Observ că tot felul de comentatori s-au bucurat cu ocazia măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare, pe un argument de genul “Domne, e rău, e criză, e nasol, dar uite că tot se întîmplă ceva bun, se sparge modelul statului social, falimentar din România”. Foarte bine, dar despre care stat social e vorba? Pentru că eu nu văd aşa ceva în România.
A lua un stat extrem de corupt, ineficient şi haotic drept stat social mi se pare o confuzie destul de mare. Faptul că statul cheltuie enorm cu rezultate penibile nu face din el un stat social. Faptul că a crescut aberant pensiile acum cîţiva ani ne spune doar cît de iresponsabili sînt cei care au luat decizia. Faptul că PDL a apărat în 2009 cu ghearelela sectorul bugetar, cu preţul ruinării sectorului privat, nu cred că intră în categoria promovare a modelului social, ci în categoria agăţat animalic de putere.
Iar ce face acum nu cred că e o strategie coerentă de virare spre un stat mai minimal, mai capitalist. Sînt, evident, măsuri disperate, fără model. Eu cred că sînt necesare, din păcate, la nivelul de performanţă şi de luciditate al guvernului Boc. Sigur, era mult mai bine dacă tăia corupţia şi ineficienţa, dar asta nu interesează prea mult în PDL (nu că altora le-ar fi păsat mai mult, în locul lor) . Sigur, era mai bine dacă se gîndea din 2009 să taie risipa enormă din bugetar, dar asta e visare cu ochii deschişi. Deci cred că investim cu sens ideologic nişte decizii şi evoluţii care nu prea au aşa ceva.
Un stat social e un stat egalitar, în timp ce în România ideea de egalitate e ceva exotic. Nu doar egalitate socialistă, cea care nivelează venituri, ci şi egalitatea formală dintre cetăţeni, ca fundament al democraţiei. N-o înţeleg nici politicienii şi nici marii intelectuali păltinişeni, ce să mai vorbim despre talpa ţarii. Aşa că despre ce stat social vorbim?
Statul român este fundamental discriminatoriu. Creează privilegii şi excepţii de la reguli aşa cum respiră. Sisteme paralele de asigurîri şi pensii, ANL, privilegii pentru revoluţionari (din care mulţi impostori), acţiuni gratuite pentru angajaţii din unele companii la privatizare, scutiri de taxe şi datorii, etc. Lista e nesfîrşită, şi nu am intrat încă în corupţie, această cea mai mare discriminare economică din România, am ramas doar în zona a ceea ce e reglementat oficial.
Să fim serioşi, România nu e un stat social. E un stat oligarhic, slab, anarhic şi căpuşat din toate părţile. Sutele de mii de români care şi-au văzut visul cu ochii şi freacă menta degeaba la stat (în timp ce alţii, sigur, chiar muncesc), falşii pensionari de boală şi şomerii cu Mercedes nu cred că intră la capitolul stat social. Intră mai degrabă în seria oamenilor de afaceri care bac businessuri frauduloase cu statul, a clientelelor de partid din administraţie, a nenumăraţilor birocraţi medii sau superiori care o ard aiurea pe salarii mult mai mari decît miniştrii. Sînt şmecherii care au descoperit unde e bine în România: desigur, la stat.
De ce? Pentru că statul e aproape totul. România e o societate profund colectivistă. Avem gîndire cvasimonopolistă în sectorul de idei al culturii, politică aproape unică în cadrul unui sistem politic închis (pe care unii vor să-l închidă şi mai mult) asupra căruia nu se exercită aproape nici un control, iar criza ne arată acum că economia privată înseamnă de fapt nişte servicii şi comerţ plus uzinele Dacia. E un stat care a rupt vechea ordine comunistă, dar care nu a reuşit să pună ceva coerent şi funcţional în loc.
Aşa că să nu ne dăm mai interesanţi decît sîntem. Nu avem nici stat social, nici capitalist hardcore. Avem o masă imensă de discriminări şi privilegii aiuritoare pe care eu le-aş descrie mai degrabă ca stat oligarhic-colectivist. Şi, tocmai pentru că subdezvoltarea e atît de crasă, nici nu cred că trebuie optat prea clar pentru un model anume, social sau capitalist. Nu e cazul. Ar trebui îmbinate politici care să evite excluziunea socială şi să încurajeze emanciparea (mai ales prin educaţie, care acum văd că face tocmai pe dos) cu politici care să stimuleze economia, să încurajeze autonomia individuală şi să recompenseze meritul. Să creeze o idee de dreptate în care să intre şi elemente de stînga, şi de dreapta.
Nu e ceva complicat, e bun simţ. Sigur, tocmai de aia e dureros, că nu ies lucruri atît de simple, dar ăsta nu e un motiv să ne autoiluzionăm prea tare.
Ciprian Şiulea
sursa: voxpublica.realitatea.net
Adauga comentariu