La Constanţa s-au instalat zece cutii ale milei pentru Spitalul de Urgenţă, care nu mai are de niciunele. La Timişoara, profesorii de la Liceul de Arte se oferă să lucreze două zile pe lună fără să fie plătiţi. La… Ce ar mai trebui să facem ca să salvăm averile constituite prin fraudă şi corupţie ale celor care au mereu pretenţia să ne conducă? Dacă la cutia milei guvernanţii nu au ce să obiecteze, în schimb, la propunerea de solidaritate a timişorenilor, ei ar trebui să-şi ia seama că, la nivelul la care au ajuns lefurile bieţilor profesori, cele două zile
n-or să le aducă mai nimic. De aici un gând ar continua cam aşa: nu-i sărăciţi de tot şi pe toţi, ca să le mai puteţi lua câte ceva, fie sub formă de donaţie voluntară, ca-n cazul acelor profesori timişoreni, fie sub formă de impozite mai mari pe venituri, recte salarii. Un episcop vicar al Patriarhiei estima că ar mai exista în România trei milioane şi ceva de familii ortodoxe care ar putea da câte 10 euro pe an să se achite creditul de 200 milioane pe care se pregătesc să-l ia de la bănci pentru construcţia Catedralei Mântuirii Neamului.
De unde se vede că toată lumea, de la vlădică la guvernant, se gândeşte intens la banul săracului cetăţean. Care, în acelaşi timp, se tot reduce, astfel încât nici măcar acei 10 euro nu ştiu dacă şi-i va mai putea smulge de la gura copiilor ca să aibă, finalmente, o catedrală falnică. Să nu uităm: reducerea salariilor cu 25 de procente înseamnă că angajaţii statului, inclusiv profesorii şi medicii, vor lucra 12 luni şi vor fi plătiţi numai nouă (fireşte, dacă socotim nivelul de azi al salariilor). Cât despre pensionari, aceştia vor pierde o pensie la şapte luni. În Grecia
– că ne temem de „grecizare” -, cetăţenii au pierdut pensiile şi salariile nr. 13 şi 14, rămânând cu 12 pe an! Şi protestează vehement şi violent.
Guvernul stă tot cu ochii pe banul cetăţeanului, fiind pregătit să-i impoziteze orice mişcare financiară, cât de neînsemnată, numai să poată acoperi ce au descoperit alegerile trecute şi afacerile în curs ale amicilor şi susţinătorilor. Unul dintre aceşti clienţi cotizanţi la alegerile trecute pare a fi compania canadiană care vrea să pună laba pe Roşia Montană, dacă ne luăm după comportamentul foarte prudent al politicienilor atunci când vine vorba de acest subiect nevralgic. Aşa cum observa zilele trecute cineva de la o agenţie de ştiri, ofensiva acestei companii s-a îndreptat spre zona cea mai defavorizată a societăţii, cea culturală, sponsorizând în dreapta şi-n stânga, festivaluri şi altele mai stabile, mari şi mici, pentru a cuceri inimile gata de vânzare ale artiştilor sau managerilor din zonă. Acesta este un fel de dumping mai subtil: toată lumea ştie că săracul lipit nu-şi poate permite să refuze vreo danie, din orice parte, cât de imorală sau ilegală, ar veni, atunci când e vorba pur şi simplu de supravieţuirea sa. Şi-apoi, aceasta e o zonă destul de vocală, cum se spune azi, cu alte cuvinte, care dă din gură, riscând (dintr-un punct de vedere) să câştige adepţi pentru te miri ce afacere, cât de murdară ar fi ea. Am şi văzut, de altfel, în scris, argumente pro Roşia Montană Gold Corporation care omiteau, intenţionat sau din inocenţă a cunoaşterii, ca să nu zic ignoranţă, valoarea culturală, istorică a locului.
Întorcându-ne la gesturile de solidaritate disperată despre care am vorbit la început, ele semnifică un fapt grav: Guvernul şi clasa politică au pierdut orice încredere a oamenilor, care se gândesc foarte serios să-şi ia soarta în propriile mâini, într-un gest disperat. E drept că sistemul (ticăloşit sau nu) e astfel construit încât să nu le permită evitarea căilor oficiale. Ca să nu mai spun că nimeni nu poate garanta că, în cazul în care profesorii timişoreni strâng vreo sumă de bani şi o transmit către buget, această sumă nu va merge la sprijinirea afaceriştilor care căpuşează de cel puţin 20 de ani ţara aceasta. Sigur, declaraţia acelui profesor timişorean rămâne, până la urmă, o palmă dată unui corp politic lipsit de onestitate, dar lipsit şi de orice fel de competenţă managerială, din moment ce a aşteptat catastrofa numai să treacă (bine pentru el) alegerile de anul trecut. Dacă nişte pompieri ar lăsa să ardă o casă pe motiv că trebuie să-şi termine şedinţa de teorie tocmai începută, ar fi pasibili, probabil, de pedeapsă penală. Dacă însă clasa politică e mai preocupată de alegeri, deci de propriu-i destin, decât de cel al cetăţenilor pe care trebuie să-i conducă, nu se întâmplă nimic.
În vremea lui Ceauşescu se spunea că socialismul e ca un vapor condus de un căpitan beat, pe furtună, toată lumea se apleacă peste bord ca să… debordeze, dar nimeni nu poate pleca. Uite că olé, olé, olé, Ceauşescu nu mai e, dar lucrurile stau în multe privinţe la fel, cu excepţia faptului că poţi să pleci încotro vezi cu ochii. Dar de ce să plecăm noi şi să nu plece ei, cei care au provocat această situaţie catastrofală? Aceasta e întrebarea. Un film românesc recent se intitulează „Kapitalism, reţeta noastră secretă”. A noastră? Mă tem că numai a lor. Mereu numai a lor. Căci e clar că suntem două lumi: a lor şi a noastră. Şi mereu numai una trebuie să plătească pentru a o menţine pe cealaltă. A noastră pentru a lor. Şi niciodată invers. Vi se pare normal?
Şi să nu-ţi vină să faci o nouă revoluţie?
NICOLAE PRELIPCEANU
sursa: romanialibera.ro
Adauga comentariu