Voi încerca mai întâi un răspuns, desigur personal, la cea de-a doua întrebare. Cu precizarea că îmi asum toate riscurile. Și în primul rând riscul de a deveni și mai antipatic decât sunt în ochii concetățenilor mei, în special în ochii celor tineri, care nu au ținut încă nicio armă în mână și se iluzionează că nu vor fi niciodată nevoiți să se sacrifice pentru țara lor. O întrebare cardinală plutește de mai mult timp și mai ales de când Federația Rusă a dezlănțuit războiul din Ucraina: este sau nu este capabilă Europa să se apere pe ea însăși? Face sau nu face Europa la nevoie față cu succes unei agresiuni rusești? La această întrebare abruptă, analiștii militari din întreaga lume au dat deja un răspuns. Europa este incapabilă să se apere de una singură dacă va fi atacată de hoardele lui Vladimir Putin. Mult timp va incapabilă chiar să ia o decizie în vederea unei reacții. Iar reacția, dacă va fi, singura reacție care va fi va însemna să stea din nou cu mâna întinsă, pentru a treia oară, la Statele Unite. Iar Statele Unite vor fi incapabile să-și manifeste din nou generozitatea. Dar cu NATO cum rămâne? Ce este NATO? O proiecție într-un spațiu cvasi-global a puterii militare a Statelor Unite, sub forma unei asocieri politice și militare a statelor occidentale. Nimic mai puțin și nimic mai mult. Atenție însă: până când o să ia NATO o decizie conform articolului 5 din tratat, o decizie, atenție, în unanimitate, statul agresat va trebui să reziste. Între cinci și 40 de zile, în funcție de poziția sa geografică. Într-o asemenea eventualitate, România, prin forțele ei armate, inclusiv cele staționate pe teritoriul ei, va trebui să reziste 40 de zile. În fața, Doamne ferește, a unui război fulger. Cu ce armate?
Admițând, prin absurd, că am dispune în acest moment de cea mai performantă tehnică de luptă, terestră, aeriană, maritimă etc. pentru a rezista unei invazii, avem nevoie de un număr suficient de mare de militari echipați și antrenați pentru a purta un asemenea război. Nu dispunem de așa ceva. După decembrie 1989, în numele modernizării armatei române pe model occidental, noi am renunțat la stagiul militar obligatoriu la care participau toți tinerii, băieți și fete, și în acest fel am închis cele mai multe cazărmi, am renunțat la cele mai multe poligoane militare și i-am trecut în rezervă pe cei mai mulți dintre instructori. Dacă mâine suntem expuși unei agresiuni, nu suntem capabili să încropim o armată cu mai mult de 30-40 de mii de combatanți. La care, la limită, s-ar mai putea adăuga maximum 10.000 de militari ai forțelor NATI dislocate pe teritoriul nostru. Este cu totul și cu totul insuficient. Nu va putea fi activat articolul 5 din tratatul NATO, pentru că nu vom putea face față exigențelor articolului 4, care ne obligă să rezistăm până când vom putea primi ajutorul scontat. Din această perspectivă, România poate deveni oricând, Doamne ferește, o pradă ușoară.
Dintr-o altă perspectivă, trebuie să recunoaștem că cel mai important proiect de țară după intrarea în NATO și UE, cel al „României educate”, promovat de președintele Klaus Iohannis, a eșuat într-un mod lamentabil. România de azi e mai needucată decât a fost vreodată în ultimii 80-90 de ani. Când vorbim despre educație, nu vorbim doar despre știința de carte, despre o cultură, fie ea și rudimentară, ci vorbim și despre comportament. În speță despre comportamentul celor mai mulți concetățeni din așa-numita tânără generație. Pe lângă numeroasele deficiențe, care au generat atitudini de rezervă sau chiar de ostilitate față de stagiul militar, recrutarea obligatorie a avut indiscutabil meritul de a-i aduna pe mulți tineri de pe stradă, de a-i învăța să se spele, să facă exerciții fizice, să-și mențină în bune condiții propria igienă, să respecte igiena celorlalți și să manifeste un minimum de respect și de disciplină față de superiori. Au fost mulți tineri, al căror proces de alfabetizare s-a completat în timpul stagiului militar. După satisfacerea stagiului militar, aceștia nu au ieșit mai răi, ci mai buni și cei mai mulți au devenit buni cetățeni ai țării lor. În armată, alcoolismul era controlat, iar consumul de droguri era cvasi inexistent. Ca să nu mai vorbim despre faptul că un om cu o instrucție militară era oricând capabil să-și apere țara și știa cum să o facă asumându-și riscuri minime.
Din toate aceste motive, cărora le pot adăuga multe altele, îmi asum să afirm răspicat ceea ce niciun om politic nu are curajul să afirme, mai ales într-un an cu patru campanii electorale, că în Româna trebuie reintrodus serviciul militar obligatoriu.
Pe de altă parte, tot războiul din Ucraina a pus întreaga Europă și în fața unei provocări de altă natură. Și astfel tema economiei de război a revenit în actualitate. Este o decizie de acum luată. Statele Uniunii Europene trebuie să ia măsurile cuvenite pentru a trece la economia de război. Din această perspectivă, înaintea altor demersuri editoriale viitoare, se cuvine să le pun astăzi decidenților noștri politici o întrebare de bun simț: au un plan? Au un program? Și, dacă da, în ce constă el? Și cum se reflectă un asemenea program în bugetul de cheltuieli al României? Se vede undeva, chiar dacă ne uităm cu lupa, că guvernanții noștri întreprind vreun pas în această direcție? Dacă nu, de ce?
Autor: Sorin Roşca Stănescu
Sursa: corectnews.com
Adauga comentariu