Recesiunea din SUA s-a încheiat oficial în iunie 2009. Însă, un boom natural post-recesiune nu s-a concretizat. În schimb, a urmat o criză nedorită. De când recesiunea a fost depăşită, rata medie anuală de creştere a PIB a fost de un neînsemnat 1,6% – cu mult sub tendinţa de creştere pe termen lung de 3,1%. Reţetele de politică economică ale administraţiei Obama – contrare afirmaţiilor intens susţinute ale preşedintelui – au eşuat în atenuarea prejudiciilor din 2008-2009. Mai degrabă, ele au ţinut pacientul la infirmierie.
Primul sfat eronat a fost răspândit de către decidenţii de politică fiscală (keynesişti) care au dominat scena din Washington, D.C. Potrivit acestora, creşterea cheltuielilor guvernamentale, însoţită de deficite bugetare impulsionează economia. Această teorie nu corespunde faptelor reale.
Nimic nu contrazice mai clar dogma acestora decât constrângerile fiscale masive ale preşedintelui Clinton. Când preşedintele Clinton a preluat funcţia în 1993, cheltuielile guvernamentale reprezentau 22,1% din PIB, pentru ca la plecarea acestuia în 2000, ponderea cheltuielilor guvernului federal să ajungă sub pragul de 18,2% (vezi graficul şi tabelul alăturat). Şi aceasta nu este tot. În timpul ultimilor trei ani ai celui de-al doilea mandat al fostului preşedinte, guvernul federal a generat excedente fiscale. Preşedintele Clinton a fost suficient de încrezător încât să pretindă cu tărie în cadrul discursului „State of the Union” din 1996 că “epoca guvernului corupt s-a încheiat”.
Constrângerea creată de depreşedintele Clinton nu a trimis economia într-o criză, aşa cum keynesiştii ar sugera. Nicidecum. Virtuţiile fiscale victoriene ale preşedintelui Clinton au generat un şoc semnificativ de încredere şi economia a luat avânt.
În ceea ce priveşte proclamaţia preşedintelui Clinton referitoare la “epoca încheiată a guvernului corupt”, bineînţeles că el nu a anticipat cheltuielile necontrolate ale guvernului, cheltuieli care vor însoţi cei opt ani de mandat ai fostului preşedinte George W. Bush şi valoarea ridicată a cheltuielilor guvernamentale din cei doi ani sub administraţia Obama. În total, administraţiile George W. Bush şi Obama de tipul “La revedere recesiune, bine ai venit criză” au adăugat un procentaj imens de 5.6 puncte la cheltuielile guvernamentale ca pondere din PIB. Cheltuielile curente ale guvernului federal reprezintă 23,8% (vezi graficul şi tabelul alăturat). Aceasta este cu mult peste media de 20,1%.
Valul cheltuielilor guvernamentale coroborate cu retorica anti-piaţă, anti-business şi anti-bănci a preşedintelui Obama nu inspiră încredere. În consecinţă, orientarea fiscală actuală din SUA a generat o criză.
Acestea fiind spuse, este important să se sublinieze ceea ce decidenţii politicilor fiscale refuză să recunoască: banii domină. Când politicile fiscale şi monetare se deplasează în direcţii opuse, direcţia luată de politica monetară va impune cursul economiei. În timpul erei Clinton, politica fiscală era restrictivă (încrederea era “ridicată”), iar politica monetară era expansionistă. Economia a luat avânt.
De la Panica din 2008-2009, politica fiscală a fost ultra-expansionistă, în timp ce creşterea masei monetare s-a prăbuşit de la vârful anual al ratei de creştere de peste 15% la o rată anuală contractată sub 5% (vezi graficul alăturat). Nu e o surpriză faptul că economia a suferit o recesiune serioasă şi s-a afundat într-o criză. Cu o rată anemică a creşterii curente a masei monetare, se pare că o economie aflată în criză, fapt pe care l-am semnalat pentru prima dată în articolul “Money Dominates”, din august 2010 – se va manifesta, din nefericire, în viitorul apropiat.
Ceea ce face ca acele prognoze sumbre să pară mai probabile este perspectiva pentru o creştere continuă, deşi mai lentă, a agregatului lărgit al ofertei de bani, M3. Pentru a înţelege acest lucru, trebuie să sesizăm implicaţiile aşa-numitelor standarde Basel III pentru bănci, al nivelului capitalului propriu raportat la active, standarde care sunt stabilite de Bank for International Settlements din Basel, Elveţia – o bancă printre membrii căreia se numără SUA şi alte 26 de state.
Standardul Basel III va cere băncilor din statele membre, printre altele, să deţină mai mult capital propriu raportat la active decât sub impunerea anteriorului regim Basel II. În timp ce nivelurile superioare ale capitalului propriu raportat la active cerute de Basel III sunt destinate să consolideze băncile (şi economia), acestea, de fapt, distrug banii. În consecinţă, raporturile bancare capital-active mai ridicate au un impuls – unul de slăbiciune şi nu de consolidare.
Pentru a dovedi acest lucru, trebuie doar să ne bazăm pe identitatea demonstrată şi adevărată a contabilitaţii: activele trebuie să fie egale cu pasivele. Pentru o bancă, activele sale (cash, împrumuturi şi titluri de valoare) trebuie să egaleze pasivele sale (capital, obligaţiuni şi garanţii pe care banca le datorează acţionarilor şi clienţilor ei). În majoritatea statelor, cea mai mare parte a pasivelor unei bănci (aproximativ 90%) sunt sub formă de depozite. Deoarece depozitele pot fi folosite ca modalitate de plată, ele reprezintă “bani”.
Ca atare, cele mai multe pasive bancare reprezintă, de fapt, bani.
Sub regimul Basel III, băncile vor fi nevoite să marească nivelul capitalului propriu raportat la active. Ele pot face acest lucru fie prin creşterea capitalului, fie prin scăderea activelor. Dacă băncile micşorează activele, pasivele din depozite vor fi distruse. În consecinţă, echilibrul monetar va fi destabilizat. Deci, în mod paradoxal, ţintirea către reducerea gradului de îndatorare şi micşorarea bilanţurilor în ideea de a face băncile mai sigure destabilizează, de fapt, echilibrul monetar. În schimb, diminuează lichiditatea companiei şi valoarea activelor. De asemenea, reduce cheltuielile comparativ cu situaţia în care nivelul capitalului propriu raportat la active nu ar fi fost ridicat.
Cealaltă modalitate de creştere a nivelului capitalului propriu raportat la active este prin atragere de capital nou. Şi această modalitate distruge banii. Atunci când un investitor cumpără bank equity nou emise, investitorul schimbă fondurile din depozitele bancare cu acţiuni noi. Aceasta reduce pasivele din depozite în cadrul sistemului bancar şi în acest fel se pierd bani.
Pe când băncile intensifică fie creşterea nivelului capitalului, fie scăderea activelor, în vederea introducerii standardului Basel III, observăm o stagnare în creşterea agregatelor lărgite ale ofertei de bani. Ca şi cum aceasta nu ar fi fost suficient de rău, Guvernatorul Federal Reserve, Daniel Tarullo, a sugerat ca nivelul capitalului propriu raportat la active pentru unele dintre cele mai mari bănci din SUA să fie decretat spre a fi stabilit la valori mai ridicate decât cele impuse de Basel III. Punctul de vedere al guvernatorului Tarullo pare să fie larg împărtăşit de colegii săi de la Federal Reserve şi de cei mai mulţi dintre cei care locuiesc în împrejurimile din Washington, D.C.
Cu toate acestea, ideea unui nivel ridicat al capitalului propriu raportat la active, cel puţin pentru unele bănci, nu va fi schimbată cu uşurinţă. Într-adevăr, Jamie Dimon, preşedinte şi CEO al JPMorganChase&Co, s-a confruntat recent cu Ben S. Bernanke, preşedintele Federal Reserve. Dimon a susţinut că o reglementare bancară excesivă, inclusiv cea a unui nivel foarte ridicat al capitalului propriu raportat la active va descuraja creşterea ofertei de bani şi economia SUA. În timp ce Dimon, care ar fi susţinut politica celor de la JPMorganChase&Co era de partea corectă a principiilor economice, directorul Bernanke era de partea opusă.
Băncile din zona euro intră în domeniul de aplicare al Basel III. La fel ca şi băncile din SUA, băncile din zona euro îşi scad activele în comparaţie cu capitalul propriu, astfel încât să îndeplinească standardul Basel III. Creşterea celor mai largi agregate monetare în zona euro este abia în revenire şi se deplasează spre dreapta, sus (vezi graficul alăturat). Şi Grecia, care se află la epicentrul crizei curente din Europa, se confruntă cu o diminuare rapidă a ofertei de bani. Aceste valori ale ofertei de bani vor reprezenta în cele din urmă cuţitul împins în inima economiei greceşti şi speranţele false de soluţionare paşnică a problemelor fiscale din Grecia. Grecia va fi un alt caz în care banii domină.
De asemenea, banii contează şi în China. În perioada 1995-2005, când China a fixat cursul de schimb yen-dolar american la 8,28, rata totală a inflaţiei Chinei o reflecta pe cea din SUA şi era relativ “scăzută”. O dată ce China a cedat în faţa presiunilor eronate – în special din partea SUA, Franţa şi a instituţiilor internaţionale, precum Fondul Monetar Internaţional – şi a permis cursului de schimb yen-dolar american să oscileze, au apărut problemele. Rata de creştere a ofertei de bani a răbufnit în urma Panicii din 2008-2009. Aşa cum ziua este urmată de noapte, inflaţia şi-a arătat colţii în China. Autorităţile monetare se grăbesc să tempereze presiunea inflaţionistă prin încetinirea creşterii monetare – de la aproape 30% pe an la 15%.
Asocierea dintre Basel III (sau Basel III, plus) şi încercarea Chinei de a tempera inflaţia din economie printr-o politică monetară restrictivă conduce la o perspectivă tot mai puţin încurajatoare a ofertei de bani. La revedere recesiune, bine ai venit criză.
Articol apărut iniţial în Revista Globe Asia, ediţia iulie 2011.
Steve H. Hanke
Traducere de Alexandra Cristiana Tiţă
sursa: ecol.ro
Adauga comentariu