Rusofobia se trage la români din viața la țară. Nu știau altceva decât ce se întâmplă în sat și poate în cele vecine. Experiența violențe cumplite, a dezumanizării dincolo de limita imaginației au făcut direct atunci când o armată sau alta au ajuns în acea parte a lumii. Nu au termen de comparație.
Când bunicii românilor în 44 și 45 au fost agresați și violentați de armata sovietică au luat asta ca iadul care nu are sfârșit. Și așa și era. Ceea ce nu aveau de unde să știe erau cele 20 de milioane de victime pe care armata „prietenă” germană cu aliații ei români, maghiari și de alte naționalități îi lăsaseră în Rusia drept amintire pentru încercarea lor de a cuceri URSS-ul. Pe lângă cele 8 milioane de miliatri căzuți pe câmpul de luptă au mai fost cam 19 milioane de civili care nu au mai putut să spună care a fost armata cea mai rea pentru că au mușcat țărâna.
Ce căutam noi în Rusia atunci? De ce au murit dincolo de Nistru peste 600.000 de ostași români ca să ajungă Wehrmacht-ul la Volga și să moară de frig foame și glonț acolo?
Nu există război drept, există numai oameni care se transformă în neoameni de cum au de a face cu „dușmanul”. Nu există rase blânde și rase crunte.
Românii pot fi și buni la suflet și foarte răi când le ajunge cuțitul la os, așa cum sunt și ceilalți, maghiari, italieni, englezi sau ce nații or mai fi sălășuind pe aici. Crimele de război sunt consderate uciderea celor fără apărare de câtre militari. (cam ce fac ucrainienii acum în masă cu cetățenii care nu mai vor să audă de Kiev și au sperat că Moscova îi poate apăra, dar speranța asta a fost și va mai fi și ea cu umbre și lipsuri)
Nu există blândețe și milă când copii și cei dragi sunt amenințați de forțe cărora niște guvernanți invizibili le dau dreptul să ucidă. În fața morții nu mai suntem nici ruși nici americani nici români și nici maghiari. Suntem oameni și atât.
O completare istorică: în Armata Roșie erau de toate națiile iar la final, când au ajuns în Europa nu prea mai erau ruși pentru că soldații profesioniști erau tot mai puțini, erau recruți aduși din Asia, din lagărele de delicvenți și din cei care se considerau îndreptățiți să se răzbune pe toți cei care le omorâseră rudele în Rusia sau îi infometaseră și îi lăsaseră să
fie secerați de boli, frig și foame în 5 ani de război.
În Armata Roșie a vremurilor au luptat și buni și răi, așa cum au luptat și în Wehrmacht sau în armata regală română, maghiară sau italiană. Dar vă spun că în fața gloanțelor nu se mai gândește nimeni de ce nație este.
Tatăl meu, ofițer educat în țară și trimis pe front în linia întâi disciplinar de guvernul Antonescu ca să fie scăpat de condamnarea la moarte care i se cuvenea conform legilor Curții Marțiale (altă poveste, o spun altă dată) a avut parte de gloanțe și de la ruși și de la germani (două l-au și atins, din fericire nu grav) Și dacă după 23 august a luptat pentru idealurile lui, înainte, în Donbas (sic) și Crimeea a luptat ca să își salveze de pielea fără să își piardă omenia (de la el știu nu ce răi sunt ceilalți, ci cât de greu e să rămâi tu om și să nu îți fie rușine să te uiți în oglindă după ce te întorci de pe front) Tata nu mi-a spus niciodată că rușii sau nemții au fost mai răi sau mai buni și nici măcar mama care a avut rude împușcate de ruși și ea însăși a fost condamnată la moarte de comandatura sovietică (alte povești pe care o să le scriu cândva).
Să trăiești e destul de greu, să crești oameni, așa cum au făcut ei doi cu mine, e și mai greu așa că timp de răzbunare pe sat nu prea mai are nimeni care ia treaba cu viața în serios.
Deci fiecare cu poveștile de la înaintași și cu ce învățiminte a tras de la ele.
Autor: Dan Stoica
Adauga comentariu