C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dor de Romania?!? – un text care doare

Share Button

NOTA: Am primit acest text printre multele mesaje care circula pe internet. Nu l-as fi citit, daca nu as fi cunoscut expeditorul. L-am citit si m-a durut. Nu stiu cine este autorul – dar poate cineva ma poate ajuta (poate chiar autorul?)
Ca unul care se afla printre cei plecati, nu pot sa ma pronunt fara a intra intr-un “conflict de interese”. Daca am refuzat acuzatiile celor care sustin ca nu pot vorbi despre realitatile din Romania daca nu (prea mai) locuiesc acolo, refuz si sa ma transform in acuzator. Textul, insa, merita citit. Doare pana la prasele, credeti-ma. Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu “gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentul lor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!… Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.

Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care “se descurcă” e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care “e bine şi aşa”, se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales cea morală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci, bărbaţii – aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.

De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.

Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.

Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.

Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.

Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate în jumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuie să fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni effectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît “dincolo” la preţuri mai mari decît “dincolo”, la salarii mai mici decît “dincolo”.

Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruri de calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut ca la o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul din fonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.

Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că “nu e drept”. Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd e de luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.

Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului roman pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.

Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi accepta marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.

Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit şi, încet-încet, va muri şi în tine.

Autor: Alin Fumurescu

Sursa: voxpublica.realitatea.net

Facebook Comments
Share Button

Related Posts

8 Responses “Dor de Romania?!? – un text care doare”

  1. Andrei Popescu says:

    Unde esti tu Romania copilariei mele cand nu aveam aparat de radio si nici TV. Iar tarancile cu fustele suflecate legau snopii de grau si cantau muzica romaneasca autentica de dragoste, de rasuna valea? Unde esti bunica mea frumoasa si buna care-mi faceai bors de corcoduse verzi si clatite cu dulceata de zmeura nepoluata ? Ce frumos era seara cand ma duceam la unchiul Solomon si la matusa Florica unde, imprejurul unei mese rotunde si joase mancam lapte muls atunci de la Joiana, cu mamaliga luata de pe fundul imens de lemn care trona in mijlocul mesei. Unde este parfumul zorelelor cand ne sculam de pe prispa unde dormisem mai bine ca in sanul lui Avram ? Toate s-au dus si nu se vor mai intoarce. Comunismul le-a spulberat prin frica,teroare,securitate si CC. Comunismul a scos la iveala toata mocirla din canalele de scurgere ale societatii si de 20 de ani nu putem sa facem curatenie. Mirosuri pestilentiale ne fac sa ne protejam nasul si gura iar ochii sunt injectati de aburii acizi ai prostiei umane. Neavizatii si dornicii de inavutire imediata au invadat tot ceea ce se chiama post de conducere in Romania de 20 de ani si ne premediteaza distrugerea ca popor si ca natie. Vai de capul nostru ! Cine are curajul sa se ridice si sa formeze curentul nou care sa bage zoaiele din nou acolo unde le e locul ,adica in canalele de scurgere ?

  2. Dan says:

    Noi ! Cei ce citim si intelegem iar uneori postam pe acest blog si nu numai pe acesta articole sau comentarii.

  3. Tess says:

    Domnule Alin Fumurescu,
    Am citit scrisoarea dvoastra si doare; foarte tare. Am plecat din tara in 1995, am plins in avion ore intregi nestiind cind ma voi intorace si mai ales daca ma voi mai intoarce. M-am stabilit in USA si desi viata mi-a fost foarte grea la inceput am avut intodeauna acel dor de tara in mine. Asta s-a intimplat pina in 2005 cind m-am dus in Romania prima data dupa ce am plecat din tara. Nu m-am dus sa m-a dau mare sau sa arat romanilor ce viata grozava am in afara tarii mele. Nu m-am dus nici sa le arat romanilor felul in care strinii m-au primit, imbratisat si ajutat sa reusesc integrarea intr-o tar foarte diferita de a mea. M-am dus sa-mi i-au baiatul; a fost o vizita scurta si plini de deznadejde. Dupa 10 ani nu pare sa se fi schimbat mai nimic; oamenii au ramas la fel, cei din generatia mea au involuat, par batrini si dezolati. Cea mai mare frica pe care am avut-o in tara mea a fost sa nu-mi pierd pasaportul si idea de a imi intirsia plecare spre casa m-a inebunit. Vedeti, numesc casa America si nu tara in care m-am nascut; m-am confruntat cu tot si toate pe care le-ati descris in scrisoarea dwoastra atit de trist. Compatriotii nostri din tara nu ne inteleg, gindesc ca ne este usor sa criticam cind nu impartim aceeasi soarta cu ei. A cui este vina, noi ca niste “lasi” am plecat, numai Dumnezeu stie ce greau ne-a fost, ce mare nod in git am avut cind am privit inapoi pe aeroport incercind sa i-au cu mine ultima imagine a tarii mele. Dupe 10 ani in care nu am mai fost in tara, atunci cind m-am dus si mai alesc acum cind privesc pe internet mizeria umana la care multi dintre compatriotii mei din tara au subscris va spun sincer ca mi-a pierit si ultimul simbure de dor de Romania. Ca spectacolul sa fie si mai trist, baiatul meu nu s-a putut integra in US; s-a intors in tara, nu i-a placut viata liniara, egala si normala din US, ia-u lipsit manelele si prietenii si s-a intors. Acum sint singura din nou sprerind ca intr-o zi va realiza ce diferente inimaginabila este intre viata pe care ia-m oferit-o eu aici si viata pe care o traieste in Romanis. Vorbesc cu el la telefon de 3-4 ori pe saptamina; este foarte nervor, deprimat dar mindria de a recunoaste gresala factura de a se intoarce il opreste sa i-a o decisie care i-ar imbunatati viata si asta in care baiatul meu este cetatea american, deci nu are ni o problema de a veni acasa. Sint foarte trista, finanaciar o duc bine, muncest 2 job-uri, dar sint bine,intoarcere in tara nu exista si nu numai pentru mine ci si pentru foarte multi romani care traiesc in afara Romaniei. Asta pentru un singur motiv: vrem sa fim tratati cu demnitate, acest sentiment este mai presus de dorul de tara.
    Va doresc sanatate si putere sa invingeti acest dor, eu mi-am scos din vocabularul zilnic cuvintor “dor”.
    Si care dorul sa fie risipit cind am devenit cetatean american mi-am schimbat si numele.
    Tess Martin

  4. Terente says:

    Este surprinzatoare atitudinea pe care o au cei mai multi oameni despre ei insisi.Prinsi in jocul vietii, intre “a avea si a nu avea” uita ca realmente, sunt fiinte umane, ca “a fi” nu poate fi inlocuit cu “a face”.Cei mai multi oameni se identifica cu o imagine, cu un nume, cu un titlu sau o profesie. Cei mai multi oameni isi petrec viata anost si repetitiv, prada rutinei si deziluziei. Bucuriile lor, scurte si neimportante, sunt evenimente care “le marcheaza viata”. Care viata? Cand trairea este ascunsa sub zidurile unei gandiri anacronice, in care costienta este ascunsa sub constiinta, in care singura avutie este ceea ce poti consuma, nu ceea ce poti oferi. Animalul egotic, isi spune astazi “omul modern”. Nu conteaza unde traieste acest animal. Nu conteaza nici cine este, atata timp cat el se identifica cu ceva, nu cu cineva. Fiindca a fi cineva nu inseamna o pozitie sociala sau un statut anume. A fi cineva inseamna a fi tu insuti, fiinta traitoare, fiinta a iubirii si daruirii. Dar nu mai exista nicaieri acest “cineva” decat poate prin vreun spital de boli mentale. Fiindca intr-o societate profund nesanatoasa, muribunda, nebuna, a fi “cineva” este o dovada incontestabila de nebunie.Nu este permis sa fii uman.Trebuie sa servesti unui scop, sa te integrezi in societate, sa servesti pe cineva, sa te supui, sa fii util societatii. Nu poti sa fii pur si simplu om.Asta este societatea la care ai ales sa fii parte.Asta este mostenirea pe care ai ales sa o lasi copiilor tai.Asta esti tu.Fara viitor, fara viata, biet muribund intr-o lume morbida, fara perspectiva si fara viitor.Stai cu ochii in pamint sau iti ridici ochii catre cer, dar nu ai curajul sa privesti inainte.Pentru ca ai esuat in a fi om.

  5. Tiberiu says:

    Iti dau dreptate… si nu-mi vine in gand decat urmatoarea expresie: “fericiti cei saraci cu duhul…”.
    Sa se fii inselat Descartes cand a spus ca omul este nobil pt. ca isi poate constientiza existenta si sfarsitul? Cat de cinic a putut sa fie…?

  6. Tiberiu says:

    Scuze, era Blaise Pascal…, nu Descartes

  7. F.D. says:

    Ma tot intreb, de ce se cheama Romania si nu Dacia? De ce Moldova, Valahia, si Transilvania unificate nu poarte numele fostului imperiu Dacic? Este clar ca nu locuitorii au vrut ceva ne-revendicat de italieni. Am fost prostiti de cei care urau o coloana vertebrala in coasta lor.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss