În fond, e la mintea cocoșului că și cea mai scrupuloasă armată din lume (nu că ar fi cazul celei israeliene) nu are cum să ducă la bun sfârșit, fără zeci de mii de victime colaterale sau chiar mai mult, o nouă operațiune militară ce vizează nimic mai puțin decât lichidarea Hamasului. La fel cum ar trebui să fie evident și că dintr-un astfel de masacru se vor naște noi generații de fanatici musulmani și că nu ai cum să-i gazezi pe toți aceștia ca să te poți simți, în sfârșit, în siguranță.
Dacă măcar am tăcea dracu’ din gură, încredințându-le microfonul militarilor, ca să vorbească numai ei, pe limba lor, cred că atmosfera ar fi, în mod paradoxal, ceva mai respirabilă. Mult mai hidoasă mi se pare siluirea limbajului civil la care asistăm de câteva zile. Claritatea morală e invocată pentru a justifica dubla măsură și pedeapsa colectivă; moartea unor copiii nevinovați e invocată pentru a legitima uciderea altor copii nevinovați, că doar așa se face dreptate; sanctitatea vieții umane și drepturile inalienabile ale omului sunt cele mai bune argumente pentru a-i dezumaniza pe cei care urmează să fie îngropați sub bombe sau striviți sub șenile, ca să poată să își facă datoria, cu conștiința împăcată, pilotul și tanchistul; în fine, civilizația justifică barbaria și e, în fond, totuna cu ea.
Se spune că fiecare pasăre pe limba ei piere. Așa și democrația euro-atlantică. Când, după încă câțiva ani de disociere, limbajul va prinde din urmă practica, ajustându-se în mod firesc și inevitabil, nu e clar dacă vom fi mai violenți decât suntem deja, dar măcar vom fi mai transparenți și mai sinceri, redescoperind vechi expresii, mai puțin civilizate, dar mai adaptate la realitatea de pe teren, de tip “care pe care”, “à la guerre comme à la guerre”, “ori noi, ori ei”, “afară, afară, cu ăia sau ăilalți din țară”, sau cum ziceau băieții de la sala de box de la Rapid înainte de meci, ca să te îmbărbăteze: “mai bine să plângă mă-sa decât să plângă mă-ta”. Asta pentru cei mulți și mai puțin educați. Ceilalți (spiritele mai rafinate) îi vor redescoperi și ei pe antici.
Dar poate că trebuie să ajungem în acest punct pentru a putea să reconstruim totul, începând cu limbajul și bazele metafizicii moravurilor. Ce-i drept, nu e clar câți dintre noi, if any, vor mai apuca ziua aia, ce va mai rămâne din baza materială la capătul acestui proces, if anything, sau dacă va trebui să o luăm de la zero din toate punctele de vedere, începând cu hrana, încălzirea și apa potabilă.
Până atunci, poate ar trebui să le răspundem celor care ne reproșează nu doar lipsa de claritate morală, ci și naivitatea, sentimentalismul, lipsa de realism etc. (asta în cazul în care nu ne acuză direct de înregimentare în armata secretă a lui Putin), că dincolo de orice considerente morale, într-o lume interdependentă – în care normalitatea vieții de zi cu zi depinde de ce se întâmplă nu doar prin vecini, ci și peste mări și țări -, înzestrată cu arme de distrugere în masă și în care nimeni nu se mai împacă de ceva vreme cu ideea că e mai puțin om decât alți oameni, oricâtă “claritate morală” și “antirelativism” am încerca noi să-i băgăm pe gât, nu pacea eternă sau măcar încetarea temporară a focului reprezintă utopia, ci războiul
Da. Utopia e războiul. Chiar și atunci când ia forma proverbialei lupte pentru pace – și pentru multe alte valori, pe cât de absolute în teorie, pe atât de relative în practică – în urma căreia nu mai rămâne piatră pe piatră.
Autor: Alexandru Racu
Adauga comentariu