Bezna si exil

Nu ma pricep la economie, dar citesc mereu, cu mare interes diverse articole din acest domeniu complicat, caci simt nevoia sa înteleg ce se întâmpla în jurul meu, cum este si cum ar putea sa fie lumea în anii ce vor veni. Dar, fireste, nu numai lumea concreta, din jurul nostru, lumea în care traim – sau mai traim – ci si aceea de dincolo, imposibil de ignorat. La ea ne trimit cartile atâtor întelepti, de toate credintele si convingerile stiintifice si religioase, pe care în tinerete le-am rasfoit în graba cu speranta ca, mai târziu, va veni un timp al lor. Si, iata ca, mult mai repede decât mi-am imaginat, acel timp a sosit, dar întrebarile, spaimele si durerile au ramas, doar necunoscutul este mult mai mare si mai de nepatruns.

Abia am deschis ochii, ne-am strigat întrebarile ca, brusc, dupa ce tocmai am reusit sa învatam mersul pe sârma, drumul prin lumea stiuta s-a sfârsit în fata unui zid pe care doar imaginatia si sperantele se straduiesc sa-l treaca. Si tot din nevoia de a banui macar cum va arata lumea ce va veni nu trebuie sa uitam nicio clipa în ce am crezut, pe ce ne-am cheltuit, timp de o viata, fortele, energia spirituala, si ce a iesit. Sigur, nu sunt necesare cine stie ce cunostinte pentru a ne da seama ca ne aflam înaintea unui alt început de lume, când se stabilesc noi ierarhii politice, economice si militare.

Toate ne îndeamna sa credem ca lumea globalizata spre care ne îndreptam va fi o sinistra democratie de fatada care, în realitate, aduce foarte bine cu un mare lagar de concentrare. În locul filosofiilor, credintelor, culturii si omeniei, a individualitatilor si a ceea ce se mai numeste înca „specific national“ s-a instalat banul, uniformitatea, cultul mediocritatii agresive, al urâtului si al prostiei cu pretentii, cu alte cuvinte, dictatura marilor societati transnationale si a slugilor acestora. Greu de spus daca aceasta opera de imbecilizare va putea fi dusa la bun sfârsit, dar cert este ca uniformizarea nu se poate face si nici mentine cu oameni destepti, cu individualitati, ci numai cu prosti, cu inculti si lichele. Iar la noi, chiar daca n-ar fi vorba de globalizare, printr-un mecanism lesne de explicat, periodic, tara cade pe mâna prostilor. Si nu e de mirare, dupa mai bine de sapte decenii de dictatura, dupa un razboi brutal, dupa exterminarea vârfurilor politice si intelectuale în închisori si lagare, dupa colectivizare si dupa foarte multi ani de foamete si înjosiri, mentalitatea de lagar a reaparut la nici doua decenii dupã Revolutie. Politicienii nostri stiu, nu învata, nu-i intereseaza experienta si cuceririle altora, ci inventeaza mereu lucruri demult descoperite, de parca ar fi singurii locuitori de pe pamânt. Politica, la noi, poate mai mult decât în alte spatii geografice si istorice, a ajuns cel mai lejer si mai rapid mijloc de afirmare, o scoala în care promoveaza doar cei ce stiu sa întretina frica, prostia si ura, adica paduchii nationali de astazi care au adus tara în pragul dezastrului. Ma urmareste o caracterizare facuta comunistilor, citita cu multi ani în urma, când nu putine carti, reviste sau studii erau pastrate cu vigilenta la fondul secret al bibliotecilor. Nu sunt sigur daca ea îi apartine lui Arghezi si nici nu pot reproduce corect citatul dar, în viziunea autorului, batrânii ilegalisti ar fi fost o mâna de oameni sau un grup închis care, când se întâlneau, se acuzau reciproc de tradare. Fac oare altceva politicienii nostri de frunte acum, în deplina libertate?
Nu numai definitia, dar si practicile au ramas aceleasi, doar stapânii nu mai sunt în Est, ci în Vest. Asta, însa, nu are mare importanta, iar concurenta pentru „simpatia“ acestora este la fel de acerba, si ea se câstiga vânzând cât mai ieftin ceea ce a mai ramas din tara. La Sibiu, cu ocazia canonizarii lui Andrei Saguna, presedintele patriei noastre spunea cu siguranta-i obisnuita: „Saguna a înteles ca scoala, educatia, cultura sunt elemente de perenitate ale unui popor.“ Din pacate, sub presedintia domniei sale, tocmai aceste „elemente de perenitate“ s-au distrus cu furie astfel ca România exista mai mult în geografie. Caci nimeni nu respecta nimic, nici legi, nici credinte, nici valori, nici trecut, iar de viitor nu mai poate fi vorba. Cei buni parasesc tara, iar „învingatorii“ umilesc, omoara, batjocoresc, fura si ameninta de la înaltimea banilor, a averilor ori a sabiilor ninja. Restul populatiei îsi traieste viata pe la cozi: multi se poarta ca salbaticii, se bat pe moaste, pe apa sfintita, tigai si cratite, pachete si daruri de orice fel, pe tot ce se promoveaza cu reducere. Adica, din nevioia de a supravietui. Cât despre valori, dascalul cel mai bun al românilor este Moartea. Doar ea ne atrage atentia ca am avut si mai avem valori deosebite care ar fi putut ocupa locuri de cinste în orice alta cultura. Uimiti si cuprinsi de remuscari, ei arunca asupra acestora torente de superlative, dupa care se asterne fireasca tacere. Cei mai norocosi dintre disparuti pot ajunge chiar nume de strazi ori de statii de autobuz, caci de la catedrele natiei se preda mereu altceva. Cu prilejul sfintirii lui Andrei Saguna, de exemplu, am aflat cum râde si cum hohoteste Traian Basescu ratacit printre popi si nu ce a facut acest urias prelat, sutele de scoli înfiintate, bursele si publicatiile pe care Ardealul i le-a datorat. E drept, nu-i un sezon al scolii… Tara noastra are guvern, un guvern de forma precum sunt si toate celelalte institutii care actioneaza de parca s-ar afla în exil. Si într-un fel se afla, caci popularitatea, 1o la suta, cam asta înseamna, dincolo de faptul ca adevaratii conducatori, cei ce dau ordinele si urmaresc executarea lor, locuiesc departe, peste mari si tari, iar dintr-un birou oarecare de la F.M.I. stiu ce a mai ramas de vândut, ce mai trebuie sacrificat pentru victoria globalizarii. În ce am crezut, asadar, în anii lungi si apasatori ai comunismului si în noptile cumplite ale Revolutiei, si ce a iesit? Din nefericire, raspunsul este la îndemâna oricui: a iesit ceea ce au permis sa iasa cei cu stiinta de carte, vârfurile intelectuale, cei ce prin „fisa postului“ raspund moral de comunitatea careia îi apartin, caci, asa cum observase Tolstoi, „într-un imens numar de oameni e o mare bezna“. Din pacate, niciodata bezna româneasca nu a avut suporteri mai încapatânati decât în acesti ultimi ani. Sigur, numele lor vor fi imposibil de uitat deoarece si lichelele, când sunt de înalta performanta, au dreptul de a ramâne în istorie.

AUGUSTIN BUZURA
sursa: revistacultura.ro