De la o vreme privesc cu destulă detașare fotbalul. Cred că prin 1982 mi-a intrat microbul în sânge, la calificarea Craiovei în semifinalele Cupei UEFA, după un retur electrizant cu francezii de la Bordeaux. A fost 2-0, goluri Țicleanu și Geolgău, cu inegalabilii Balaci, Cămătaru și Cârțu în teren.
În perioada aia campionatul României era extrem de disputat. Dinamoviștii ocupaseră primul loc în 1981, la mare luptă cu craiovenii. Urmăream cu pixul în mână (și urechea lipită de difuzorul radioului) inclusiv echipe mai ”exotice” ca FC Olt Scornicești (trupa de suflet a lui Ceaușescu), Sportul Studențesc sau Corvinul Hunedoara (calificată de Mircea Lucescu în Cupa UEFA). Bineînțeles, valoarea ridicată a multor cluburi era dată de o serie de jucători de excepție, crescuți fără condiții materiale deosebite, însă având ca temelie tenacitatea, inteligența tactică și talentul pe care cu greu le mai găsim la generația actuală.
De la un fenomen de masă înainte de 1989, fotbalul s-a restrâns în cluburi private obscure, unde selecția se face anevoios și de multe ori neprofesionist. Copiii au pierdut bucuria de a alerga după minge. Așteaptă o mână întinsă din partea adulților și primesc în schimb doar o poartă trântită-n nas – poarta terenului de fotbal din curtea școlii, folosit de la ora 8 la 14, probabil pentru a se proteja asfaltul.
Fără să fim musai statisticieni, e clar că găsim mult mai lesne un talent din 100.000 de mici fotbaliști strânși în parcarea din jurul blocului, decât din 10.000 adunați în diverse cluburi. Mai ales dacă la respectivele cluburi antrenorii cu diplome la fără frecvență sunt adesea plictisiți, supărați și înclinați să-i favorizeze pe anumiți puști, în schimbul unor ”stimulente”.
Ca în orice alt sport, viitorul fotbalului depinde de baza de selecție. Cu cât este mai mare, cu atât vom avea jucători de foarte bună calitate. Cum îi atragem pe puști pe terenul de joc rămâne cea mai dificilă întrebare. În primul rând, un pas important ar fi să apară din ce în ce mai multe baze sportive ”de cartier”. Poate după modelul de la Cluj. O serie de baze sportive municipale, accesibile publicului larg, la doi pași de casă, unde copiii să poată socializa, alerga și concura la diverse discipline. Unde să simtă că alternativa mișcării în aer liber, împreună cu puști de aceeași vârstă, este preferabilă jocurilor pe calculator. Unde să se distreze mai tare decâr ar face-o în fața consolei, a calculatorului sau a tabletei.
Sportul de masă este primul pas și cel mai important pentru a ajunge la performanțele viitorilor noștri campioni. Nu în ultimul rând, cooptarea în rândul antrenorilor a unor oameni de înaltă calificare, capabili să modeleze nu doar jocul, ci și personalitatea unor copii, ar fi o cerință indispensabilă într-un virtual plan național de revitalizare a sportului.
În urmă cu câțiva ani, întâmplător, m-am intersectat cu fotbaliștii lui Becali într-un mall din București. Nu i-am recunoscut. Purtau echipamentul cu sigla FCSB. M-a frapat cum arătau: slabi, nu foarte înalți, apatici, aveau mai degrabă alura unor juniori. Jucători crescuți cu McDonald’s, Coca Cola și Playstation. Deloc atletici, deloc asemănători cu unii ca Iovan, Belodedici, Cămătaru, Geolgău, Irimescu, Dukadam și așa mai departe.
Sigur, calificarea Naționalei de fotbal la Europene rămâne notabilă. Însă pentru a ne reveni bucuria de a privi un meci, ar trebui să punem pe masă un proiect de țară performant. Eventual unul care să nu semene deloc cu catastrofa numită România Educată.
Autor: Adrian Onciu
Adauga comentariu