gandeste.org - AN ALTERNATIVE MEDIA SELECTION
O Selecție de Perspective Interesante, Importante și Controversate, în Mare Parte Excluse din Mass-Media Convenționale

Neoliberalismul, între utopie şi revoluţia permanentă

Pe blogul său, care poartă titlul „memorie, libertate, moderaţie“, domnul Vladimir Tismăneanu ne recomandă lectura unei cărţi cu un titlu care mi-a atras atenţia: The Neoliberal Revolution in Eastern Europe de Paul Dragoş Aligică şi Anthony J. Evans. Cum nu am citit cartea, nu mă voi pronunţa asupra conţinutului ei. Aş vrea doar să împărtăşesc cititorilor câteva reflecţii despre originea şi consecinţele „revoluţiei neoliberale“. Prăbuşirea comunismului în Europa de est nu a însemnat revenirea la o societate normală; a marcat doar trecerea la o nouă utopie ale cărei rădăcini istorice se găsesc în aceeaşi Epocă a Luminilor. Cu alte cuvinte, românii au abandonat idealurile comuniste pentru utopia neoliberală. Toate partidele şi coaliţiile aflate la cârma ţării în ultimii 20 de ani au încercat să perfecţioneze mecanismele de integrare a României în noua ordine europeană şi globală, o ordine ce a stat, cel puţin până la declanşarea crizei mondiale, sub semnul neoliberalismului. În România postdecembristă, neoliberalismul a fost asimilat capitalismului, făcând imposibilă orice discuţie privitoare la filiaţia dintre utopia neoliberală şi cea comunistă. Care ar fi elementele utopice din gândirea neoliberală? În primul rând, tehnoglobalismul, credinţa milenaristă a convergenţei economice şi culturale, a amalgamării tuturor particularităţilor regionale şi naţionale într-un spaţiu global, fluid şi omogen, aşa-numita „piaţă mondială integrată“. În viziunea liberală, România, ca neam şi naţiune istorică, este irelevantă; particularităţile ei contează doar în măsura în care românii alcătuiesc o „comunitate de consum“ specifică. Trebuie să devenim un simplu „segment de piaţă“ în cadrul UE şi „resurse“ umane ieftine, să respectăm mereu logica globală care ignoră sau încalcă făţiş interesele noastre naţionale. Regăsim aici vechea schemă universalistă a Epocii Luminilor: o civilizaţie planetară poate fi construită din temelii pe baza unor abstracţiuni transcendente, în cazul acesta „piaţa liberă“.

În ciuda duşmăniei dintre ei, neoliberalismul şi marxismul sunt ideologii iluministe care văd împlinirea omenirii într-o utopică civilizaţie universală. Ambele ideologii postulează primordialitatea factorului material; sunt înfeudate determinismului economic; manifestă o profundă ostilitate faţă de creştinism şi tradiţiile comunităţilor organice (there is no such thing as society, spunea Margaret Thatcher), interpretează în mod reductiv şi tendenţios istoria; se adresează unei abstracţiuni (homo oeconomicus şi homo sovieticus); profesează o teologie socială asemănătoare: bolşevicii considerau comunismul drept punctul final al evoluţiei istorice a omenirii, pentru neoliberali şi neoconservatori, acest punct este atins de „capitalismul democratic global“ şi „piaţa mondială integrată“.

Un alt punct comun dintre bolşevici şi neoliberali, mai ales cei de orientare neoconservatoare, este folosirea metodică a violenţei în scopul eliberării omenirii, pentru crearea unei lumi mai bune şi a unui „om nou“. În timpul Revoluţiei Franceze, iacobinii au fost cei care au pus în practică pentru prima dată ideea puterii purificatoare a violenţei, a „distrugerii creatoare“ pe baza căreia se construieşte o nouă lume (între 1792-1794, în timpul Terorii, au avut loc ucideri în masă, de intensitatea celor din Cambodgia lui Pol Pot).

Am da dovadă de naivitate dacă i-am considera doar pe comunişti urmaşii iacobinilor. Neoconservatorii cred cu ardoare în conceptul de „distrugere creatoare“, pe care îl aplică atât în economie, cât şi în viaţa socială. De pildă, americanul Michael Ledeen, o importantă personalitate neoconservatoare, privind America dintr-o perspectivă troţkistă (mulţi neoconservatori americani au fost troţkişti în tinereţe), consideră SUA o naţiune a revoluţiei permanente: „Distrugerea creatoare este celălalt nume al nostru, pe care îl folosim atât în plan intern cât şi în afara graniţelor. Dărâmăm vechea ordine în fiecare zi, din lumea afacerilor şi până în cea a ştiinţei, literaturii, artei, arhitecturii, din domeniul cinematografiei până în cel al politicii şi justiţiei“.

Mai aproape de noi, în cartea Reconstrucţia Dreptei, domnul Dragoş Aligică propune o formulă românească a „distrugerii creatoare“: „conservatorismul schimbării“. Deşi mimează „moderaţia“, ca majoritatea neoconilor dâmboviţeni, domnul Aligică sună goarna revoluţionară; somează neamul românesc să-şi „recontruiască identitatea“, nu pe linia istoriei şi firii sale, ci pe linia „experimentului occidental modern“ al „capitalismului democrat liberal“. Transformarea noastră în cobaii utopismului neoliberal se dovedeşte o „necesitate istorică“ – „este un trend istoric. Nu inevitabil, dar destul de ferm“. Acţionând ca nişte buni marxişti, românii trebuie să meargă neapărat în direcţia istoriei, un mers care trebuie însă conştientizat şi asumat deplin: „Iar România se mişcă rapid în direcţia conştientizării şi asumării pe deplin a acestei identităţi“.
Spre deosebire de colegii lor din SUA sau Marea Britanie, neoliberalii români n-au avut mijloacele necesare pentru a se angaja masiv în inginerii sociale pe alte meleaguri (Guvernul neoliberal al României participă totuşi în operaţia de nation building din Irak şi Afganistan). În interiorul graniţelor ţării, au avut însă grijă să concentreze puterea economică, politică şi culturală (simbolică) pentru a transforma omul într-o marfă ieftină; i-au distrus românului coeziunea socială şi au intensificat predispoziţiile egoiste şi speculative ale agenţilor economici privaţi.
Întrucât „laissez-faire“-ul este prin esenţa sa o ideologie etatistă şi antidemocratică - „piaţa liberă“ s-a născut şi a existat întotdeauna prin forţa statului - intelectualii şi politicienii neoliberali/neoconservatori n-au avut scrupule să înmulţească şi să lungească tentaculele statului. În lumea răsturnată pe care au creat-o, colaborarea cu „stânga“, stipendierea lor de catre stat, moguli, marile corporaţii şi fundaţiile transnaţionale stă în firea lucrurilor.
Marea „realizare“ a revoluţiei neoliberale este politică şi ideologică. Precum comuniştii gramscieni, neoliberalii şi „neoconii de la Dunăre“ au reuşit să-şi asigure „hegemonia culturală“. În universităţile româneşti, începând cu catedrele de ştiinţe sociale sau filozofie până la cele de economie, tineretul este îndoctrinat cu preceptele „capitalismului democratic global“. Marx a fost înlocuit cu Hegel, Popper şi Mises. De la Hayek, neoconii şi neoliberalii noştri au preluat argumentele în favoarea utopiei „pieţelor spontane“ şi teza mult îndrăgită a „naţionalismului, formă de tribalism“; la Popper i-a încântat „ingineria socială bucată cu bucată“ care se opune „ingineriei sociale utopice“ a bolşevicilor, considerată brutală şi ineficientă. La Mises, au apreciat christofobia şi atacul radical la adresa creştinismului, considerat „o religie a urii“ (spre deosebire de neoconi, care au grijă să nu atace deschis creştinismul, ba chiar se folosesc de el în chip oportunist, Mises lasă să-i scape porumbelul din gură: „Un creştinism viu nu poate exista, se pare, alături de capitalism“).

Bolşevicii au acţionat pe faţă, folosind represiunea şi teroarea pentru a-şi impune utopiile. În spaţiul est-european, neoliberalii au preferat să recurgă la violenţa „soft“ a manipulării şi agitaţiei ideologice: PR, publicitate, propagandă, lobby, presiuni politice etc., mass-media, bloguri pe Internet etc. Scopul este însă acelaşi: reprimarea oricărei rezistenţe organizate şi a oricărei forme de gândire independentă. Veghează ca nimeni să nu le conteste hegemonia culturală şi politică, să nu le zdruncine baza economică.

Criza economică mondială a spulberat însă utopismul neoliberal şi a dezvăluit consecinţele lui catastrofale. Fanteziile „laissez-faire“-ului au fost complet discreditate. Printre ruinele „capitalismului democratic global“, popoarele au început să construiască alternative locale. Periferiile caută acum să fie sustenabile, să nu mai depindă de centru. Aceasta „nouă ordine mondială“ informală, crescută de la firul ierbii, a luat prin surprindere „elitele“ neoliberale din România. Izolate de lumea reală, ele continuă să debiteze aceleaşi platitudini ideologice despre „guvernul minimal“, „pieţele autoreglante“ şi „conservatorismul schimbării“. Continuă să se hârjonească cu socialiştii în aceeaşi băltoacă plină cu noroi „oligarhic“. Asta în timp ce România se prăbuşeşte economic sub greutatea incompetenţei şi a jafului mafioto-corporat.
În ţările occidentale locul neoliberalismului nu va fi luat probabil de etatismul keynesian, un medicament cu efect euforizant pe termen scurt dar ale cărui consecinţe sunt potenţial catastrofale. „Noua ordine“ va oferi multiple modele alternative. „Statul pieţei“ (Phillip Blond – v. A Treia forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde, Ed. Logos, 2009, pp. 155-160), care îmbină iresponsabilitatea birocraţiei etatiste cu venalitatea pieţelor monopoliste va fi înlocuit de un „stat al proprietarilor“ şi o economie care îmbină răspunderea cetăţenească şi eficienţa pieţelor remoralizate.

Noua economie a pornit deja motoarele. Cu trei luni înainte de alegeri, pe care are toate şansele să le câştige, Partidul Conservator din Marea Britanie a anunţat măsuri radicale de lichidare a moştenirii neoconservatoare. De data asta nu mai este vorba de schimbări cosmetice, „se umblă“ la fundamente. În SUA există o adevărată rebeliune populară împotriva globalismului şi capitalismului financiar. Dictate de sus, măsurile socialist-keynesiene ale Administraţiei Obama se dovedesc la fel de ineficiente ca şi soluţiile „pieţei libere“. Viitorul economiei americane pare să fie întoarcerea la „local“, subsidiaritate şi sustenabilitatea regională, la o organizare descentralizată a vieţii economice în care tradiţiile vor deţine un loc central.
Cât timp vor mai accepta românii entropia socială şi dezastrul economic generate de experimentele neoliberale? Cât timp vom pleca urechea la explicaţiile fantasmagorice ale elitelor stipendiate? Cât timp vom mai amâna remoralizarea pieţelor, relocalizarea economiei şi recapitalizarea nevoiaşilor? A venit vremea să abandonăm tentativele de a mai drege sistemul cu oamenii şi metodele sistemului. Nu mai putem tolera ca politica să se confunde cu lupta dintre oligarhii semi-independenţi (Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vântu) şi cei dependenţi de stat (George Păunescu, Dorin Cocoş etc.). Cum un oligopol privat nu poate fi dres prin acţiunea unui monopol public, nici statul român nu va fi eficientizat de către moguli prin privatizarea funcţiilor şi organismelor sale.

Soluţia constă în renunţarea la modelele neoliberale şi socialiste neviabile, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, în restaurarea sănătăţii economice şi spirituale a României pe baze complet diferite. Cu cât trecem mai hotărât la aplicarea practicilor economice alternative, cu atât vom reveni mai rapid acasă, la firescul lui „prin noi înşine“, cu atât mai multe şanse vom avea să evităm catastrofa ce pare acum iminentă.

autor: Ovidiu Hurduzeu

Sursa: crip.ro

Share this post / Trimite unui prieten: These icons link to social bookmarking sites where readers can share and discover new web pages.
  • TwitThis
  • Facebook
  • Google Bookmarks
  • StumbleUpon
  • email

One Response “Neoliberalismul, între utopie şi revoluţia permanentă”

  1. Ioan Ionuț says:

    Da. Democratia economica.
    Excelent periplu intr-o expunere restransa, concentrata si conclusiva, tabloul relevat indreapta privirea spre unica (practic) directie spre care duce curentul evolutiei. Nu numai crearea unei echitati, moralizarea actului economic (iar din asta deriva restul) dar insasi intrarea in functionalitat privita de pe pozitii fenomenologice reclama de urgenta schimbarea radicala.
    Criza in care a intrat economia mondiala si care, dupa un sir de crize la care sau tratat simptomele si nu cauza, are toate sansele sa devina definitiva si letala pentru acest organism batran (are deja 500 de ani). Criza isi are originea tocmai in principiile (fetisurile) fundamentale ale neoliberalismului; laissez-faire, piata libera, concurenta selectiva… determinand o circulatie unica a monedei: dinspre piata libera spre conturile bancare ale neoliberalilor (mogulilor) selectati prin concurenta. Si acolo ramane, imobilizata pe veci.
    Consecinta? Cresterea continua a penuriei monetare va duce in final la blocarea economiei. (nu pot dezvolta din lipsa de timp).
    Mai e o problema… crestinismul. Ca religie sau ca ideologie?
    Ideologia noii lumi poate porni chiar de la semnificatia analitica a esentei crestinismului.
    Felicitari Ovidiu Hurduzeu!

    Like or Dislike: Thumb up 4 Thumb down 1

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss

Copyright ©2014 gandeste.org