Băncile operează într-un sistem atât de pervertit, încât frauda este matematic garantată, consideră William Black, profesor la University of Missouri şi cel care în calitate de şef al unor instituţii guvernamentale din SUA a ajutat la închiderea a nu mai puţin de 1.000 de bancheri în anii ’80 pentru delicte de ordin financiar. Într-un interviu acordat pentru publicaţia în format electronic Peak Prosperity a lui Chris Martenson, Black a afirmat că cea mai mare bulă financiară din istorie a fost însoţită şi de cea mai mare fraudă epidemică printre elite. El recomandă reintrarea în drepturi a reglementatorilor, iar aceştia să îşi ia rolul în serios, după ce în deceniul trecut nu au fost decât o anexă a industriei financiare.
Criminalitatea contabilă şi creditarea promovată cu rea-voinţă de bănci se încadrează în definiţia pe care Black o dă fraudei: te fac să te încrezi în mine pentru ca apoi, trădându-ţi încrederea, să încerc să te fur. Într-o asemenea accepţiune, activitatea băncilor pe scară largă a fost frauduloasă.
Această fraudă este instituţionalizată în sensul că entităţi aparent legitime sunt folosite de anumite persoane ca arme pentru a-i frauda pe alţii.
Această “fraudă controlată” loveşte chiar în fundamentele funcţionării economiei de piaţă. Nu este nimic mai distructiv pentru încredere decât frauda şi, în special, frauda realizată de elite; aceasta îi face pe oameni să devină neîncrezători, prăbuşeşte economiile, familiile şi sistemele politice. Operând într-un sistem fraudulos, băncile au ruinat climatul de încredere necesar economiei.
William Black semnalează întronarea unei aşa-numite “fraude controlate”, la nivelul creditării bancare. Aceasta presupune că entităţi aparent legitime sunt utilizate de anumite persoane drept arme pentru a-i frauda pe alţii. Fostul oficial american descrie o întreagă serie de stimulente perverse care au funcţionat în cadrul companiilor financiare, astfel încât conducătorii acestora să îşi însuşească venituri mari chiar dacă periclitau stabilitatea respectivelor entităţi pe termen lung. “Ei le jefuiesc, distrugându-le, dar pleacă din fruntea acestora bogaţi”, spune Black.
Creditarea din deceniul trecut a fost marcată de fraudă şi a urmat o reţetă clară: creştere nebunească a afacerilor pe seama creditelor proaste acordate unor debitori îndoielnici, dar accesate la dobânzi mari. Utilizarea efectului de pârghie extrem şi plasarea riscurilor către alţi parteneri financiari au completat acest sistem de creditare fraudulos.
Contabilitatea aplicabilă băncilor permite “crima perfectă”
Black afirmă că sistemul de contabilitate care este aplicat băncilor stimulează acordarea unor astfel de împrumuturi proaste la randamente ridicate. Dobânzile sunt încasate anterior ca profituri, până la încasarea primelor de către bancherii de top, pentru ca apoi creditele să devină neperformante. “Este crima perfectă”, a declarat profesorul de la University of Missouri, adăugând că regulile contabile permit să nu se provizioneze nimic la acordarea creditelor deşi se cunoaşte din profilul debitorilor că rata falimentelor va fi mare.
Perpetuarea acestui sistem şi a stimulentelor perverse a permis şi extinderea practicii creditelor mincinoase, acordate în baza declaraţiilor false. Acestea au devenit un lucru comun, iar în intervalul 2003-2006 acestea au explodat cu 500%.
Unde vigilenţa pieţelor nu a putut evita frauda, trebuie să intervină legea
În precedentele două decenii, atât în mediul de afaceri, cât şi în cel politic sau în lumea academică, a triumfat ideea potrivit căreia reglementatorii nu îşi mai au locul, iar pieţele se autoreglează şi tind spre echilibru. Această teză s-a transpus şi în ceea ce priveşte criminalitatea financiară: s-a impus ideea conform căreia pieţele sunt într-atât de eficiente încât exclud automat fraudele contabile. Pornindu-se de la această premisă a fost subestimat şi riscul contractelor pe instrumente derivate unde s-a presupus că în permanenţă contrapartea are la bază calcule solide şi o înţelegere coerentă a realităţilor economice şi financiare.
Acest curent de gândire, al cărui exponent reprezentativ din partea reglementatorilor a fost Alan Greenspan, preşedinte al Rezervei Federale Americane în perioada 1987-2006, considera – ceea ce pare total incredibil acum – că frauda este imposibilă şi bulele speculative sunt imposibile.
Reglementatorii au uitat că sarcina lor este aceea de a supraveghea şi chiar au început să creadă că ei, de fapt, trebuie să servească industria financiară. Black aminteşte de un reglementator care vorbea despre entităţile pe care trebuia să le supervizeze ca fiind “clienţi” şi reafirmă că aceştia trebuie aşezaţi în drepturi pentru a-şi face bine treaba într-un sistem de credit unde frauda este un fenomen la scară largă.
Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Adauga comentariu