Acad. OVIDIU BOJOR: “Aţi observat cum oamenii depresivi uscă florile din jurul lor cu gându­rile pe care le au? Univer­sul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, îţi zâm­beşte şi el!”

– A ştiut ca nimeni altul să dezlege tainele plantelor, ca să aleagă din ele ierburi de leac. Farmacist din spiţa marilor botanişti, a vindecat boli şi a salvat vieţi, cu doctoriile lui. În munţii înalţi ai Tibetului, printre pietre şi ierburi, a găsit şi secretul tinereţii fără sfârşit. Are 90 de ani, un zâmbet cât soarele şi e convins că “nu timpul zboară, ci noi zburăm”. O pledoarie de viaţă lungă, a unui om învăţat cu înălţimile, care s-a obişnuit să privească până departe, la stele.

“N-am confundat niciodată iubirea cu dragostea”

– Domnule Bojor, numele dvs. e nedespărţit de cel al plantelor medicinale, ale căror secrete le stu­diaţi de o viaţă. Cum s-a născut pasiunea asta răsco­litoare pentru lumea verde?

– Primele lucruri despre plante şi etno­bo­tanică le ştiu de la tatăl meu, profesor de ştiinţe naturale la Reghin şi la Târgu-Mureş. Făcea, în fiecare duminică, expediţii în Munţii Căli­man, în care mă lua şi pe mine şi-mi arăta cu răb­dare florile, ierburile, micile vieţui­toare. Le însoţea de fiecare dată cu denumiri latineşti şi cu interminabile poveşti care aveau darul să mi le fi­xeze în memorie. Cu ajutorul lui, îmi pu­sesem la punct acasă un mic laborator de biologie. Aveam tot fe­lul de sticluţe cu soluţii chimice, cu preparate, dar şi borcane cu şerpi şi şopârliţe, insecte pe care le hră­neam şi le observam, acvarii cu peşti şi colivii cu pă­sări. Şi foarte multe cărţi, pe care le citeam pe rupte, ca să înţeleg mai bine ce e cu lumea din jur. Eram foarte curios, mereu mă întrebam “de ce”?

– Şi aţi găsit răspunsul?

– A venit treptat, de-a lun­gul anilor. Întâi a fost o simplă in­tuiţie, dar o intuiţie care m-a dus în conflict cu tata, care era materialist, darwinist. La 14 ani, am scris un articol pentru o revistă de ştiinţe naturale, în care argumentam că nu putem include omul în regnul animal, deoarece e singura fiinţă vie înzestrată cu o scân­teie divină. Omul e singurul căruia Crea­torul i-a lăsat puterea de a iubi necondiţionat. Eram, bineîn­ţeles, influenţat şi de mama, care era foarte credin­cioasă. Dacă tata mi-a dat ştiinţă, creier, de la mama am învăţat ce înseamnă credinţa şi iubirea.

– Aţi avut norocul unei familii deosebite. A contat şi asta în evoluţia dvs?

– Primii mei mentori au fost chiar părinţii, bunicii şi străbunii mei, din vechile spiţe ardeleneşti. Familia mamei era din Reghin, a tatălui meu era din Năsăud. Tata a fost întâi profesor la Năsăud, iar apoi director la Liceul “Petru Maior” din Reghin, de unde a “ra­colat”-o pe mama, care era foarte frumoasă, dar avea doar 18 ani, abia absolvise. S-a îndrăgostit nebuneşte de propria lui elevă şi, deşi erau 20 de ani diferenţă între ei, au trăit foarte bine împreună. Mai târziu, am avut alţi mentori care m-au călăuzit. În şcoala primară şi în liceu, am avut dascăli excelenţi, iar în facultate am avut profesori care studiaseră la Paris sau Mont­pellier. Şi am mai avut o şansă extraordinară, să mă for­mez spiritual sub îndrumarea unor oameni deo­sebiţi, părintele Ioan Suciu, de la Blaj, care ne ţinea nişte predici extraordinare, şi Monseniorul Vladimir Ghika, morţi amândoi în temniţele comuniste. Mi-a dat Dumnezeu acest dar de a mă apropia de oa­menii cu adevărat valoroşi, i-am căutat toată viaţa şi au venit şi ei spre mine. Prezenţa lor îmi umplea inima de bucurie. Oamenii aceştia trăiau cu ade­vărat ceea ce spuneau şi erau avantajaţi de un har deosebit. Aşa că i-am pus mereu în faţa mea şi am căutat să-i urmez în tot ceea ce fac, uneori, foarte rar, să fac măcar un singur pas înainte, în special prin iu­bire. Prin iubire, pe care n-am confundat-o nici cu dragostea, nici cu amorul. Prin iubire am înţeles şi înţeleg Iubirea faţă de Cre­ator şi faţă de Cre­aţie, de la cea mai măruntă furnică şi până la Homo Sa­piens, în măsura în care omul îşi merită acest titlu.

– L-aţi pomenit pe Monseniorul Ghika, ce impresie v-a făcut?

– Pe Monsenior l-am întâlnit per­so­nal în condiţii dramatice. În 1947, Biserica Greco-Catolică a fost trecută în ilegalitate. S-a desfiinţat oficial. Şi atunci, îm­preună cu un grup de studenţi, ne-am refugiat la biserica Sacre-Coeur din Bucureşti, construită de Monsenior, la Sanatoriul Saint Vincent de Paul, de lângă statuia Aviatorilor. Ne-a luat în anii aceia sub ocrotirea lui: ne spovedea, ne împărtăşea, ne îndruma spiritual. Aveam doar vreo 20 de ani când l-am cu­noscut, dar mi-a făcut o impresie cu totul excep­ţio­nală. Ziceam de atunci “ăsta e un sfânt”. Mi-a înrâurit definitiv felul de a fi. Şi l-am urmat îndeaproape până în 1954, când a fost chinuit în mod bestial şi asasinat la Jilava. Mi-au rămas cuvintele lui: “O singură am­biţie este legitimă, aceea de a fi mai buni!”.

“Universul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, zâmbeşte şi el!”

– Domnule Bojor, aveţi o dragoste infinită pentru lumea plantelor. Am putea noi, oamenii, învăţa ceva de la ele?

– Edward Bach a avut o intuiţie fantastică atunci când a instituit terapia lui cu flori. Florile au o sen­sibilitate extraordinară, care a fost deja dovedită de nenumărate experimente. Se ştie azi că gândurile noas­tre le influenţează direct. N-aţi observat cum oamenii depresivi uscă florile din jurul lor cu gându­rile pe care le au? Am avea multe de învăţat de la ele, dar în primul rând despre ce înseamnă dăruirea şi jert­fa. Îmi amintesc vorbele Monseniorului Ghika: “Flo­rile parfumează mâinile ca­re le strivesc”.

– Superb!

– Trebuie să învăţăm să dăruim şi să ne jertfim mai mult. Tot Monseniorul Ghika spunea foarte frumos “Dieu donne a ceux qui se donnent”, Dumne­zeu dăruieşte celor care se dăruiesc. Să dă­ruieşti ce poţi: dacă ai o haină, o hai­nă, dacă poţi da un sfat, un sfat, o îm­bră­ţişare, un ajutor, un zâmbet măcar. Şi ce vei dărui se va întoarce înzecit. Univer­sul e o oglindă. Dacă zâmbeşti, îţi zâm­beşte şi el!

– Pe Dumnezeu când l-aţi desco­pe­rit?

– Când eram mic, într-o anumită for­mă. Dar, pe măsură ce am crescut, mi-am dat seama că Dumnezeu e altceva. Eu nu sunt religios, sunt credincios. Sunt anumite lucruri din religie cu care nu sunt de acord. De pildă, felul în care se spune în liturghie “Cu frică faţă de Dumnezeu să vă apropiaţi!” Cum adică? Spre Dumnezeu trebuie să te duci cu dragoste. Sau alta “şi nu ne duce pe noi în is­pită”. Păi, nu Dum­nezeu ne duce în ispită, noi singuri ne ducem. Corect ar fi “şi fereşte-ne pe noi de ispită”. Eu nu cred nici în iad, iadul e pentru proşti. Dumnezeu nu te arde cu smoală şi nici nu te fierbe-n ca­zane! Dar pe unii oameni nu-i poţi convinge să facă binele decât de frică! Cu timpul, m-am îndepărtat de lucru­rile astea, am învăţat să comunic în­tr-un anumit fel cu natura şi am înţeles că natura e Dumnezeu. Am mers foarte mult pe munţi, am făcut zeci de mii de kilometri pe jos, să cartez flora României. Eram zile întregi sin­gur, doar eu cu iarba, cu cerul, cu animalele sălbatice, dar nu mi-era teamă, ştiau că nu le fac niciun rău. În 1983, am ajuns în Himalaya. Condu­ceam ultima din cele patru expediţii ştiinţifice, în care colaboram cu colegi nepalezi pentru cartografiere, evaluare şi creare a unei mici industrii de prelucrare a plantelor. Acolo sus m-am simţit cel mai aproape de Dumnezeu. Ţin minte o zi când m-am trezit şi am ieşit din cort. Era trecut de miezul nopţii, sus bolta era înstelată şi luna plină. Niciodată nu m-am simţit mai aproape de Dumnezeu. Era peste tot, printre stele. Dumnezeu care le-a făcut pe toate, cele văzute şi ne­văzute.

– Trebuie să vă mărturisesc că sunteţi pentru mine un miracol. În timp ce unii oameni se simt la 60 sau 70 de ani bătrâni şi plictisiţi de viaţă, dvs., la 90 de ani de curând împliniţi, ne molipsiţi cu entu­ziasm. De unde vă luaţi bucuria asta de a trăi?

– De sus. Oamenii de care îmi vorbiţi au avut probabil multe greutăţi şi deziluzii în viaţa aceasta, dar cu siguranţă nu au descoperit ce am descoperit eu. N-au avut credinţa în veşnicie. Viaţa noastră, aici, pe pământ e doar o fărâmă din viaţa adevărată, pe care ne e dat să o trăim; dacă am măsura-o, ar fi doar un metru lun­gime din infinitatea vieţii noastre. Dar datoria noas­tră e să trăim metrul acesta pe deplin, să ne bucu­răm de el.

– Când viaţa curge lin, şi bătrâneţea e frumoasă. Uneori, însă, tot bagajul de suferinţe al unei vieţi la bătrâneţe atârnă greu.

– Când suferinţa e înţeleasă, ea te înalţă. Doar neînţeleasă, te dărâmă. Am trecut în tinereţe prin momente crunte de suferinţă, care m-au bântuit ani de zile. Cinci oameni din familia noastră au fost asasinaţi de horthyşti, în noaptea de 23 spre 24 septembrie 1940. E vorba de fratele tatălui meu, preotul Andrei Bojor, cu toată familia lui şi cu încă şase români adunaţi de horthyşti în casa lui. Eram văr primar cu băiatul lui, făcea liceul cu mine şi petreceam fiecare vară împreună, la ei, la Mureşenii de Câmpie, la sud de Cluj. Era un obicei al nostru. Doar că în anul în care s-a întâmplat nenorocirea, tata ne-a prins fumând în grădină ţigări făcute din păr de cucuruz. Şi mi-a interzis să mai plec.

– Şi v-a salvat…

– Da. Şi mi-a întărit convingerea că există o ordine în toate, că nimic nu e în­tâm­plător. Şi că din orice nenorocire te poţi ridica purificat.

Sfânta simplitate

– Când v-am întâlnit prima oară, aveaţi 82 de ani şi spuneaţi că la 90 veţi ieşi la pensie. Acum, vă văd la fel de activ. V-aţi răzgândit?

– Mi-am propus să tră­iesc măcar 92 de ani. Dar un foarte bun prieten de-al meu, arhiepiscopul Tomi­su­lui, mi-a spus: “Nu, eu îţi dau dispoziţie să trăieşti 95, nu 92!”. (râde cu pof­tă) Motivul era că atunci voi împlini 60 de ani de căsnicie, iar el ne va putea celebra la nunta de platină. Acum, lăsând gluma la o parte, sunt într-o mare di­le­mă. În loc să-mi sim­pli­fic viaţa, aşa cum ar trebui, în ultimii 20 de ani mi-am complicat-o foarte mult, fi­indcă am o mare slăbi­ciu­ne: nu pot refuza pe ni­meni. Am renunţat la mul­te lucruri inutile, dar tot mai trebuie să fac puţină ordine în viaţă. Capacită­ţile mele sunt limitate.

– Mai acordaţi consul­taţii?

– Da, o singură zi pe săp­tămână, doar joia, pri­mesc maximum cinci per­soane, ca să pot sta de vor­bă câte-o jumătate de oră cu fiecare şi să dau sfaturi re­feritoare la terapii inte­grative.

– Poate că tocmai profesia v-a ţinut departe de bătrâneţe.

– În cazul meu, pasiunea pentru ceea ce fac şi dorinţa de a ajuta oamenii au determinat meseria, nu invers. Mulţi oameni m-au îndemnat să-mi des­­chid cabinet, momin­du-mă cu cât am să câş­tig. N-am dat nicio­dată consul­taţii pe bani. Nu m-a interesat asta. Tot ce am vrut a fost să ajut, du­pă puterile mele, pe cei care sunt în nevoie. Să dăruiesc o mângâiere. Sunt atâţia oameni care se îmbolnăvesc, pur şi simplu, de singurătate, pentru că nu are cine să-i strângă în braţe. Când dă­ruieşti iubire, ţi se în­toar­ce înzecit, cum să nu te simţi tânăr?

– Spuneaţi că aţi re­nunţat la multe lucruri nefolositoare. E şi ăsta un secret al longevităţii?

– Întâi m-am debara­sat de mărunţiş, de lu­cru­rile care nu-mi serveau decât, cel mult, orgoliului per­so­nal. Am renunţat la tot ce e negativ. Dacă simţi că te chinuie un sâm­bure de invidie, de ciudă, de enervare, arun­că-l imediat la pubelă, nu-l lăsa să stea, se poate amplifica. Nici nu ştiţi cât de mult ne îmbolnăveşte şi ne îmbătrâneşte răul. Dar dincolo de asta, n-am trăit ca un sfânt. Puteam să mă izolez de oameni şi să mă călugăresc. Dar eu am gustat din toate plă­cerile vieţii, să ştiţi. Atâta doar, că am simţit de mic că e nevoie de cumpătare. Făceam în fiecare zi gim­nastică, mer­geam regulat la schi, la patinaj, la înot. Mă opream din mâncat înainte să mă satur. Niciodată n-am avut prea multe haine sau prea multe bunuri şi nici n-am alergat după bani. Simplitatea e cel mai de preţ dar. Sfânta simplitate! Să te arăţi oamenilor exact aşa cum eşti. Să nu încerci să fii alt­cineva. Câtă uşurare îţi adu­ce! Cu timpul, sigur că am renunţat şi la lucrurile care nu se mai potriveau vârstei. Omul a fost clădit în­tr-un echilibru perfect, de trei etaje. Sus e mentalul (creierul), la mijloc e sentimen­talul (inima) şi jos de tot e biologicul (vis­cerele). A înainta frumos în vârstă înseamnă să urcăm de jos, de la viscere, spre raţiune. Exact ca pe munte, pe măsură ce urci în toate, şi-n iu­bire, şi-n dăruire, se deschide orizontul. Şi sus de tot e infinitul.

Îndreptar de viaţă lungă

– Azi, toţi specialiştii s-au pus de acord că ali­men­taţia greşită e principalul factor de boală. Aş vrea să ne daţi nişte sfaturi. Ce ar trebui să mân­căm, ca să ne păstrăm tinereţea?

– Studiile au arătat că o celulă umană moare şi renaşte la o distanţă de un an şi jumătate, doi. Însă pe măsură ce înaintăm în vârstă, capacităţile noilor ce­lule se dete­riorează trep­tat. Cei care le pot în­tări sunt acizii nu­cle­ici. Îi putem găsi în ger­meni de grâu, pâine in­te­grală, al­ge marine, fulgi de ovăz, ciuperci, leguminoase (so­ia, fa­so­le, linte, ma­ză­re, spa­nac, andive), în mie­re şi sucuri de fructe. Carnea trebuie evitată. Carnea conţine în ea moartea ani­malului ucis. Consu­ma­­torii de carne, s-a do­vedit, sunt mult mai a­gre­sivi. Celebrul medic ja­ponez George Osha­wa susţine, de altfel, că hrana ideală pentru per­soanele în vârstă ar tre­bui să constea – 60%, în cereale nede­cor­ticate, 30% în legume, fructe şi seminţe, şi doar 10% în ouă, lapte şi carne. Eu mănânc câte puţin, de cinci ori pe zi. Cred că deja s-au săturat oame­nii de câte ori le-am spus as­ta.

– Aveţi o rutină anu­me a zilei?

– Am primit de la pă­rinţii mei o educaţie des­tul de severă, care şi-a lă­sat amprenta: ore cât mai precise pentru trezire, pentru mâncat şi pen­tru somn. Studiul mi-a do­vedit însă că dis­ciplina muncii, a me­selor şi a somnului e favo­rabilă lon­ge­vi­tăţii. Eu am insti­tuit regula celor trei op­turi: 8 ore de somn, 8 ore de mun­că şi 8 ore de odih­nă activă. O respect. Când simt că am obosit, mă întind în pat, aplic câteva tehnici din yoga şi adorm atât de profund că pot suna şi te­le­foa­nele, nu le aud. După jumătate de oră, sunt iar proas­păt şi mai pot lucra încă 4, 5 ore. Seara, nici nu-mi pun ceasul să sune. Ceasul meu interior func­ţionează aşa de bine, că e suficient să-mi propun o oră de tre­zire şi mă trezesc la timp.

– Ştiu că aveţi un băiat. El vă urmează sfaturile?

– Băiatul nostru e exact inversul meu: noaptea lu­crea­ză, ziua doarme, se trezeşte pe la 14.00, mănâncă pe la 3 dimineaţa şi stă cu ochii în computer toată noaptea. Acum mă rog de el să meargă măcar la înot, de două ori pe săptămână. Cred că e vina noastră, a mea şi a soţiei mele, la un moment dat l-am pierdut, nu ne-am ocupat prea mult de for­marea lui. Dar nu-mi place să-i atrag atenţia. Va găsi el drumul, doar are 40 de ani!

– Trebuie să fii norocoasă ca femeie să ai ală­turi, la vârste îna­intate, un bărbat aşa de op­timist ca dvs.

– Şi invers, să ştiţi. Foarte mult îi datorez eu soţiei mele. E un om excepţional, care a dat do­vadă de mul­tă înţelegere, blân­deţe şi răbdare. A ştiut să vadă par­tea luminoasă a vieţii şi mi-a acceptat micile ştren­gă­rii. Nu m-a cicălit niciodată. E o mare tactică asta, să o învăţaţi şi voi, doamnelor! Şi poate ar fi avut motiv! Mai ales că de multe ori lipseam de-acasă. Când lucram ca expert al ONU, în fiecare an eram câte 6, 7 luni plecat. E foarte important cu cine alegi să-ţi îm­parţi viaţa. Omul de lângă tine te poate trage şi-n jos.

“Suntem infiniţi. Nu ne terminăm niciodată”

– Care sunt bucuriile unui om de 90 de ani?

– La 90 de ani te bucură totul. Tinerii nu ştiu să se bucure de întâmplările şi oamenii de lângă ei, nu ştiu să le vadă, pentru că aşteaptă mereu fapte şi gesturi mari. Eu mă bucur de ce este, nu de ce ar putea fi. Azi dimineaţă am ieşit la plimbare cu Fetiţa, mai­da­neza noastră. M-am plimbat 20 de minute, era foarte senin şi frumos. Apoi am venit pe jos, la birou. Mi-a plăcut, era un aer tare, de munte, afară. Şi aici m-am întâlnit cu tine. Te-am îmbrăţişat, aşa cum îm­brăţişezi un copac.

– Gândul la moarte vă mai aduce vreo tulbu­rare?

– Nu. Nu cred în moarte. Moartea de mult nu mă mai sperie. Ştiu că pare utopic, dar cred în tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Suntem infiniţi, nu ne terminăm niciodată. Dacă suntem gata să ac­ceptăm legea lui Lavoisier care spune că “nimic nu se pierde, totul se transformă”, de ce să nu credem şi că sufletul nostru va exista pentru totdeauna? Avem de partea noastră un bagaj ancestral: religia dacilor, pri­ma religie monoteistă, cu 5000 de ani înaintea iudais­mu­lui. Ce însemna ea? Un singur Dumnezeu şi viaţă veş­nică! Dacii se bucurau la înmormântări şi plân­geau când un nou născut era condamnat la viaţă. Ei ştiau ceva ce noi am uitat, că viaţa adevărată e din­colo. Când ştii că ai trăit frumos, că n-ai făcut rău şi ai dăruit, moartea e doar o trecere cu zâmbetul pe buze.

– Aţi trăit atâtea, în nouă decenii de viaţă! Dacă aţi putea schimba ceva la cursul vieţii, ce greşeală nu aţi mai repeta?

– Aş lua-o de la început cu acelaşi entuziasm. Mă simt bine şi nu mi-aş fi dorit nimic în plus faţă de ceea ce am avut. Nu am niciun regret.

Sursa: Formula As