“Priveliștea violenței, dacă e în realitate sau la televizor, ne face silă, însă schimbările climatice și distrugerile pe care le provocăm mediului nu ne afecteză în aceeași măsură, pentru că ele se întâmplă mult mai subtil”. Tensin Gyatso, al XIV-lea Dalai Lama
Ia să văd, ştiţi dumneavoastră care dintre următorii inși este adevăratul ecoterorist? Conştientul disperat care, noaptea, incendiază vreun buldozer garat în codru, cu care ziua sunt distruse seminţişurile, lăstărişurile, vizuinile bursucilor, vulpilor și urşilor, culcându-se sub lamă pădurea, sau individul care, aflat într-un birou luxos, posesor de grase conturi bancare şi „acoperit” cu autorizaţii, este proprietarul buldozerului şi câştigătorul licitaţiei pentru uciderea acelui ecosistem? Chiar dacă ştiţi, nu contează, fiindcă răspunsul, favorizând establishmentul şi învinuindu-l fără preget pe cel dintâi, îl furnizează FBI-ul: „Ecoterorismul este uzul sau ameninţarea cu uzul de violenţă, de natură infracţională, săvârşit împotriva unor victime inocente ori proprietăţi, de către o grupare subnaţională cu orientare ecologică, pentru raţiuni privind politica de mediu, adesea vizând un public aflat dincolo de ţinta directă, acţiunea având un caracter simbolic”.
FBI-ul vă îndeamnă aşadar să mergeţi conştiincioşi la serviciu şi să strângeţi cureaua, în vreme ce nişte „băieţi deştepţi” – adevărații ecoteroriști – care nu strâng cureaua, strâng un laţ nevăzut în jurul dumneavoastră, confiscându-vă – cu acte în regulă – aerul, pădurile, fauna, râurile, viaţa… Dar, nu numai afaceristul cu pricina – abil mascat în termenul ”dezvoltator” – este ecoterorist, ci, înaintea sa, tot ecoteroriști sunt parlamentarii făuritori de legi anapoda, menite abuzului și distrugerii naturii, precum și primarii, președinții de consilii județene și miniștrii care, din executiv făcând parte, execută ”corola de minuni a lumii” prin propria semnătură.
Astăzi despre:
”Gabioane și diguri, după hidrocentralele private”
Democrația asta, stafidită din naștere, a generat proștilor nesătui oportunitatea afacerilor pe seama confiscării și uciderii naturii. Părând deocamdată a nu durea pe nimeni – ” doar nu iau de la mine și nu-i în curtea mea” – afacerile cu pricina, dincolo de costurile estetice, mai devreme sau mai târziu, își vor înfige nemilos colții în calitatea vieții din România; de la biped la patruped și arbore… Căci zice o vorbă veche: „Să te ferească Dumnezeu de prostul harnic!” Drama țării ăsteia nu este însă tolomacul, prostul mărunt, cel hărnicit în propria ogradă, ci ignorantul ”harnic” – lacom adică – regăsit în ”simbionții prostiei sprințare” : politicienii și oamenii de afaceri ai contemporaneității; cei care acționează fără scrupule, jefuind cu acte-n regulă, ograda tuturor: România.
După privatizările frauduloase, după ”borduriade”, după construirea drumurilor agresive si inutile prin ținuturile sălbatice (cum sunt ”Transalpina” și Transrarăul”), după betonarea arabilului – acoperit cu hale și ”capacități” industriale – după uciderea râurilor de munte prin hidrocentralele private, a venit vremea sluțirii apelor curgătoare rămase.
Inundațiile și viiturile?… O oportunitate de afaceri.
Amenajarea malurilor, sub pretextul prevenirii inundațiilor și viiturilor, este ultima găselniță a tandemului criminal dintre politicieni și oamenii banului. O afacere necurată, făcută la lumina zilei, pe bani publici. Perspectiva calamităţilor amintite (şi ele rod al prostiei omeneşti – defrișarea munților fiindu-i unul dintre chipuri ), deși incertă și deloc ubicuă, este un bun pretext în ochii prostuțului electorat, de unde și viitorul sigur al afacerii: întrucât, unde există un curs de apă, trebuie trântit un dig ciclopic, după modelul Zidului Chinezesc.
Acolo unde nu au fost și nici nu sunt viituri şi inundaţii, iar malul rezistă de secole, fixat graţie vegetaţiei forestiere, primul pas al afacerii este defrişarea acestuia, urmată, la scurtă vreme, de erodarea ţărmului. La faţa locului răsare atunci „salvatorul” care, însoţit de „specialişti”, evaluează pericolul, liniştind localnicii: „Fii pe pace, bade! Noi vă rezolvăm!” „Salvatorul” poate avea chipul unui ministru de mediu, al unui prefect, al unui preşedinte de consiliu judeţean sau al unui primar. Condiţia esenţială este ca printre ”clienții” săi – amici, fii, unchi şi mătuşi – să se afle patronul unui „sereleu” ce dispune măcar de un aparat de sudură, o maşină de împletit plasă din sârmă şi o drujbă (cea cu care s-au despădurit malurile). Aşa se face că ceea ce în urmă cu 100-200 de ani se rezolva simplu şi plictistor de trainic prin resurse locale, se face astăzi complicat şi nedurabil, printr-o societate îndepărtată cu sediul într-o cutie poştală sau într-o garsonieră.
Decât bun, frumos şi ieftin, mai bine prost urât şi scump
Soluţia veche era căşiţa, pintenul şi capra din lemn. Cei mai bătrâni știu: amintitele lucrări erau, de fapt, nişte construcţii tradiţionale din molid, fixate prin îmbucături şi scoabe, umplute cu bolovani şi pământ, peste care timpul aducea vegetaţie, integrându-le armonios în peisaj.
Erau alcătuiri pașnice, scurte, așezate cu cap în concavitatea meandrelor și strict în locurile unde curentul asalta malul. Dacă luăm în calcul aspectul estetic, cel igienic (în ele nu se agaţă deşeurile !) şi cel ecologic (constituie adăposturi pentru acvafaună), câştigul este net. Soluţia românească „modernă” este însă gabionul: acea făcătură moartă, urâtă, zdrelind privirea, constituită din sârmă împletită pe schelet metalic, umplută cu piatră concasată.
Şi, dacă pe căşiţele construite de bunici au pășit și nepoţii, gabioanele, în doar câţiva ani, rupte de gheţuri şi viituri, devin adevărate panouri publicitare ale „deşeurilor progresului”, trebuind refăcute. În mustăţile de sârmă putem găsi „pempărşi”, zdrenţe textile, pantofi Adibas, Always şi alte produse de ”uz intim”, colorate natural.
Părerea beneficiarilor
„Au venit nişte domni de la primărie şi ne-au spus că ne taie sălciile ca să poată amenaja malul. De pe gabioane nu mai putem ajuge la apă, nici nu putem coborî vitele la adăpat. Ăștia fac ce-i taie capul!” – a fost explicaţia unei localnice din Ciocăneștii Bistriței Aurii, râu cândva umbrit, azi însă „ornat” cu kilometri de gabioane. Tabloul este însă ubicuu pe râurile de munte. ”Norocoasa” societate care a înfăptuit până la această oră sluțirea râurilor României este S.C. Vega ’93 S.R.L., deținută de miliardarul Corneliu Istrate (merită văzut la chip ! : http://www.capital.ro/milionar-de-top-inca-un-rege-al-asfaltului-intra-in-insolventa.html).
Prea ieftine gabioanele!… Să construim diguri din beton și piatră!
In ultimii ani însă, nesătuii s-au șmecherit și mai și… Gabioanele par să fi rămas pe seama calicilor de afaceri, ”regii” bitumului, betonului și ai pietrei sparte hrănindu-și conturile, burțile și cefele încrețite, din banii câștigați pe digurile betonate. Căci, față de gabioane, ultimele sunt adevărate găuri negre ale banului public.
În aval de Vatra Dornei, malurile legendarei Bistrițe, cea nemurită de pana lui Sadoveanu – cândva, plutaș de o zi – au fost și ele despădurite de curând, pavate fiind cu piatră și ciment. Privindu-le, am avut convingerea că urâtul nu are nevoie de alt nume.
Nu peste multa vreme, rulând spre Cluj, acolo unde Someșul Mic părăsește Apahida alăturându-se șoselei, asistam la un nou act de ecoterorism oficial: blândul zăvoi ce îmbrăca în verde râul, adăpostind felurit păsăret în mărunta ”junglă” de sălcii și arini, dispăruse. Într-un du-te-vino prăfos, camioanele si buldozerele se hărniceau în amiază, prelungind spre apus digul, ca pe o moarte albă.
Culmea tupeului oficial
”Investim in mediu! Credem in viitor!” scrie pe panoul de șantier al digului de pe Someșul mic.
O nouă „aroganță” guvernamentală, aflată azi în plină expansiune teritorială, după pretextul energiei ”verzi”, produse prin dispariția apelor de munte în conductele hidrocentralelor private.
Președinte, ia aminte!
Că majoritatea locuitorilor României – lipsiți de spirit cetățenesc – tac, nesimțind răul, accept, că proștii sprințari din politică și afaceri se bucură, accept iar. Accept și că președintele țării ”n-are nicio putere”. Fie!… Dar nici măcar nu are puterea de a cuvânta, luând poziție francă, în spațiul public, împotriva ecoteroriștilor cu ”manșete albe” care ne distrug țara?…
Autor text și foto: Nicolae R. Dărămuș
Sursa: Wildlife Romania
NOTĂ:
„Inocenții marii terori” este cel mai nou volum scris de Nicolae R. Dărămuș și apărut la Alexandria Publishing House în 2013. Ecolog, prozator, publicist, desenator şi fotograf de natură, Nicolae Dărămuș a fondat în 1994 Societatea Nordică de Ecologie TUA RES AGITUR (SENTRA), axată pe educaţia „pro natura” prin mijloacele artelor – literatură, fotografie, desen, film – şi pe activităţi de teren (preponderent pe observarea şi dezvăluirea spre public a agresării patrimoniului faunistic şi a habitatului forestier).
Gandește România recomandă INOCENȚII MARII TERORI, o carte scrisă în numele celor care nu se pot apăra, cuvântând în faţa oamenilor.
Adauga comentariu