Economia e viață. Și taxe

Un dicton anonim spune că oamenii care se plâng de taxe sunt de două feluri: bărbați și femei. De fapt, ei se plâng de povara taxelor, de atitudinea agresivă a celor care le colectează și de lipsa unor servicii publice de calitate obținute în urma impozitelor și taxelor plătite.

Taxele și impozitele sunt un rău necesar, într‑o societate modernă, organizată. Benjamin Franklin a rămas în istorie și pentru vorba sa „pe lumea asta nimic nu e sigur, excepție fac moartea și taxele“. Dar un alt lider de vază american, președintele Franklin D. Roosevelt, spunea că „impozitele, până la urmă, sunt cotizațiile pe care le plătim pentru privilegiul de a fi membrii unei societăți organizate“. Corect. Problema apare când începem să analizăm cât de organizată e societatea în beneficiul ei. Când luăm la puricat ce servicii oferă societatea ­membrilor ei, cu ce eficiență a costurilor (deci a cheltuirii banilor colectați) și nivelul lor de calitate. Altfel spus, plătitorii de taxe au nevoie să simtă direct că banii plătiți în conturile instituțiilor bugetare nu se scurg pe apa Sâmbetei, nu au destinații abstracte numite „bugete publice“ și „execuții bugetare“, ci au un rost concret: asfalt sub picioare, siguranță și securitate acasă și pe stradă, grădinițe și școli suficiente în care copiii să învețe carte adevărată de la dascălii lor, spitale dotate și civilizate în care nici un suflețel să nu ajungă să vină la viață într‑un WC, iar medicii să nu confunde o sarcină cu o tumoare… și multe altele.

Că moartea este sigură o știm. Că taxele sunt la fel de sigure o simțim. Dar dorim ca la fel de sigură să fie și calitatea serviciilor publice pe care le plătim cu siguranță până la moarte. Cine însă ne garantează asta? Nimeni, deși Statul e cel care are această datorie primordială față de națiunea sa. Într‑o țară în care agenda zilnică pare a fi total aiurea, în care atenția publicului e captată de evenimente fără impact real asupra vieții națiunii (divorțuri sau scandaluri ale unor persoane presupus celebre, viața excesiv de intimă a unor pupeze sau maneliști, cancanuri ieftine) se pare că nu reușim să ne mai intereseze altceva. Dar eu cred că este fals! Eu continuu să cred că pe oameni îi interesează în continuare să știe ce se întâmplă cu starea lor de sănătate, cu educația copiilor lor care le‑ar putea hotărî drumul în viață, cu banii din buzunare.

Pe oameni trebuie să‑i intereseze și ce fac alții cu banii noștri, respectiv ce face statul pentru noi cu banii pe care îi băgăm zilnic în bugetul public. Și asta în contextul în care aceeași agendă zilnică este completată de o lozincă politică ce reclamă nevoia de modernizare a statului român. Noi toți dorim acest lucru, dar cine să o ceară și mai ales să o facă? Problema e că dacă fiecare individ și‑ar da frâu liber gândurilor și și‑ar glăsui nevoile, vocile toate adunate s‑ar transforma într‑un zgomot haotic. Iar puterea nu e dispusă să dea atenție zgomotelor. E nevoie de o voce organizată, care să ne reprezinte interesele noastre, ale contribuabililor, în fața Statului, nu numai pentru că Statul pare să fi devenit un „inamic public“ în ultimii ani, ci pentru ca Statul să fie forțat să devină un partener real al oamenilor pe banii cărora funcționează, până la urmă.

Nu mai putem trăi fără stat, deci nu avem cum trăi fără taxe. Dar asta nu înseamnă că „monopolul“ serviciilor publice are dreptul să‑și bată joc de propriii contribuabili. În acest context mi se pare un demers necesar societății românești și interesant de urmărit în traiectoria sa viitoare în relația cu statul: fondarea în România a unei asociații a plătitorilor de taxe ­(ARSIT), după modelul existent în țările civilizate (în Germania, de exemplu, o astfel de asociație numără peste 300.000 de membri cotizanți, ceea ce face ca ea să fie o voce puternică într‑un dialog cu colectorul de taxe).

Asociația pentru Reformarea Sistemului de Impozite și Taxe anunță că are ca scop nu doar reforma în sine, ci mai ales îmbunătățirea serviciilor oferite contribuabililor și creșterea gradului de transparență al instituțiilor publice atât în ceea ce privește stabilirea taxelor și impozitelor, cât și în privința utilizării fondurilor colectate.

Dar, așa cum citeam intr‑un studiu Deloitte, îmbunătățirea relației dintre autorități și contribuabili trebuie să aibă la bază un „proces continuu de schimbare a atitudinii autorităților, precum și dezvoltarea expertizei și chiar o specializare a acestora pe tipuri de industrii“. Efortul merită făcut, dacă vrem să ajungem să trăim într‑o țară civilizată. Altfel, riscăm să constatăm că, în prezența unor servicii publice execrabile, societatea va încerca să reducă pe cât posibil contribuția ei la bugetul public. Or, chiar dacă un economist celebru spunea că „evitarea taxelor este singurul efort intelectual care mai are recompensă“ (John Maynard Keynes), parcă nu ne‑am dori totuși ca toți românii să ajungă niște intelectuali recompensați doar pentru că știu cum să facă evaziune.

Daniel Apostol
sursa: moneyexpress.money.ro