Dai în mine, dai în tine!

Motto: “The Word made flesh here is made word again.” (Edwin Muir)

Pe vremea Războiului Rece – care a fost de fapt, din punctul de vedere al relaţiilor occidentalo-sovietice, un fel de Promiscuitate Fierbinte -, dacă spuneai adevărul despre mârşăviile sovietice, erai înfierat că faci jocul capitaliştilor. Dacă, în schimb, spuneai adevărul despre samavolniciile americanilor, erai acuzat că faci jocul comuniştilor.

Anii au trecut, dar România a rămas în frigiderul istoriei, acolo unde îngheţul şi dezgheţul sunt reglate încă din buton. De aceea, în România, dacă dai în Băsescu, eşti acuzat că faci jocul USL. Dacă dai în USL, se cheamă că faci jocul lui Băsescu. Dacă dai şi în Băsescu, şi în USL, poţi face jocul lui Dan Diaconescu, acel Ţăndărică din televizor care ne asigură că “toţi sunt la fel”. Aşa ne asigura, pe vremuri, şi Corneliu Vadim Tudor, atunci când nu vota cu Iliescu.

Dacă dai şi în Băsescu, şi în USL, şi în Dan Diaconescu, nu faci jocul nimănui, deci eşti irelevant, deci nu te mai ascultă, de fapt, nimeni. Şi asta pentru că eşti, ţi se atrage paternalist atenţia, orgolios. Dacă nu ai fi orgolios, ţi-ai lua liniştit locul într-una din găştile de repetenţi deja existente şi ai continua să dai când într-unul, când într-altul, pentru a face azi jocul unuia, mâine jocul celuilalt. Aşa se construiesc carierele politice şi intelectuale din România: din inconsecvenţe foarte consecvente sieşi, din trădări foarte fidele ţie însuţi, din mici adevăruri punctuale care, adunate, fac cât o mare minciună. Sau viceversa, nu contează.

Toate astea se întâmplă pentru că România e o ţară de telespectatori (acei “stimaţi telespectatori” de pe vremuri, la care s-au adăugat noile generaţii) care, toţi, urmăresc cum X dă în Y şi Y dă în Z. În România primează esteticul în defavoarea adevărului. Şi marea majoritate a elitelor, şi marea majoritate a poporului, se vor, mai presus de orice, satisfăcute estetic. În România, aşa cum învăţam pe vremuri la şcoală despre Ion Creangă, nu contează ce spui, ci cum spui: elita se vrea încălzită, poporul se vrea răcorit. Boierii se vor elevaţi – chiar şi de minciuni, dar spuse ca şi cum ai pupa mâna la cucoane sau ca şi cum ai lustrui pantofii cuconului -, pălmaşii se vor răzbunaţi – chiar şi cu preţul calomniei sau al teoriilor conspiraţiei. Dar atât poporul cât şi elita aleg limbajul/discursul/retorica în defavoarea adevărului. Elita te minte frumos – deşi are subconştient de “mahala ineptă” -, iar poporul se minte cu sete – deşi are potenţial de a genera elite.

Deocamdată, alunecăm pe şinele limbajelor noastre paralele mergând spre nicăieri. “Integrăm” mincinos oameni şi ţări şi apoi federalizăm nimicul. Subsidiaritate perversă a vremurilor noi: de ce să-ţi spui tu însuţi adevărul, când ţi se poate spune de la centru o minciună.

Pentru a ieşi din acest impas trebuie să înţelegem că nu contează ce spunem atât timp cât înţelesul nu e: România.

Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ca