiectului“, în ciuda îngrijorarilor din capitalele europene privind eventualitatea unor lovituri din partea Israelului asupra siturilor nucleare iraniene si, invers, din partea Teheranului asupra Israelului. În aceasta etapa nici o planificare de interventie nu a fost luata în calcul. Motivele? Orientul Apropiat si Mijlociu nu se afla în zona de interventie a Aliantei; aplicarea art. 5 al Tratatului de la Roma (solidaritate automata în caz de atac împotriva unui stat membru) nu poate fi invocata; o interventie NATO, inevitabil patronata de Statele Unite, complica situatia; în sfârsit, pozitia Turciei, stat vecin cu Iranului, ar face dificil un consens. În Alianta Atlantica singurul cadru de discutie privind Iranul se refera la apararea antiracheta. Ceea ce nu împiedica armatele statelor occidentale sa imagineze orice scenariu. Tradus în termeni liberi, putem întelege ca Teheranul se afla, totusi, în bataia pustii. Cine are urechi de auzit… Dar ar fi bine si ca Tel-Aviv-ul sa ia în serios sfaturile aliatilor care îi cer prudenta si concentrarea eforturilor pentru reglementarea conflictului cu palestinienii. Aceasta presupune pasi decisivi spre recunoasterea unui stat al palestinienilor. La capatul acestui proces, paradoxul lui Zenon ar ramâne doar o ilustrare a definirii infinitului.
Africa, Africa…
Se redeschide dosarul fierbinte african. Mali, unul dintre statele cele mai sarace din Africa, se afla pe picior de razboi. În nordul acestuia a fost instaurata o guvernare djihadista (fundamentalista) secesionista. Violenta cu care vrea sa se impuna (intoleranta fata de locuitorii de alta religie, distrugerea monumentelor neislamice etc.) a provocat îngrijorare maxima nu numai în Mali si în rândul statelor africane vecine, ci si în lume. Mali si alte state africane au facut apel la autoritatea Frantei pentru a stopa mareea islamica în fostele colonii franceze. La ONU, presedintele Hollande a prezentat pozitia Parisului în acesti termeni: la cererea prietenilor nostri africani am încercat sa facilitam contactele între partile în conflict, am numit un reprezentant special care a facilitat întâlniri ale presedintelui Mali cu mai multi lideri din regiune. Îi sprijinim pe africani în Consiliul de Securitate si am sensibilizat membrii permanenti ai acestuia pentru a vota o rezolutie care prevede punerea bazelor restabilirii legalitatii constitutionale, refacerea unitatii statului Mali. Uniunea Europeana, de asemenea, acorda ajutoare umanitare populatiei locale sau dislocate si contribuie la crearea unor forte de securitate. Franta nu are în intentie sa recurga la o interventie militara. Parisul, dupa cum se vede, nu vorbeste de mediere, ci de facilitare a contactelor. Prudenta vine si de la faptul ca patru cetateni francezi au fost luati ostatici de djihadisti.
A venit rândul Africii sa intre în malaxorul schimbarilor? Cred ca da. Din pacate, dupa primele semne, nu va putea fi ocolit razboiul nici în cazul acestui continent. Refacerea ordinii noi, cum am mai scris, sta sub pecetea razboiului. Aceasta este perspectiva oferita chiar de dezbaterile din actuala sesiune a Adunarii generale a Natiunilor Unite. Din pacate.
sursa: revistacultura.ro
Adauga comentariu