O cotă unică de 10% şi TVA de 15% – propunerea liberalilor via Patriciu – sună apetisant dar e nerealistă. Nu pentru că statul n-ar rezista la noile niveluri de încasări, ar rezista bine-mersi. Ci pentru că adevărata povară fiscală e în altă parte.
Adevărata povară fiscală este costul muncii. Cota unică a fost praf în ochi. În cazul impozitului progresiv, salariul net era cu puţin sub jumătate din costul angajatorului. Acum, este cu puţin peste jumătate. Tot aia!
De aici, doi piloni, unul mai vicios ca altul:
I. Taxele mari încurajează evaziunea, pentru că angajatorii şi angajaţii nu percep vreun beneficiu în a împărţi banii pe jumătate cu statul.
II. Taxele mari OBLIGĂ la evaziune, pentru că dacă firma A alege să plătească toate contribuţiile are un dezavantaj competitiv devastator comparativ cu firma B, care alege să le sară.
Cum ar putea să arate sistemul fiscal pentru a rezolva ambele probleme? Taxele trebuie să fie nu atât mici, cât bine balansate. Iar cercul se închide dacă ele sunt ipotecate încă de la colectare: contribuabilul ştie exact pentru ce plăteşte, iar beneficiarii ştiu clar pe ce se bazează. Un exemplu:
1. 25% impozit pe venit. Singurul, şi fără deductibilităţi! El devine principala sursă de contribuţii pentru fondul public de pensii, în locul contribuției la asigurările sociale. Pentru o vreme, încasările vor fi puţin mai mici ca până acum: 6% din PIB în loc de 7%, cât se strânge din CAS. Însă angajaţii vor fi stimulaţi şi motivaţi să-şi declare veniturile, pentru că acum doar pensia lor mai depinde de asta.
2. 25% impozit pe profit (fără impozit separat pe dividende, pentru simplificare). Pentru companii, efortul ar fi nul, pentru că tocmai au economisit un sfert din fondul de salarii. S-ar strânge 3% din PIB (faţă de 2,4% cât se întâmplă la nivelul de 16%). Banii sunt suficienţi pentru alocaţii, indemnizaţii de şomaj, pensii sociale şi chiar pentru a compensa o parte din deficitul sistemului public de pensii. Iar în cazul profitului, argumentul redistribuirii avuţiei este cel mai uşor de acceptat pentru patroni.
3. 25% TVA. Da, România ar putea să meargă aici la maximum admis de UE, pentru că TVA reuşeşte să cuprindă şi o bună parte din economia neagră. Iar cu un impozit pe venit mai mic, salariaţii plătitori nu vor simţi eventualele scumpiri. La cota de 19%, statul adună din TVA 6,8% din PIB. La 25%, după calculul strict aritmetic încasările ar urca la 9% din PIB. Bani suficienţi cât să asigure finanţarea educaţiei şi a sănătăţii, în cote egale. Iar când ştii că la fiecare sută de lei cheltuită zece lei merg la educaţie şi zece la sănătate, parcă e mai uşor să ceri bon.
Administraţia rămâne cu banii din taxele pe proprietate (0,7%), redevenţe (0,4%) accize şi taxe vamale (3,2%), şi cu veniturile nefiscale (2,9%). În total, 7,2% din PIB, adică mai mult decât suficient pentru a ţine funcţionărimea, poliţia, armata şi pentru a mai repara şi din drumuri. Trebuie doar ca administraţia centrală şi cele locale să găsească un algoritm optim prin care să împartă banii.
Astfel, pentru cine vrea stat minimal, e simplu: renunță la trabuc.
sursa: riscograma
Adauga comentariu