Nu știu ce credeți despre bănci și bancheri. Presupun că ați dat și peste acel aer de aroganță, presărat cu enunțuri seci, superioare, tranșante, tăioase, ca niște satîruri verbale. Și ați trecut prin rulajul de personal și prin schimbarea de proceduri și prin greșelile de calcul și prin formulare și acte suplimentare și prin corespondența prețioasă și prin condiții de creditare. Și ați trecut și prin ”reveniți” Și prin ”lipsește astăzi că are o zi off”.
De o bună bucată de vreme tonul funcționarului bancar seamănă cu cel al polițistului sau cu al inspectorului de la organele de control sanitar, medical, fiscal etc.
Nu demult, am dat fuga la bancă să-mi ridic noul card. Cel vechi expirase și nu mai putea fi folosit. O doamnă cu figură de pensionară tristă mi-a învîrtit cartea de identitate pe ambele fețe ca să mai cîștige niște timp și a zis în bărbie un „ia să vedem!” A luat o cutie cu plicuri din dulap și a început le să le fileze ca pe niște cărți de joc.
-Îmi pare rău, nu-i! Aveți contul în filiala asta? Da, doamnă, am zis eu!
– Poate au trmis-o din greșeală în Herăstrău.
Sună undeva. Nu îi răspunde nimeni. Ar trebui să mergeți acolo, zice ea. Altă belea. Acolo n-au loc de parcare. Dau fuga în Herăstru și găsesc un loc, undeva la naiba. Fac mișcare pentru o zi. Portarul, un țăran figurant pe post de bodygurard cu uniformă de security, îmi zice vesel:
-Hă-hă, s-a mutat! Două blocuri mai la vale,domnule!
Dau fuga la noua adresă. Într-un spațiu mult mai mic, două doamne, una cu căștile pe urechi ascultă Dumnezeu știe ce, dar nu Evanghelia, și alta blondă și cîrlionțată vorbește la telefon. Acoperă cu palma microfonul telefonului și-mi zice:
-Ia spuneți!
-M-au trimis de dincolo, de la filiala din strada…. să vedeți dacă nu cumva noul meu card n-a venit aici.
Controlează și ea buletinul și-l întoarce și pe ambele fețe în timp ce vorbește mai departe cu o surată. Deschide calculatorul, bate numele, cotrobăie, cotrobăie, vorbește, rîde, da-da-serios? Sigur, dragă! S tai așa,da,și zi-mi,i se potrivește….
Și către mine:
-Nu-i la noi! Unde a fost emisă acolo trebuie căutată!
Și către surata de la celălalt capăt al undelor :
-Ți-a spus ție așa ceva?
Fac cale întoarsă la prima sucursală bancară.
-Nu-i acolo!
-Trebuie să verificăm dacă a fost emisă. Reveniți peste două zile.
Mă înfățișez iar la ghișeu peste două zile. Alte fețe, alte expresii, alte rujuri, alte manichiuri. Duduia care îmi cercetează buletinul are ceva scris pe brațul stîng și un piercing ca un bob de diamant pe nara stîngă. Din păcate nu pot descifra scrisul în oglindă de pe brațul ei frumos și trandafiriu.
-Nu este!
Încerc să apelez la șeful de filială. De trei decenii am contul tot acolo. Toți au dispărut nu știu. Unde și cum. Pe șef l-am tot salutat de niște ani și mă recunoaște. Mi-a dat și o carte de vizită. Trec de la casierie la zona de prelucrare a documentelor.
-Aș dori să vorbesc cu șeful de filială!
O duduie rujată de mama focului și intrată cu greu într-un pantalon gata să plesnească și cu tocuri de 10 centimetri, fără să-și miște capul din monitor zice mai mult strigat:
-Nu-i!
Parcă striga la tehnologie.
Nu mai rezist și cu o voce ridicată i-o întorc:
-Da” de ce nu-i?
De la un alt calculator se ridică un domn de vîrstă mijlocie, puțin grizonat, la costum și cravată, cu expresia unuia care a văzut multe și cu o voce prietenoasă mă întreabă:
-Vă putem ajuta cu ceva?
-Slavă Domnului că măcar știți să vorbiți!
Zîmbește și încearcă să repare momentul jenant demn de Piața Matache. Mă însoțește pe același drum spre dulapul plin de dosare și cutii cu plicuri.
-Ne pare rău, n-a sosit încă! Verific și de îndată ce ne parvine vă dau un mail sau sun la telefonul pe care îl avem la contul dumneavoastră!
Am căutat cartea de vizită a șefului de filială. Era șef de serviciu. Voiam să mă plîng și să-i povestesc ce-am pățit cu cardul. Poate mă ajută.
-Îmi pare rău, am plecat!
-De ce-ai plecat?
-După 15 ani de serviciu am ajuns la 3100 și mă mai prinde și noaptea în bancă. La ce să-mi pierd vremea?
-Vrei să zici că 3100 de euro sunt puțini?
-Nu, domnule, am trei mii o sută de lei, adică RON, nu euroi! La ora asta, în bănci numai șefii cei mari au salarii ca lumea și tot felul de bonusuri. Noi, ăștia mici, suntem niște sclavi bancari. Știi că fetele de la ghișeu abia venite de pe băncile facultății au două mii o sută, două mii două sute lei, nu euroi! N-ajung nici de un ruj și de un spray. De-aia se tot mută și se cară!
Am înțeles. Nu mai vreau nimic. Nu le mai cert și nu le mai invidiez pe „bancherițe”. Doar că nu înțeleg aroganța și fudulia domnișoarei cu ținte lucioase la ghetuțele din piele artificială și cu badge-ul agățat de gît. Este doar o casieriță drăguță și atîta tot. La fel ca toate fetele ieșite să fumeze la intrarea în bancă. Nu dau credite și nu construiesc proiecte. Încasează, plătesc și transferă. Nimic altceva! Fac parte dintr-un soi de proletariat bancar fără chef de vorbă și de zîmbete. Aît primesc, atîta dau! Parcă se răzbună din postura de piesă mică într-un mecanism de lego financiar care le strînge.
Și chiar mi se face groază că într-o bună zi voi fi citit și judecat de un tînăr funcționar bancar căruia trebuie să-i explic o neînțelegere oarecum veselă.
-M-am trezit cu 48.900 de lei în cont fără să mi-i transfere nimeni.
Autor: Cornel Nistorescu
Sursa: cotidianul.ro
Adauga comentariu