Scrisoare din Polonia – Asasinarea lui Lech Kaczynski

Regizorul Mariusz Pilis, în colaborare cu postul olandez de televiziune “vPro“, a realizat acest documentar, Letter from Poland, în 2011, încercând să arunce o rază de lumină asupra controverselor privind natura reală a evenimentului, incompetenţei crase şi manipulării practicate de autorităţile ruseşti în anchetarea dispariţiei tragice a preşedintelui polonez Lech Kaczynski şi a altor 95 de demnitari, în aşa-zisul accident din apropierea aeroportului “Severny” din Smolensk, în data de 10 aprilie 2010.

La momentul “accidentului” am evitat să urmăresc evoluţia evenimentelor, în primul rând fiindcă nu mă uit la televizor de foarte mulţi ani – şi nu aş fi făcut o excepţie în acest caz – în al doilea rând fiindcă în perioada imediat următoare unui asemenea eveniment domneşte confuzia, informaţiile fiind adeseori contradictorii şi pline de patimă şi mai puţin de date concrete, iar în al treilea rând sunt, sincer vorbind, sătul de crimele mai marilor planetei, mai ales de cele realizate prin înscenarea de accidente aviatice unor preşedinţi incomozi:

1. Jaime Roldós Aguilera (1940 – 1981), preşedintele Ecuadorului, a fost asasinat de CIA, în data de 24 mai 1981, prin sabotarea avionului său care s-a prăbuşit pe muntele Huairapungo, din cauza politicii sale petroliere anti-corporatiste şi a unui tratat încheiat cu ţările vecine, Venezuela, Columbia şi Peru, pe care senilul Ronald Reagan l-a declarat ca fiind preludiul apropierii de politica sovietică.

Raportul comisiei aviatice a dat vina, ca de obicei, pe o eroare de pilotaj – morţii nu se mai pot apăra – constând în supraîncărcarea avionului. Comisia parlamentară, formată la insistenţa membrilor de familie şi a partizanilor politici ai lui Roldós, a descoperit numai erori şi contradicţii în raportul iniţial, dar, în absenţa cutiei negre, nu a putut fi probată nici ipoteza că ambele motoare erau, de fapt, oprite la impactul cu muntele.

2. Omar Efraín Torrijos Herrera (1929 – 1981), preşedintele statului Panama, a fost asasinat în condiţii similare, tot de CIA şi tot în administraţia “prolifică” în crime, Bush-Reagan, dispariţia avionului său fiind declarată aproape după o zi întreagă.

Politica anticomunistă a lui Torrijos nu putea fi negată, dar insistenţele sale privind suveranitatea Panama asupra canalului, obţinută prin tratatul din 1977, semnat împreună cu Carter, se pare că i-au atras sfârşitul.

În mai 1991, avocatul lui Manuel Noriega, Frank Rubio, a dat o declaraţie spunând: “Generalul Noriega este în posesia unor documente care demonstrează planurile de asasinare a sa şi a domnului Torrijos, de către agenţii secrete din SUA.”, dar preşedintele completului american de judecată le-a respins ca dovezi, fiindcă ar fi încălcat procedurile legate de manipularea informaţiilor secrete.

Şi avea perfectă dreptate !

Ce ar putea fi mai secrete decât planurile CIA de asasinare a unor preşedinţi ?

În privinţa documentarul de faţă, voi încerca să fac o analiză obiectivă a evenimentului în cauză, care a condus la decapitarea conducerii statului polonez, dar o voi face fără a uita că reporterul ucrainean Andrei Menderey, care a filmat zona prăbuşirii, aproape imediat, a fost înjunghiat pe 15 aprilie 2010 şi transportat în stare critică la un spital din Kiev, unde a fost asasinat o zi mai târziu, de doi necunoscuţi fireşte, care l-au decuplat de la aparate şi l-au mai înjunghiat de trei ori, din pură conștiinciozitate.

Oare ruşii sunt în stare să ordone astfel de asasinate ?

Analizând istoria răspunsul vine de la sine: prea puţine state din lume se pot compara cu Rusia, în ceea ce priveşte mania asasină a conducătorilor ei, mai ales în epoca bolşevică când şi-a exportat regimul criminal în toată Europa de Est şi în restul lumii, dar şi după aşa-zisa prăbuşire a socialismului, dacă nu-i uităm campaniile din fosta Iugoslavie, împreună cu NATO şi SUA, din Cecenia sau Gruzia, ca să nu mai vorbim de crimele ordonate pe propriul teritoriu.

Nu ne putem aştepta la altceva din partea unui aparat de stat care, practic, nu s-a schimbat deloc faţă de epoca bolşevică, fiindcă până şi astăzi peste 70% dintre lideri provin din fostul KGB sau din GRU, indivizi care, aşa cum se afirmă în film, sunt educaţi şi antrenaţi în întreaga lor carieră să mintă şi să ucidă.

Şi, la drept vorbind, nu m-ar îngrijora foarte tare drama poloneză, fiindcă noi nu avem nici o şansă să trecem prin aşa ceva, neavând de multă vreme vreun conducător vertical, ci numai slugi şi foste odrasle de KGB-işti, ca Petre Roman, Radu Ioanid, Vladimir Tismăneanu, Horia Radu Patapievici, Mihai-Răzvan Ungureanu – care a interzis calendarele şi tablourile în sediu, în timp ce ţine în birou portretul Anei Pauker – şi tare mulţi alţii.

Urăsc să judec pe cineva conform păcatelor părinţilor, dar când aceste “beizadele” îşi depăşesc părinţii în nemernicie, nu putem uita că se trag dintr-un lung şir de criminali supuşi Moscovei – Drăghici, Neulander, Brucan, Nicolschi, Chişinevschi, Pauker ş.a. – care ne-au condus ţara într-una dintre cele mai negre epoci, 1945-1964, când au înflorit lagărele şi închisorile politice, desfiinţate ulterior de Ceauşescu.

Revenind la film, trebuie să mă dezic de accentele patetice ale realizatorului, care uită la rândul lui istoria, când deplânge dispariţia de pe harta Europei a Poloniei, la 1772 şi aminteşte de tabloul lui Jan Matejko, omiţând să amintească îndelungile ambiţii imperialiste ale Poloniei însăşi, a cărei şleahtă a fost o plagă pe capul Ucrainei vreme de secole, conducând de exemplu la revolta hatmanului Bogdan Hmelnițki sau, de ce nu, atacurile Poloniei împotriva ţărilor române şi dorinţa fierbinte a cancelarului Jan Zamoyski de a croi drum Poloniei până la gurile Dunării şi, dacă se poate, până la mare, potentat a cărui ofensivă contra lui Mihai Viteazul a pus capăt, practic, unirii celor trei ţări române.

Dar Polonia medievală şi-a spălat multe păcate în anii imediat următori primului război mondial, când deţinea practic singura armată europeană care se mai putea opune, cu succes, atacurilor furibunde ale sovieticilor, decişi să aducă ciuma roşie peste Europa cu 25 de ani mai devreme.

Strategia neconvenţională a mareşalului Pilsudski a condus la victoria finală din Bătălia Varşoviei, din august 1920 – ajutat fiind şi de incompetenţa crasă a mareşalului sovietic Tuhacevski, care scrisese şi o carte stupidă despre inutilitatea rezervelor strategice în timp de război – fapt care trebuie să fi condus la răzbunarea cruntă a lui Stalin, când a masacrat cei peste 22.000 de ofiţeri polonezi, aruncaţi în gropile comune de la Katyn, executaţi în cel mai pur stil NKVD/KGB, cu un glonţ în ceafă.

Tocmai tragedia de la Katyn şi curajul preşedintelui polonez Lech Kaczynski – care s-a opus invadării Gruziei şi prezenţei militare ruseşti în Ucraina, fiind de asemenea favorabil instalării scutului american anti-rachetă pe teritoriul polonez – sunt motivele care au condus la această ultimă catastrofă din istoria Poloniei, ce face obiectul documentarului actual.

Noua conducere a statului polonez a acceptat, fără crâcnire, raportul anchetei ruseşti, asupra prăbuşirii avionului prezidenţial polonez TU-154M, în timpul manevrei finale de apropiere de aerodromul Smolensk Nord, deşi întreaga anchetă a fost inimaginabil de prost condusă şi în nici un caz din pură întâmplare sau incompetenţă.

Să analizăm pe puncte:
1. S-a afirmat că prăbuşirea s-a datorat unei greşeli de pilotaj, fiindcă piloţii nu vorbeau limba rusă şi erau prost pregătiţi.

Ipoteza este de o nesimţire crasă, în opinia mea, fiindcă, pe de o parte, legislaţia aeronautică internaţională impune folosirea limbii engleze în toate convorbirile dintre echipaje şi turnurile de control, iar, pe de altă parte, pilotul prim cunoştea foarte bine limba rusă.

În aceeaşi ordine de idei, ambii piloţi, căpitanul Arkadiusz Protasiuk şi copilotul, maior Robert Grzywna, aveau peste 5.000 de ore de zbor la activ, iar Protasiuk executase o aterizare pe acelaşi aerodrom, cu numai trei zile înainte, cu ocazia transportării lui Donald Tusk.

2. Federaţia Rusă a ignorat prevederile Convenţiei Internaţionale a Aviaţiei Civile (Convenţia de la Chicago) din 1944:
– a exclus partea poloneză din anchetă şi a făcut public un unic raport final, într-o conferinţă de presă din 13 ianuarie 2011, încălcând prevederile anexei 13 a Convenţiei de la Chicago;
– a interzis accesul reprezentantului polonez, acreditat, la întrunirile comisiei ruse de anchetă;

– a distrus, falsificat şi manipulat probele fizice;
– a furnizat ajutor şi asistenţă medicală inadecvată victimelor;
– a încălcat sfidător standardele de investigaţie ale ICAO.

Din 222 de cereri oficiale de informaţii, din partea poloneză, ruşii au răspuns la 34, au ignorat sau au refuzat să răspundă la 169 şi au răspuns doar parţial la alte 19.
Solicitările erau de maximă importanţă, ruşii refuzând să furnizeze informaţii privind: condiţiile minime de amenajare a aerodromului Smolensk Nord, înregistrările video ale indicaţiilor radar din data de 10 aprilie, privind zborul de apropiere al aeronavelor IL-76, YAK-40 şi TU-154M, documentarea fotografică aeriană a zonei accidentului, înregistrările de comunicaţii şi navigaţie, rapoartele medicilor legişti asupra autopsiilor membrilor echipajului, raportul asupra acţiunilor de salvare şi de pompieri executate la faţa locului, care ar fi trebuit să fie însoţite de materiale video.

3. Afirmaţiile privind prezenţa în carlingă a comandantului Forţelor Aeriene Poloneze, gen.lt. Andrzej Blasik, precum şi alcoolemia de 6 la mie a acestuia, nu au fost probate prin nici un document, rămânând simple bârfe.
4. Solicitările privind natura fumului dens din zona aerodromului – care este menţionat într-unul din rapoarte meteorologilor locali – au fost ignorate.
5. Nu s-au efectuat nici un fel de analize privind prezenţa urmelor de explozivi convenţionali sau neconvenţionali pe rămăşiţele aeronavei în cauză.

6. Au fost furnizate numai rezultatele a 19 autopsii. Restul de 77 sunt fie grosolan eronate, fie lipsesc cu desăvârşire, unele cuprinzând rapoarte asupra unor organe ce fuseseră îndepărtate chirurgical din corpurile victimelor, cu mult timp înainte de eveniment.

7. Partea rusă a susţinut că s-ar fi exercitat presiuni psihologice asupra echipajului polonez, de a ateriza cu orice preţ, fără a proba în nici un fel această afirmaţie.
În schimb, presiunile exercitate de colonelul rus Krasnokutski asupra controlorilor de zbor, deşi au fost documentate prin înregistrări audio, au fost ignorate de partea rusă. De asemenea a fost ignorată identitatea persoanei cu care colonelul vorbea continuu la celular, solicitând în mod evident ordine.

Deşi necalificat şi neautorizat în calitate de controlor de zbor, colonelul rus s-a adresat direct piloţilor polonezi, indicându-le să continue manevra de aterizare până la înălţimea de 100 de metri, deşi vizibilitatea asupra solului era nulă din cauza fumului, refuzându-le repetat solicitarea de a fi îndrumaţi spre un aerodrom de rezervă.

8. Afirmaţia că cei doi controlori de zbor, Pavel Pliusnin şi Viktor Ryzenko, ar fi executat controlul medical obligatoriu, anterior intrării în tură, s-a dovedit a fi mincinoasă, fiindcă punctul medical al UM 06755 era, de fapt, închis în acea perioadă.

9. Deşi avionul s-a prăbuşit la ora 6:41:05, la doar 400 de metri de pistă, unitatea de intervenţie a fost anunţată la 6:50, fiind îndreptată iniţial în direcţie contrară, motiv pentru care a ajuns la locul accidentului cu 14 minute întârziere. Deşi aerodromul se află între limitele urbane, unităţile suplimentare de intervenţie solicitate au ajuns cu 44-45 de minute mai târziu. Partea rusă nu a dat nici un fel de amănunte privind modul de acţiune al unităţilor la faţa locului.

Corpurile, expediate în Polonia pentru funeralii, s-au aflat în sicrie închise cu interdicţie expresă de a fi deschise. O singură familie a reuşit să obţină permisiune de deshumare, la un an după eveniment, iar autopsia efectuată atunci a confirmat doar 10% din autopsia făcută de ruşi.

10. Expertiza tehnică a echipamentelor de navigaţie şi a luminilor pistei de aterizare a susţinut funcţionarea perfectă a acestora. Cu toate acestea, partea poloneză nu a avut acces la expertiza în sine, iar militari ruşi au fost fotografiaţi, imediat după eveniment, în timp ce schimbau cabluri electrice şi becurile reflectoarelor de pe pistă. Tot în raportul final a fost “uitată” o frază, ce sublinia faptul că patru din cele opt rânduri de lumini erau, de fapt, închise la momentul catastrofei.

11. Potrivit raportului final al ruşilor, aparatul video care înregistra indicaţiile radar nu a funcţionat din cauza unui scurt-circuit. Acelaşi raport argumenta ulterior, în repetate rânduri, poziţionarea uşor incorectă a avionului pe panta de aterizare, în limitele toleranţelor, în baza analizei înregistrării video a indicaţiilor radar (care s-a materializat ca prin minune), iar cifrele indicate sugerau abateri de până la 600% şi nu “în limitele toleranţelor”. În plus, controlorul de zbor executase doar 7 ture în ultimele 12 luni, dintre care una singură fusese pe condiţii meteo grele, fapt care sugerează că era complet necalificat pentru operaţiuni de acest gen.

12. În data de 8 septembrie 2011, profesorul Kazimierz Nowaczyk a depus mărturie în faţa comitetului parlamentar polonez însărcinat cu ancheta, demonstrând, pe bază de fotografii luate din satelit, că poziţia stabilizatorului orizontal stâng al avionului a fost schimbată între 11 şi 12 aprilie, cu circa 20 de metri.

O filmare, pe care v-o prezint şi eu, demonstra distrugerea rămăşiţelor avionului, folosindu-se utilaje grele sau muncitori înarmaţi cu răngi metalice, imediat după eveniment.

Reglementările Convenţiei de la Chicago prevăd condiţii draconice de prelevare a probelor şi de reconstrucţie a aeronavei, în cel mai mic detaliu. În cazul atentatului de la Lockerbie, care este amintit în film, s-au depus eforturi enorme pentru a recupera până şi cele mai mici fragmente ale avionului în cauză, care ajunseseră pe fundul mării.

13. Afirmaţia raportului final al ruşilor, că pilotul prim ar fi refuzat să rateze aterizarea, la presiunea exercitată de comandantul Forţelor Aeriene, s-a dovedit a fi tot o minciună, fiindcă înregistrările din carlingă îl prezintă clar pe căpitan ordonând ratarea aterizării la 100 de metri înălţime şi pe copilot confirmând verbal manevra ordonată.

Rapoartele psihologice, prezentate drept ruşi în secţiunea “fapte”, deşi sunt pure speculaţii, conţin o frază: “O va lua razna !”, cu referire la preşedintele Kaczynski, ca urmare a deciziei piloţilor de a rata aterizarea, care nu apare în copia înregistrărilor de zbor ce a fost furnizată părţii poloneze.

14. Raportul rusesc minte din nou, când susţine că echipajul polonez nu cunoştea topografia terenului din jurul Smolensk, fiindcă o convorbire între piloţi, ce apare în înregistrări, este purtată exact pe această temă, dovedind buna pregătire a echipajului.

15. Sistemele computerizate TAWS (Terrain Awareness and Warning System) şi FMS (Flight Management System) nu sunt menţionate în raport, deşi ruşii au solicitat decodarea datelor de către fabricant, Universal Avionics System Corporation din SUA. Datele furnizate ulterior de americani părţii poloneze, arată că ambele sisteme au fost “doborâte” simultan, la 15 metri înălţime şi cu peste 50 de metri înainte de locul primului contact cu solul, indicând totodată o orientare a avionului, pe ultimele sute de metri ale traiectului de zbor, pe o direcţie complet diferită de cea menţionată de raportul rusesc.

16. Profesor Wieslaw Binienda, Preşedinte al Civil Engineering Department la University of Akron, Ohio şi expert al NASA/Federal Aviation Administration, a analizat ipoteza distrugerii planului stâng al avionului ca urmare a impactului cu un mesteacăn, la o înălţime de 6,5 metri, folosind tehnologia computerizată, de ultimă oră, deţinută de NASA.

Profesorul demontează afirmaţiile ruşilor, demonstrând că impactul ar fi produs doar o avarie nesemnificativă a bordului de atac, fără a afecta în nici un fel portanţa.

Partea rusă a susţinut chiar că aeronava ar fi executat un tonou, continuându-şi apoi zborul în urcare până la locul prăbuşirii, o afirmaţie de o cretinătate totală, fiindcă TU-154M are o anvergură de 38 de metri, deci planul stâng ar fi trebuit să traverseze solul, până la o adâncime de cel puţin 6 metri, în absenţa porţiunii desprinse deja, care avea 6,5 metri lungime.

Chiar de ar fi fost adevărat, bucata ruptă din plan nu ar fi putut ajunge la 111 metri distanţă de acel arbore, acolo unde a fost găsită ulterior, ci la maxim 12 metri.

Şi, cu atât mai mult, avionul nu ar mai fi putut urca, având o treime din plan lipsă, pentru a justifica astfel restul distanţei parcurse până la locul prăbuşirii.