Archive for Martie, 2010
Prinşi în fustele Justiţiei (I)
● Sala e ticsită de suflete într-o rână. Un murmur prelung şi amestecat a înstăpânit încăperea. Malaci tuciurii şi pirande în florate s-au bulucit să-şi vadă rudele încătuşate. Câţiva pura dei se smiorcăie parcă jelind, cu ochii pironiţi la boxa plină cu băr baţi mocirloşi. E o atmosferă apăsătoare, sumbră, ca de pri veghi. Grefiera strigă un nume. Din ţarcul păzit de mascaţi se ridică un vlăjgan spelb, cu privire de fiară. Scrutează semeţ spaţiul şi-şi aranjează meticulos creasta păroasă. Nu pare să-l preocupe afa cerea judiciară al cărei personaj principal este. Mestecă insolent gumă şi zâmbeşte detaşat. Are braţele tatuate cu balauri şi chi puri înfricoşătoare. Judecătorul îşi reprimă cu greu indignarea, dar, în cele din urmă, îşi varsă furia: “Aşa puşcărie aş face şi eu!”. Unii râd, alţii amuţesc, neştiind cum să reacţioneze. Doar un avocat hâtru are replica pe măsură: “Aşa să vă ajute Dumnezeu!”. Dar ăl de Sus n-a mai avut timp să-l audă, căci magistratul s-a pensionat pe grabă, speriat de urarea avocăţească.
● Pe vremea boierilor, nişte ţărani s-au gândit să-şi dea în judecată stăpânul pentru niscaiva daraveri cu plata zilelor de muncă. Ca mai mereu, boierul a câştigat pricina, deşi legea nu era de partea sa. După citirea verdictului, reclamanţii-opincari au ieşit din clădirea tribunalului şi au zăbovit oleacă în curte, să-şi fumeze chiştoacele umilinţei. În vârtejul de suduieli slobozite cu spor înmulţit, unul singur tăcea înciudat. Când n-a mai răbdat, a luat o piatră şi a azvârlit-o înspre statuia Justiţiei, cocoţată aproape de acoperişul clădirii pe care scria “Lex”.
“Bă, vericule - s-a răstit altul -, ce faci, spargi geamurile? Vrei să ne priponească jandarmii?” “A dracu’ curvă, şi zicea că e oarbă!”, a răbufnit celălalt, ochind iarăşi trupul de mortar al zeiţei acoperite la văz.
Acum, cu cataroaie aruncă îndeosebi bogaţii, fiindcă săracii nu mai au vlagă nici pentru atâta revoltă. Iar bogătaşii ăştia zvârlesc îndesat, ca nu cumva năroada cu balanţă să-şi imagineze că e de capul ei. Iar la răstimpuri de tulbureală socială şi politică, ăi puternici au grijă să-şi trimită aghiotanţii să-i mai strângă cârpa de pe ochi. Să nu uite în veci, toanta, că vederea dăunează grav Dreptăţii!
● Rânjeşte sadic, povârnit în jilţul preşedinţial. Clipeşte des, cu luciri demonice, deloc omeneşti. Mimica toată îi trădează rău tatea în exces. E încă tânăr şi de aceea n-ar avea motive să-şi terfelească semenii. Pe care îi biciuieşte întruna cu vorba tăioasă, plesnită din înalturile adoraţiei de sine. Un sine acaparat primejdios de frustrări coclite. Roba de judecător îl îndreptăţeşte, crede el, să-şi persifleze colegii ori să mutileze destinele nefericiţilor alunecaţi în fundătura penală a vieţii. O lume de răufăcători sunt toţi ceilalţi, în afara lui, justiţiarul neprihănit şi neînduplecat! şi răzbunător pe deasupra, iar justiţia din răzbunare e, de fapt, canibalism judiciar! Din nefericire, sub roba de magistrat se ascund destui canibali, şi asta e partea cea mai înspăimântătoare a Justiţiei de la noi şi de aiurea.
● Nu-l mai văzusem de vreo 15 ani şi mai bine. De când l-am arestat pentru trei crime de omor. Instanţele i-au aplicat pedeap sa maximă, şi de atunci osânditul cutreieră fără întoarcere penitenciarele vieţaşilor. N-a îmbătrânit deloc, pare neschimbat. Mă zăreşte şi el, privirile noastre se întâlnesc şi rămân aşa un timp. Suspendate într-un trecut încă neîngropat pe de-a-ntregul. Zâmbeşte tulburat. Nici eu nu sunt altfel. Îmi dau seama că omul acesta face parte din mine, ca şi când i-aş fi fost complice la sălbaticele omucideri. Mă simt, deodată, părtaş la toate aceste monstruozităţi şi dau să scap de nălucile victimelor nevinovate. Degeaba, strigătul lor disperat mă ajunge dindărăt. Sunt condamnat să trăiesc vecinic laolaltă cu toţi criminalii ăştia, la a căror întemniţare pe viaţă am participat scrâşnind din dinţi. Cu un spirit justiţiar adesea ulcerat. Uneori, se întâmplă să visez că chiar eu sunt autorul crimelor şi că asasinii, deveniţi procurori, mă urmăresc din umbră, pregătindu-mi jujeul. Cine a stat îndelung în preajma criminalilor însetaţi de sânge mă înţelege în grozăvia gândului surpat de nelinişti somnambule.
Marian Nazat
sursa: observator.ro
Related Posts: |
![]() |
Strada a ajuns o junglă controlată de gorile înarmate Înainte de `89 luai o mamă de bătaie la Miliție, dacă te prindea vreun "tablagiu" cu cuțit pe stradă. Dacă nu puteai să-i dovedești repede sergentului... |
![]() |
…democratia sufletelor moarte …stati si va ganditi pentru o clipa: orice regim politic se bazeaza, intr-un fel sau altul, pe credinta, nu pe ratiune. Autoritatea e, in ultima instanta,... |
![]() |
Perpetuarea jafului si a dispretului politic Motiunea de cenzura are sanse foarte mici sa treaca de votul parlamentarilor. Sustin la unison liderii Coalitiei, nimeni altii decat artizanii unei guvernari... |
Mândrie și insecuritate
La nivel global, clasa mijlocie este mai in stabilă și mai puțin liberală decât am crede. Noii îmbogățiți sunt, de fapt, noii îngroziți.
Clasa mijlocie a fost mereu un bastion al societății. Aristotel credea că este arma secretă a democrației – protectoare a valorilor sociale, moderatoare a extremismului politic, pavăză a rațiunii în fața arbitrariului, susținătoare a unei societăți conduse de legi, și nu de despoți. Clasa mijlocie de pretutindeni a fost motorul creșterii economice, cea care a pus bazele, cu secole în urmă, ale expansiunii capitalismului și comerțului global, cea care a continuat în toate aceste epoci succesive să alerge după fiecare nou gadget sau serviciu care se ivea. Acum, odată ce clasa mijlocie occidentală se scufundă în datorii și sechestre, mulți economiști privesc către noua clasă mijlocie din țările emergente ca la potențiala temelie a următoarei epoci de siguranță și prosperitate la nivel global. În timp ce China, Brazilia, Rusia, Turcia, India, Indonezia și alte mari țări în curs de dezvoltare sunt tot mai prospere, lumea se aștepta ca ele să devină mai degrabă un fel de suburbii ale Washingtonului sau Londrei – liberale, democrate, bastioane ale pieței libere, dar nu doar în privința stilului occidental de consum, ci și a libertăților politice. În timp, odată cu acumularea de bogății, „ei“ ar fi devenit exact ca „noi“.
PROGNOZĂ DE MILIARDE. Ce să înțe le gem atunci din ultimele știri despre clasa mijlocie braziliană, care aplaudă creșterea controlului de stat asupra industriei petroliere și îndepărtează lacomele companii străine, sau despre necontenita popularitate a autocratului Vladimir Putin în rândul clasei mijlocii ruse, după ce a ajuns acum la 78% de susținători în întreaga populație? Avem apoi sprijinul clasei mijlocii pentru ascensiunea islamului conservator în Indonezia, unde au fost adoptate legi noi împotriva pornografiei și s‑ar putea crea în curând orașe halal, unde toată mâncarea va trebui servită în concordanță cu cele mai stricte reguli islamice.
Aceste noi orientări ale clasei mijlocii se amestecă, în multe regiuni, cu forme de naționalism pronunțat antioccidental. Patriotismul în creștere al tinerilor chinezi avuți a dus la apariția unei industrii pentru cărți de succes precum „The China Dream“ („Visul chinezesc“), care îndeamnă China să inițieze un proces de înarmare, în pregătirea unui conflict viitor cu Statele Unite.
Adevărul este că „ei“ nu devin simpli „noi“. Clasa mijlocie crește mai repede decât ne așteptam, atât în număr, cât și în avuție. Anul trecut, 70 de milioane de oameni s‑au alăturat clasei mijlocii din țările emergente, cu venituri anuale între 6.000 și 30.000 de dolari. Ei au devenit „povestea deceniului“, spune economistul-șef al Goldman Sachs, Jim O’Neill, și‑și vor depăși omologii occidentali în ce privește puterea de cumpărare în mai puțin de 20 de ani. Șeful pe Asia al Morgan Stanley, Stephen Roach, crede că în cinci până la zece ani clasa mijlocie din țările emergente asiatice, ea singură, ar putea să recupereze decalajul față de consumatorii americani, epuizați de prea multe cheltuieli. Deja țările emergente susțin bilanțurile contabile ale multor companii occidentale. Anul trecut, chinezii au cumpărat mai multe mașini decât americanii, iar India are tot atâția utilizatori de Internet ca și Statele Unite. Până în anul 2030, mai mult de nouă din fiecare 10 telefoane mobile vor aparține unor utilizatori din lumea în curs de dezvoltare, în frunte cu India și China. Recent, Coca‑Cola a estimat o dublare a veniturilor sale globale pentru deceniul următor, până la 200 de miliarde de dolari, ca urmare a apariției unui miliard de oameni ce ar urma să se alăture clasei mijlocii până în 2020.
SUSPICIUNE ȘI BATICURI. Dar convergen ța veniturilor nu produce și valori comune. Bughezia emergentă este un pachet de contradicții: gălăgioasă din punct de vedere politic, dar rareori gata de confruntare, suporteră a globalizării, dar foarte naționalistă, mândră de ascensiunea țării natale, dar în același timp nesigură și temătoare că va da înapoi, de un individualism aprig, dar bazându‑se pe subvenții guvernamentale și, deseori, conservatoare din punct de vedere social. Majoritatea reprezentanților acestei clase ce aspiră la statutul de elită par să lase puterii în funcție – fie ea un guvern autoritarist sau unul liber ales – să ia toate deciziile, atât timp cât asigură trofeul creșterii economice. Iar statele de tip comandă și control, cum este China, sunt mai eficiente acum decât America suburbană. Un studiu asupra clasei mijlocii globale, realizat de Centrul Pew în 2009, a relevat că membrii acesteia sprijină, în general, ideile democratice precum libertatea de expresie și alegerile libere. Totuși, experți de la Pew și din alte părți afirmă că aceste idealuri sunt deseori sacrificate în schimbul prosperității. Scăpați de curând din sărăcie, acești noi burghezi nu sunt prea doritori să‑și asume riscuri politice. În Brazilia sau în Rusia, clasa mijlocie este mai puțin preocupată de libertatea de expresie și privește cu mare suspiciune practic toate instituțiile democratice. În China, mai degrabă populația rurală, care încă resimte puține beneficii de pe urma avântului economic al țării, este mai interesată de susținerea valorilor democratice decât clasa mijlocie urbană, care reprezintă acum trei sferturi din cadrele Partidului Comunist. Chiar și în țări democratice, noii îmbogățiți sunt diferiți față de omologii lor occidentali. În Turcia și Indonezia, mare parte din clasa de mijloc este reprezentată de musulmani evlavioși, care participă la vot – și poartă baticuri islamice.
RISCURI ȘI RIVALITĂȚI. În ultimii 10 ani, ideea occidentală care susține că libertatea politică este o precondiție pentru libertatea economică și‑a pierdut credibilitatea în Orient. Cum Vestul se află în declin economic și influența sa politică scade, iar modelele estice încep să furnizeze prosperitate și stabilitate, legătura se destramă. În China și Brazilia, țări care au trecut cu bine prin criza economică, există un sentiment crescând care spune mulțumim, nu mai avem nevoie de sfaturi din afară despre cum să ne organizăm noi. „Criza asiatică a fost, în această privință, punctul de inflexiune“, spune Homi Kharas, Senior Fellow la Brookings Institution, specialist în noua clasă mijlocie globală. „Aceste țări au început să înfăptuiască liberalizarea în felul lor, în ritmul lor, și au reușit. Acum, își percep succesul ca fruct al propriilor eforturi“, chiar dacă l‑au obținut în cadrul sistemului global de comerț și finanțe libere fundamentat de Vest.
Liderii țărilor emergente înțeleg foarte bine că sistemul occidental a creat boomul mondial al ultimului sfert de secol, dar acest fenomen a luat sfârșit odată cu prăbușirea Lehman Brothers cu 18 luni în urmă. Acum, avântul are loc cu precădere în piețele emergente, iar șefii acestora aleg tot mai mult să schimbe modelul occidental potrivit particularităților naționale. Un control de stat mai puternic în locul unuia mai relaxat va deveni, probabil, normă, câtă vreme țări precum China și Brazilia continuă să prospere. Uriașii piețelor emergente – Africa de Sud, Turcia și alții – își vor apăra propriile poziții mai agresiv. „În China, de pildă, generația mai tânără și mai bogată este mai orgolioasă și mai înclinată să‑și asume riscuri, ei sunt cei care ajung tot mai mult în frunte“, spune John Lee, fellow de politici internaționale la Centrul de Studii Independente din Sydney. „Vor milita tot mai mult pentru a apăra interesele țării lor în domenii precum comerțul, achiziționarea de resurse și politica externă“. Din ce în ce mai mult, reprezentanții clasei mijlocii din țările emergente vor intra în dezacord cu omologii lor din Occident, dar și unii cu ceilalți. Șeful de la Morgan Stanley Management pentru piețe emergente, Ruchir Sharma, consideră că vechile rivalități vor fi înlocuite de unele noi: indienii, de pildă, devin din ce în ce mai puțin obsedați de Pakistan și din ce în ce mai îngrijorați de ascensiunea Chinei. În mod asemănător, vechi prietenii dintre țări ca India și Rusia se vor răci, odată ce aceste state se vor dezvolta pe căi diferite și vor vedea că au din ce în ce mai puține lucruri în comun.
FORȚA SĂRACĂ. Merită să ne amintim, de asemenea, că noile clase mijlocii sunt conduse psihologic de o combinație ciudată de mândrie și insecuritate. Aproape 30% din clasa de mijloc a Braziliei își datorează standardul de viață pieței gri, unde veniturile sunt neregulate, nu există plase de siguranță, iar oportunitățile de antreprenoriat sunt limitate. Mulți s‑au îndatorat ca să ajungă la un nivel de trai mai ridicat. Poate din acest motiv, 53% afirmă că trăiesc dominați de frica de șomaj, de pierdere a veniturilor sau chiar de faliment. Au beneficiat de explozia școlilor private, dar au asistat la scăderea drastică a calității generale a educației, ceea ce erodează una din căile clasice de ascensiune socială a clasei mijlocii. „Încă nu știm cât de sustenabilă este ascensiunea noii clase de mijloc“, afirmă politologul brazilian Amaury de Souza. În măsura în care noua clasă mijlocie este instabilă, tot așa va fi și capacitatea ei de a realiza schimbarea politică. Într‑adevăr, câțiva economiști specializați în dezvoltare sunt de părere că cei săraci vor fi o forță mai puternică de schimbare socială. În rândul clasei de mijloc nu există o paralelă cu militantismul pentru reforma agrară larg răspândit printre liderii rurali din China. Aceștia sunt agitatorii nemulțumiți cu statu-quo.
Se prea poate ca noii consumatori ai lumii în curs de dezvoltare să fi dezlănțuit energii imense la casa de marcat. Dar capacitatea lor de a deveni o forță în sprijinul unei guvernări mai bune, unor libertăți mai mari, unei corupții mai reduse și al unei libertăți economice mărite este îndoielnică. „Ei“ mai au mult drum de parcurs până să devină „noi“.
,
Related Posts: |
![]() |
“Extraction”, un nou sinonim al cuvantului furt In segmentul video un comentator al unui post TV financiar American isi pierde cumpatul si spune lucrurilor pe nume, si anume, acuza ca sistemul de... |
![]() |
Richard Wilkinson: Inegalitatea economică dăunează societăţilor Simțim instinctiv că societățile cu discrepanțe uriașe de venituri se îndreaptă cumva în direcția greșită. Richard Wilkinson prezintă grafic... |
![]() |
Corupţi până-n măduvă! În România, tocmai a fost descoperit locul geometric în care mica corupţie, corupţia mijlocie şi marea corupţie şi-au dat mâna, generând o adevărată... |
Economia României este depăşită de ţări africane
La trei ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România este în continuare o ţară… exotică din punct de vedere economic. Produsul Intern Brut al ţării noastre este atât de mic încât România nu ar fi considerată o ţară dezvotată nici măcar dacă s-ar afla în Africa şi ar fi comparată cu statele de acolo. Iar lucrurile nu se vor schimba curând.
Conform datelor Fondului Monetar Internaţional, fiecare botswanez produce anual 13.400 de dolari, cu 1700 de dolari mai mult decât fiecare român. Dar să nu ne oprim la Botswana.
În Africa există şi Gabon. Produsul Intern Brut în Gabon este de 14.421 de dolari pe cap de locuitor, cu 2000 de dolari mai mare decât PIB-ul pe cap de locuitor din România. Lista poate continua şi cu alte state africane, precum Mauritius.
Fiecare locuitor din Mauritius produce cu 600 de dolari mai mult decât românii.
Dacă în Africa există mai multe ţări mai avansate decât România, pe plan mondial numărul exact este 67. 67 de ţări produc mai mult decât noi, prin împărţirea PIB-ului la numărul de locuitori. Printre acestea, inclusiv Bulgaria vecină. Cu o creştere economică de nunai 1,3 la sută anul acesta, ţara noastă nici nu are şanse să recupereze prea curând decalajul faţă de ţările dezvoltate.
sursa: realitatea.net
Related Posts: |
![]() |
Costurile crizei mondiale: 11.900 miliarde de dolari Costurile crizei financiare mondiale au ajuns la 11.900 miliarde de dolari, reprezentând 2.967 de dolari pentru fiecare locuitor al planetei, potrivit... |
![]() |
Costul recesiunii: 10.000 de dolari de persoana Locuitorii celor mai importante economii din lume sustin "greul" crizei financiare, fiecare dintre ei platind cate 10.000 de dolari pentru iesirea din... |
![]() |
Criza economică, la cote dramatice în Africa Nu mai este pentru nimeni o surpriză că criza economică s-a extins la nivel mondial. Fie că vorbim de state precum Germania, Franţa, Statele Unite... |
Iluzoria bunastare si jugul austeritatii
Doza de optimism zilnic ne este livrata cu constiinciozitate de guvernul Boc. Cu cat o ducem mai greu, cu cat neajunsurile sunt mai mari, cu cat austeritatea devine mai apasatoare, cu atat premierul Boc, imitat de ministrii Cabinetului, ne prezinta mostre virtuale de bunastare. Economia isi va reveni, ni se spune tot mai des. Cand? Intr-un viitor incert. Pe care nu il poate decide decat populatia. Sau capacitatea acesteia de a suporta jugul austeritatii.
Asa suna versiunile oficiale. Tot mai rupte de realitate. Tot mai nesimtite. Cetatenii sunt datori sa stranga cureaua. Inca o data si inca o data… Ei fac parte din aceeasi generatie de sacrificiu care pare a nu se mai termina. Cercetatorii trebuie sa inteleaga ca nu sunt bani. Si profesorii. Si agricultorii. Si transportatorii. Si minerii, ceferistii, medicii… Si totusi, de unde sunt fonduri pentru primele si sporurile agentiilor sustinute neconditionat de liderii PDL? Populatia nu are, insa, dreptul sa puna intrebari. Sa ceara explicatii. Ea trebuie sa suporte. De suferinta ei depinde viitorul Romaniei. In tot acest timp, Puterea mimeaza un act eficient al guvernarii. Discursurile ministrilor tin locul solutiilor. Explicatiile, tot mai neconvingatoare, ne lovesc in plin in fiecare zi. Boc vorbeste. Si Blaga. Si Videanu. Si Udrea. Si Berceanu. Si Seitan.
In Parlament, lucrurile merg in aceeasi directie a anormalitatii. Senatul este blocat de saptamani in urma unor razboaie duse pe marginea schimbarii presedintelui Senatului. Proiecte legislative importante asteapta in anticamera liderilor politici. Alesii protesteaza. Parasesc sedintele de plen. Fac consultari peste consultari intre liderii de grup, se acuza reciproc de toate relele din lume. Toti sunt partasi la suferinta populatiei. La neajunsurile acesteia, la austeritatea asta blestemata. Institutiile sunt folosite in lupta politica, in tentativa de a aduce prejudicii adversarilor. Nu mai sti cine iti este aliat si cine adversar. Exista doar interese si orgolii. Fiecare isi are pretul sau, vulnerabilitatea sa. Jocurile politice se fac in detrimentul interesului national. Puterea tine cu dintii de privilegii, in timp ce liderii Opozitiei nu fac altceva decat sa incerce cu disperare sa ia locul Puterii.
Revizuirea Constitutiei reprezinta o alta tema pe care liderii o folosesc eminamente electoral. Niciunul dintre ei nu are vreo intentie, fie cat de vaga, ca statul sa se reformeze. Ca institutiile sa devina credibile. Ca Justitia si Administratia sa scape de sub influenta politicului. Totul se reduce la simple vorbe aruncate in vantul politicii.
Iulian Badea
sursa: cronicaromana.ro
Related Posts: |
![]() |
O guvernare strivita de realitate Romania risca sa devina un focar de nemultumiri sociale. Neajunsurile si problemele cu care se confrunta populatia se inmultesc pe zi ce trece. Profesorii... |
![]() |
Inevitabila zi a scadentei Romania seamana din ce in ce mai mult, din punct de vedere social, cu “un butoi de pulbere”. Cu fiecare zi, nemultumirile se acutizeaza. Inertia,... |
![]() |
Pana cand?! Pana cand credeti ca vom mai suporta jocurile voastre politice murdare, compromisurile voastre, aroganta si incompetenta voastra crasa? Pana cand mai aveti... |
FT: Ce tip de Germanie va apărea după criză?
Europa este din nou “bântuită” de chestiunea germană. Problema care i-a vexat atât de îndelung pe europeni s-a întors sub o altă formă. Dacă în trecut vecinii Germaniei erau îngrijoraţi de un stat pe prea puternic şi expansionist în centrul continentului european, acum ei trebuie să se descurce cu o Germanie indiferentă şi introvertită, notează cotidianul britanic Financial Times (FT), citat de Agerpres.
Ostilitatea Angelei Merkel faţă de un pachet de întrajutorare oferit Greciei de către eurozonă face parte dintr-o atitudine mai generală, recentă, a Germaniei. Indiferent dacă este vorba despre economie sau despre afaceri externe, cancelarul german vorbeşte pentru o naţiune care s-a întors spre sine însăşi, una care şi-a reevaluat şi şi-a redus din obligaţiile faţă de Europa.
Criza din eurozonă nu a făcut decât să cristalizeze lucrurile. Cheltuielile în exces ale Atenei s-au transformat într-o ameninţare serioasă la adresa integrării europene. Cu o zi în urmă, preşedintele Comisiei Europene (CE), Jose Manuel Barroso, şi-a exprimat convingerea că Angela Merkel va sprijini un ajutor acordat Greciei, pentru că, după cum observa şeful executivului european, Merkel este o susţinătoare convinsă a proiectului european.
Şi cu toate acestea, mesajul de la Berlin a fost în cel mai bun caz echivoc. Merkel a insistat pe implicarea Fondului Monetar Internaţional ca preţ pentru ajutorul oferit Atenei. Până la urmă, Germania a făcut clar faptul că nu va permite ca eforturile de stabilizare a euro să compromită devotamentul său pentru disciplina fiscală.
Coliziunea dintre Germania şi partenerii săi trece dincolo de disputa privind responsabilităţile naţiunilor care înregistrează surplusuri sau deficite comerciale, afectând acut alianţa franco-germană, odată motorul vital al integrării europene. Preşedintele francez Nicolas Sarkozy îşi imaginează încă Uniunea Europeană (UE) ca actor global. Merkel vrea în schimb o viaţă discretă.
Noua Germanie are o viziunea mai îngustă - unii ar spune mai egoistă - asupra intereselor sale, căreia îi lipseşte sentimentul de vină ce a modelat generaţia de după război. Berlinul nu mai doreşte să plătească pentru ambiţiile grandioase ale celorlalţi. În locul unei politici robuste europene faţă de Rusia premierului Vladimir Putin, Germania îşi doreşte propria sa relaţie netulburată cu Moscova.
Prin urmare, politica energetică comună dorită de vecinii săi central şi est-europeni pare să ameninţe aranjamentele bilaterale ale Germaniei cu Rusia. Din acelaşi motiv, UE - şi NATO - trebuie să înainteze încet în ceea ce priveşe acceptarea de noi membri din spaţiul fost sovietic. În ceea ce priveşte Turcia, aceasta trebuie să aştepte pentru totdeauna statutul de membru al UE promis de mult timp.
Berlinul pasiv stă mulţumit sub umbrela de securitate americană, dar vrea să scape de armele nucleare americane de pe teritoriul său. Germania s-a supus trimiterii de trupe în Afganistan, dar doar sub condiţii calculate să demonstreze că misiunea era o excepţie nerepetabilă. Între timp, o altă Germanie, mai decisă, insistă că regulile eurozonei nu pot pune pe prim plan interesele comune în detrimentul celui naţional.
Până la urmă, solidaritatea cu aliaţii şi ci vecinii ocupă acum un loc secundar în conştiinţa publicului german. Unii vor spune: şi de ce nu? De ce ar trebui să joace Berlinul rolul altruistului? Nu putem să ne aşteptăm ca germanii să plătească compensaţii pentru totdeauna. Nimeni nu le-a cerut lui Sarkozy sau lui Gordon Brown să pună în prim plan interesul european în detrimentul celui naţional.
Potrivit FT, ceea ce se întâmplă este doar o schimbare inevitabilă. Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a reprezentat doar o excepţie. Germania este acum o ţară “normală”. Dacă, de exemplu, optează pentru un viitor ca “Elveţia Mare”, de ce ar trebui să se plângă restul Europei?
Pentru cei atenţi la istorie pare ciudat să acuzi Germania pentru lipsa sa de ambiţie. Şi-ar dori cu adevărat partenerii săi ca cea mai puternică naţiune de pe continent să îşi manifeste puterea în jur? Nu pentru a contracara acest lucru au creat părinţii fondatori Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului?
S-a scris mult despre ce tip de Europă va răsări din prezenta eră de schimbări geopolitice tumultoase. Întrebarea prioritară este însă: ce tip de Germanie va apărea?
sursa: romanialibera.ro
Related Posts: |
![]() |
Merkel, Medvedev şi Sarkozy refac Europa sferelor de influenţă Cu o administraţie americană timidă în relaţia cu Moscova şi cu o Germanie tot mai activă în politica europeană, Rusia este pe cale să capete... |
![]() |
Soros: Pregătiţi-vă de dezastru! Cancelarul german, Angela Merkel, a declarat ieri, la Forumul Economic de la Davos, că Grecia rămâne într-o situaţie delicată şi a dat de înţeles... |
![]() |
Europa este a nemților: Acum vor să schimbe legile europene A dictat Greciei ce reforme să ia și a propus un organism care să restrângă suveranitatea acestui stat. Acum vrea chiar mai mult. Germania încearcă... |
Bill Murphy of GATA Reveals Whistle-Blower in Gold Price Suppression
Bill Murphy, Chairman of the Gold Anti-Trust Action Committee delivers his testimony about a whistle-blower in the gold price suppression scheme to the Commodity Futures Trading Commission on 3/25/10.
Related Posts: |
![]() |
Stimulus Bill: “Shady Deals Going on Behind Closed Doors” President Barack Obama has proclaimed his administration will be more open than the previous administration. However, his counterparts in the House and... |
![]() |
Fake gold bars in Bank of England and Fort Knox It’s one thing to counterfeit a twenty or hundred dollar bill. The amount of financial damage is usually limited to a specific region and only affects... |
![]() |
The World’s Top Gold-Hoarding Countries All around the developing world, governments are making a mad scramble to buy gold. India is buying gold. China is buying gold. Whereas once it could... |
Economic power grab by EU: Plan to control Britain’s economy as Europe bails out Greece
Britain could be forced to have its Budget signed off by European leaders under plans to impose an ‘economic government of the EU’, it emerged yesterday.
German Chancellor Angela Merkel is pressing for ‘oversight’ of national economies to be included in controversial arrangements that were agreed by EU leaders yesterday.
She wants to introduce financial penalties for states with persistently high budget deficits, giving the EU a high degree of control.
This could see Britain forfeiting the £2billion annual ’structural funds’ paid out to some of the nation’s poorer areas by Brussels.
Critics said the Prime Minister was the victim of ‘another Franco-German stitch-up’ that would lead to unprecedented interference in Britain’s economic affairs.
British sources yesterday insisted any new powers would apply only to the 16 countries that use the euro. But Brussels insiders said the possibility of applying sanctions to all EU states remained open.
The idea of creating a single economic policy for the EU has long been a French dream.
Mrs Merkel has warmed to the idea - bringing her politically closer to French president Nicolas Sarkozy - in the wake of Greece’s economic meltdown.
She believes her plan would prevent a repeat of the Greek crisis by imposing sanctions on nations that manage their economies badly.
Any move along these lines could ultimately affect the UK, which has a budget deficit of 13 per cent, according to EU figures - higher even than Greece’s 12.5 per cent.
It emerged yesterday that Britain could have to pay £650million towards a Greek bailout if the International Monetary Fund steps in to stop the euro collapsing.
Diplomatic sources said the possible £20billion bailout of Greece would involve a ’substantial’ contribution from the IMF of up to £13billion, with the rest coming from countries in the eurozone.
Britain is not a member of the eurozone but the IMF’s £13billion would include around £650million from the UK.
Mrs Merkel acknowledged that her plans could require renegotiation of existing EU treaties - which would spark fresh calls in the UK for a referendum on any new pact.
But diplomats said the changes could be ‘tacked on’ to next year’s treaty paving the way for the accession of Croatia to the EU.
EU President Herman Van Rompuy, who has already called for the EU to be given sweeping economic powers, will lead a task force to flesh out plans for economic government by the end of this year.
Mr Brown said there was ‘no suggestion that Britain is being in any way bypassed by this’.
But he admitted Britain would be just one voice among 27 on the task force. He sought to play down the plans, insisting Britain had ceded no new economic powers to Brussels.
But Tory MP Bill Cash said he had been out-manoeuvred, adding: ‘We have fallen victim to another Franco-German stitch-up. We have to fight this drive for political union, which is what this idea of economic government is all about.’
Mats Persson, of the think-tank Open Europe, said the proposals were potentially more significant than the Lisbon Treaty, which was pushed through last year without a referendum in Britain.
He added: ‘Merkel’s vision is quite clear - countries which run persistently high deficits should face heavy sanctions.
‘These would be imposed by the European Council in a vote in which there would be no veto and the member state concerned would be excluded.
‘It is a massive step, giving the EU powers over a country’s economy, which has been a no-go zone until now.
‘It would effectively give the European Council the power to sign off national budgets.’
JASON GROVES
sursa: dailymail.co.uk
Related Posts: |
![]() |
EU presidency: US economic plans ‘a road to hell’ STRASBOURG, France (AP) — The president of the European Union on Wednesday slammed U.S. plans to spend its way out of recession as "a road to hell." Czech... |
![]() |
European Powerbrokers Present Proposal For New Economic And Political Order The European Commission, the executive body of the European Union, has revealed a set of proposals to fully integrate the economies of the EU member... |
![]() |
Nation states are dead: EU chief says the belief that countries can stand alone is a ‘lie and an illusion’ The age of the nation state is over and the idea that countries can stand alone is an ‘illusion’ and a ‘lie’, the EU president believes. In... |
Read my lips: FA-LI-MENT
La Conventia Nationala Republicana din 1988, George Bush Sr. a declarat, in timpul discursului de nominalizare pentru cursa la presedintie:“Read my lips: no new taxes.” (Cititi pe buzele mele: nu vor fi noi taxe.)Aceasta propozitie a intrat in istorie, fiind invalidata de comportamentul lui Bush, odata ce el a ajuns presedinte.
In contrast cu acest eveniment mediatic, a fost adoptata de Senatul Romaniei, intr-o palmare suspecta (nefiind trecuta pe ordinea de zi), legea falimentului personal (sursa).
Ce este falimentul personal?
Daca o persoana are unul sau mai multe credite si ajunge in insolventa (incapacitate de plata a ratelor catre creditori, fie banci, institutii non-bancare, stat etc.) ea poate inainta la curtea judecatoreasca declansarea procedurii de faliment personal. In cadrul acestei proceduri, judecatorul stabileste modul in care persoana respectiva este protejata de actiunile creditorilor care doresc sa-si recupereze banii.
Care era situatia pana acum?
Creditorii puteau dispune, prin lege (pentru a-si recupera creditele acordate):
- sa vanda casa in care traieste debitorul;
- sa vanda toate bunurile acestuia;
- sa-i puna poprire pe salariu;
- sa-l urmareasca pe o perioada nedefinita pana la stingerea datoriei;
- … sau sa vanda creditul unei firme de recuperare a creditelor, contra unei anumite sume.
De obicei, firma recuperatoare e mult mai agresiva decat banca si are dreptul de a “recupera” o suma mai mare decat creditul, percepand diferite taxe in timpul procedurii de recuperare.
Care e situatia in lume?
Cea mai veche legislatie in domeniul falimentului personal este cea din USA: ea a fost promulgata in 1898. Tarile europene au asemenea legi doar incepand cu anii 1984. Pentru a vedea cum stau lucrurile in aceste tari, va invit sa cititi un articol extrem de bine documentat din Banii Nostri.
De ce acum?
Pentru ca:
- din ianuarie pana in februarie 2010, restantele la banci au crescut cu 468 milioane de lei;
- in februarie 2008 ponderea creditelor restante era 0.82%; in februarie 2010 este de 2.05%;
- in momentul de fata, creditele restante din Romania sunt de 2.2 miliarde de euro (!), ele crescand cu 600% fata de februarie 2008.
(sursa)
Si pentru ca e criza…
Cui ii pasa?
- bancilor si recuperatorilor, carora le face viata mai grea;
- rau-platnicilor, care vor avea conditii mai bune “de trai”.
Pentru alte detalii legate de viata romanului la mila bancii, cititi acest articol.
Concluzie
Mai ramane ca aceasta lege sa treaca de Camera Deputatilor pentru ca Romania sa intre in randul tarilor care protejeaza cetateanul de abuzurile creditorilor si a firmelor de recuperare a datoriilor. Eu “votez pentru” aceasta lege, pentru ca am auzit tot felul de povesti horror despre ce au patit clientii care au ajuns in incapacitatea de a-si plati ratele.
Voi ce parere aveti?
Luca Dezmir
sursa: empower.ro
Related Posts: |
![]() |
Falimentul romanilor Persoanele fizice se vor putea proteja de creditori prin declararea insolventei * Specialistii sustin ca o lege a insolventei persoanelor fizice este necesara... |
![]() |
Băncile se opun Legii falimentului pentru persoane fizice Asociaţia Română a Băncilor (ARB) nu este de acord cu Legea falimentului personal, a declarat, duminică, Radu Graţian Gheţea, preşedintele instituţiei. „Nu... |
![]() |
Rasplata statului: viata scurta si moartea subita! Platim lunar la fondul de pensii si nu se vede. Platim, tot lunar, si CAS-ul, si nu se simte. In Romania crizata, grosul pensionarilor nu e de lux. Nici... |
De la „minte-mă frumos“ la adevărul gol-goluţ
Românii se plâng, şi pe bună dreptate, că sunt săraci. Lucrul şi mai grav este însă altul: cei care îi mângâie pe creştetul capului şi le promit că le va alina durerile cumplitei maladii nu sunt decât nişte doctori de duminică. Dau pacienţilor un paleativ care îi fac pe moment să se simtă ceva mai bine, după care suferinţele devin mai cumplite decât înainte de administrarea “medicaţiei tămăduitoare”. Sindicatele scot acum oamenii în stradă pentru a obţine majorări salariale. Ce şanse de reuşită există? Pe termen scurt, salariile cresc, dar pe termen lung preţurile iau foc şi mistuie mai mult decât majorările obţinute. Altfel spus, în loc să trăim mai bine, o vom duce şi mai prost. Liderii politici şi sindicali care plâng pe umerii lui “x” sau “y” nu fac decât să se uite prin ochelari de cal la o măsură punctuală, pentru un grup anume şi pentru următoarele şase luni. Se gândeşte cineva la faptul că astfel de creşteri salariale nu sunt, în condiţiile României, decât o mutare dintr-un buzunar în altul, că cei care plătesc pentru oricare grup favorizat sunt aceiaşi contribuabili şi că, până la urmă, totul e pierdut? În România, nimeni nu vede tabloul general, nimeni nu se uită pe termen lung. Toată lumea se preocupă de cum să trecem luna sau săptămâna asta. Cât timp nu se va înţelege că o creştere salarială de pe urma căreia să poţi beneficia cu adevărat nu ţi-o pot da sindicatele sau Guvernul, ci numai productivitatea muncii, sărăcia va câştiga în continuare teren.
România traversează cea mai dificilă perioadă de după 1989. Creşterea forţată a economiei şi a nivelului de trai al populaţiei au generat dezechilibre economice majore. Sectoarele care până în 2008 au susţinut creşterea economică, bazată în totalitate pe finanţare externă, au intrat în colaps când, din cauza crizei financiare internaţionale, nu au mai venit bani din afară. S-a produs astfel o importantă corecţie economică: PIB-ul s-a contractat, şomajul a crescut, iar veniturile populaţiei au scăzut. La bugetul public au venit tot mai puţini bani, dar cheltuielile statului au rămas la acelaşi nivel, iar la unele capitole bugetare chiar au crescut. Majorările salariale din 2008, de peste 25%, au fost date cam pe patru ani în devans. Bugetarii au beneficiat de creşteri salariale până în 2013, fără ca economia să fie la nivelul acelui an. În asemenea condiţii, deficitul bugetar a luat proporţii semnificative (7,3% din PIB în 2009) şi a devenit foarte greu de finanţat. Actuala situaţie economică şi socială din România se datorează acţiunii a trei factori: politicile guvernamentale greşite de până în 2009, criza internaţională şi amânarea luării unor măsuri mai ferme din partea celor aflaţi acum la Putere. Românilor nu prea le place să li se spună adevărul. Dar dacă se vor complăcea în situaţia să fie minţiţi frumos de către politicieni (creşterea salariilor profesorilor cu 50%, sporirea punctului de pensie la 45% din salariul mediu pe economie), nu îi va aştepta nimic bun. Dimpotrivă, în condiţiile în care dezechilibrele majore din economie nu vor fi corectate rapid, nu numai că nu vor avea parte de creşterea salariilor şi pensiilor, dar există riscul să nu le mai primească nici pe cele de mizerie existente acum. Măsurile de austeritate, care te obligă să revii la cât te ţine plapuma, sunt, într-adevăr, dureroase, dar te protejează să prinzi guturai.
Related Posts: |
![]() |
Economia într-o singură lecţie Asistăm la o ascensiune spectaculoasă a doctrinei populiste care, aşa cum s-a întâmplat şi în perioada interbelică, a devenit nota dominantă a... |
![]() |
Baronii sindicali Mare fierbere in randul sindicatelor! Esalonul doi se agita, a preluat, de facto, fraiele si ii acuza pe cei de deasupra ca ar fi tradat sau ar fi fost... |
![]() |
Tara ca o prada Arta iubirii are regulile ei, si in lipsa unei minime intelepciuni care te avertizeaza sa deschizi ochii, pentru ca viitorul este legat de prezent, dupa... |
Ancient Aliens 2012
Related Posts: |
![]() |
Internment Camps Readied For Mass Illegal Alien Influx? The news that Texas officials are working on contingency plans to deal with a sudden influx of illegal aliens following a collapse of the Mexican government... |
![]() |
Life after people With Chernobyl and Pripyat in mind what would happen to planet earth if the human race were to suddenly disappear forever? Would ecosystems thrive?... |
![]() |
Cops Prepare For Civil Unrest In the aftermath of last week’s riots in the United Kingdom, the NYPD has held a “mobilization exercise” to train police to prepare for civil unrest... |
Vantul schimbarii si vocea popoului
Iata ca visul lui Vantu s-a implinit: traim intr-un stat puternic, pe care chiar o revolta populara l-ar putea imputernici si mai…puternic. Cum e posiibil asa ceva intr-o criza care ar putea provoca revolte si schimbari de sitem? Simplu: cu ajutorul “umbros” al serviciilor “echidistante” si “apolitice”.
Va prezint o teorie a constipatiei prezidentiale(n-o fi carmaciul bolnav, dar constipatie mai are din cand in cand).
A fost congresul PSD-ului pe fondul crizei financiare, economice, politice, existentiale etc. Ca in orice criza trebuie sa existe si profitori. Perdantii sunt psd-eii nu pentru ca ar fi prea umili si neajutorati in fata vietii capitaliste, ci pentru ca s-au lacomit (ma bucur ca si basescianismul face aceeasi greseala). Castigatorii de moment sunt, evident, basescienii. Dar ei vor sa pastreze castigul, sa-si consolideze puterea, sa-si impuna dictatura pe cel putin 1000 de ani (ca tot traim vremuri apocaliptice). Deci ce face mafia basesciana? Creeaza un nou partid al fostilor independenti (ce concept idealist!) care se declara de stanga (inca o “buna” gluma basesciana), membrii sai fiind selectati pe…umar, adica dupa epoleti si orientari (in functie de vanturi). De ce e important ca membrii acestui partid sa aiba epoleti? Pentru ca Romania nu e Grecia, dar criza e criza si datoriile la FMI sunt datorii care “obliga” la miscari de strada. Deci in cazul in care avem o revolta populara care ar putea crea un vid de putere (mai ales parlamentara si guvernamentala, pentru ca presedintele se crede tare pe pixul lui), ei bine, ramane alternativa cu dictatura militara. Una basescianista, fireste. Atunci sa vezi dictatura democratica capitalista! Toti betivii apevisti vor striga “Urraaa!” prin toate localurile microfonizate din provincie. Dar langa “ura” va fi si “traiasca carmaciul”, ca sa se stie cine e nashul.
Spun asta pentru ca am vazut rezultatele manipularii apevistilor. Cand era Becali mare politician crestin si filantrop, apevistii erau dresati sa creada ca e “omul lor”. De fapt generalii erau lobistii becalisti si in politica si in armata. Handicapatii de apevisti care nu mai au pentru ce lupta (tara e deja ocupata de “armatele” companiilor estice sau vestice), asa ca lupta pentru cauze nobile, crestine, pentru sanatatea fizica si spitirituala prin sustinerea noilor Mesia ca Becali si Basescu. Acum basescianusmul ii pune la o treaba “adevarata”: lupta cu coruptia din “civilie”. Generalii cinstiti si independenti vor conduce tara spre noi orizonturi rosii, dar de sange - nu de steaguri. Sangele poate insemna capitalul care se va scurge din “venele” prea pline ale mogulilor spre venele aproape pline ale basescienilor, genralilor si umbrosilor. Deci daca aveti vise de marire si imbogatire a venit momentul sa le realizati: intrati in “partidul independentilor” si veti avea ocazia sa sugeti la cine trebuie, dar realizarea viselor nu e garantata, pentru ca cineva trebuie sa sustina piramida. Asa ca actionati cat mai repede si dati din coate cat de tare puteti ca sa ajungeti la clasa a 2-a, adica in clasa de mijloc - aia la care se inchina toti politicienii pentru un vot , in trenul care nu sta mult in gara. Clasa intai e deja ocupata, clasa a 3-a sunt doar aia care la primul incident pe calea ferata se dau jos sa repare drumul de fier sau sa impinga trenul spre culmile pe care le vede doar carmaciul de locomotiva.
In conditiile actuale probabil o revolutie ar fi binevenita, dar una reala, care sa schimbe sistemul capitalist cu altceva, adica sa schimbe rolul CAPITALULUI din acela de instrument al cumpararii de influenta in instrument al schimbului de bunuri si servicii, rol pentru care a si fost creat. Dar pentru asta trebuie ca individualistii sa renunte la visele lor de miliardari si manelisti care incarca banii cu lopata in camioane. Pentru libertarienii astia “antistat capitalist” e doar o joaca de-a anarhia pentru a se vedea si ei pe copertile stralucitoare ale revistelor de topuri cu “baieti destepti”. Individualismul este recunoasterea potentei lor (in anumite domenii, care au sau nu legatura cu selectia naturala). Ei tocmai asta nu recunosc la capitalism: ca sa te realizezi ca individ trebuie sa pupi in cur alti indivizi, sa te compromiti in asemenea hal incat nu mai poti fi considerat un individ ci doar o masinarie de acaparat avere si putere. Ca sa te realizezi ca OM trebuie sa accepti faptul real ca traiesti intr-o COMUNITATE si orice INDIVID are rolul lui in aceasta. Iar o comunitate nereglementata duce la abuzuri. Problema de baza nu e reglementarea, ci nerespectarea regulilor, sau reglementarile facute din mers. Exemplul zilelor noastre este America crizata a lui Obama. In capitalismul salbatic a aparut un asazis socialist care intervine nepermis in piata financiara si economica. Anarhie curata, avand in vedere ca reglementarile sunt facute din mers tocmai datorita INFLUENTEI nesimtite a CAPITALULUI imens pe care il poate detine un INDIVID. Daca ar fi o plafonare a capitalului individual, altfel ar sta lucrurile. Dar tocmai pentru asta se lupta libertarienii: pentru pastrarea privilegiului de a dispune de influenta nelimitata oferita de nelimitarea averii. Daca s-ar face un set de reguli din care prima si cea mai importanta ar fi aceea de a limita nivelul acumularii de capital al individului, atunci se va elimina posibilitatea ca individul sa corupa alt individ sau o comunitate cu ajutorul banului. Libertarienii sunt doar niste indivizi care au acumult averi sau au la indemana mijloace sigure de a acumula si care incearca sa demonstreze ca statul (comunitatea organizata) este cel care sta in calea realizarii tuturor manelistilor care viseaza averi fara sa stie ce-i aia munca. De ce nu le place marxismul? De asta:
Vă îngroziţi că vrem să desfiinţăm proprietatea privată. Dar în societatea voastră actuală proprietatea privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii societăţii; ea există tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi. Ne imputaţi deci că vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune ca o condiţie necesară ca imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate.
Comunismul nu ia nimănui putinţa de a-şi însuşi produse sociale, el ia doar putinţa ca prin această însuşire să fie aservită munca altuia.
sursa: la-deruta.blogspot.com
Related Posts: |
![]() |
Forta vs Putere Daca actualul sistem de valori din Romania nu ar exista ar fi infinit mai bine. Parafrazand unii evolutionisti am putea spune ca functia creeaza organul,... |
![]() |
Cat va mai dura pana ce economia Chinei se va confrunta cu o criza? Cand Barack Obama a vizitat de curand China pentru a se intalni cu omologul sau, Hu Jintao, imaginea a fost de un simbolism rafinat. Pe de-o parte avem... |
![]() |
Iliescu si-a luat partidul inapoi N-a fost congresul lui Ponta. Nici al lui Geoana. Nici macar al lui Marian Vanghelie, cum se asteptau multi, intr-un fel sau altul. A fost congresul lui... |
Domeniul public - lovitura fatala
Pe cand oamenii cu scaun la cap din aceasta tara se bucurau ca, din cauza crizei, domeniul public scapase, macar pentru un timp, de sub furia dezlantuitilor jefuitori imobiliari, fie acestia dezvoltatori, finantatori, banci, primari, consilieri locali, notari, judecatori, acestia, sub obladuirea proteguitorilor lor politici, cu care evident sunt in cardasie, pregateau lovitura finala pentru domeniul public, prin care acesta va fi facut K.O. si scos din istorie. Lovitura are un nume prgresist: descentralizare, care insa pentru Romania inseamna o tragedie.
Prima lovitura a fost data domeniului public in urma cu un deceniu prin adoptarea unei legi care reglementa situatia in materie si care era astfel alcatuita incat sa deschida calea lichidarii domeniului public.
In baza legii urma sa se intocmeasca un inventar al bunurilor (terenuri, active, resurse) care dobandeau un statut de proprietate publica a statului sub jurisdictii la nivel central, judetean, local.
Legea, in mod deliberat, nu stabilea insa cu precizie ce anume urma sa capete un asemenea statut si care erau delimitarile central/judetean/local. In mod deliberat, intr-o anexa era stabilita o lista de bunuri (terenuri, active, resurse) care puteau capata acest statut.
Si acum, tineti-va tare, insiruirea era cu titlu exemplificativ! Si nu obligatoriu! Si in inventar a trecut fiecare ce a vrut! Adica, ceea ce l-a interesat sa nu fie bun public nu a trecut!
Iar esenta legii a fost articolul care stipula scoaterea unui bun din domeniul public si transferarea acestuia in domeniul privat al statului, de unde calea instrainarii era deschisa.
De atunci, de peste zece ani, miza primariatului si consilieratului la primarii a fost scoaterea din domeniul public si trecerea in domeniul privat al statului a unor terenuri sau active pentru a fi vandute apoi pe mai nimic acolitilor si clientilor politici si economici, bineinteles cu parandaraturile corespunzatoare.
Acum se da domeniului public lovitura fatala. Practic, o parte masiva din ceea ce ramasese statului ca autoritate centrala va fi transferata sub jurisdictie judeteana sau locala prin procesul zis de descentralizare. Legea nu se schimba.
Calitatea de domeniu public nu se schimba. Se schimba doar nivelul jurisdictiei, care pentru multe bunuri coboara de la nivel central la nivel judetean sau local. Urmeaza dezmatul.
Pana acum transferurile din domeniul public in domeniul privat al statului constituiau un proces birocratic complicat, avand in vedere jurisdictia la nivel central existenta in foarte multe cazuri si intalnirea pe parcurs a mai multor interese care nu intotdeauna se conjugau, ci uneori se si ciocneau.
Acum totul coboara la nivel judetean/local, unde interesele sunt usor de impletit si cardasiile transpartinice fac legea. Nu va mai exista practic nici o opreliste in trecerea din domeniu public in domeniu privat al statului pentru instrainarea rapida ulterioara a oricaror terenuri si active.
Aproape 70% din patrimoniul Ministerului Agriculturii va ajunge la cheremul consiliilor judetene. Terenuri, directii agricole, oficii pedologice, inspectorate pentru calitatea semintelor, unitati fitosanitare, oficii pentru ameliorare si reproductie in zootehnie, laboratoare de analize, amenajari de irigatii etc. – toate ajung la mana consiliilor judetene.
Se va pierde orice control pe care statul, si asa slab si fara parghii solide, il mai exercita in ce priveste gestiunea domeniului public. Ba, in laboratoarele de analiza, se vor mai putea desfasura activitati doar daca ministerul de resort va plati autoritatilor locale.
Daca Agentia Domeniilor Statului se va desfiinta, pe nemestecate vreo 400.000 ha vor fi vandute pe nimic in cateva luni baronilor locali si clanurilor lor.
Din putinul ce mai era, nu va mai ramane nimic.
Haosul va fi perfect. Caci, in descentralizare, finantarea va fi mixta: de la bugetul de stat si din venituri proprii. Unii primari se caineaza ca descentralizarea va fi litera moarta daca nu va fi intregita de transferurile financiare necesare de la nivel central.
Nu stie nimeni cum va fi exact, dar sigur este un lucru: cu cat vor fi transferurile de la centru mai zgarcite, cu atat va fi mai mare ghesul autoritatilor locale de a vinde tot spre a face rost de bani. In curand, foarte curand, n-o sa ne mai putem bucura de apele tarii, de dealurile si de muntii tarii, n-o sa mai ai nici pe unde calca!
Totul va fi confiscat de catre bastani care vor arbora insemne cu „proprietate privata“ pe unde ti-e lumea mai draga! Pe drumuri, pe poduri, pe pasuni. In doi-trei ani maximum, Romania va fi prima tara din lume (sau, mai degraba spus, primul tinut din lume) aproape fara domeniu public!
Ilie Serbanescu
sursa: bloombiz.ro
Related Posts: |
![]() |
Criza: a treia lovitura Daca observam evolutia crizei economice declansate la mijlocul anului 2008, observam ca ea a parcurs mai multe etape distincte. Cea de-a treia lovitura... |
![]() |
Megabancile sunt cauza, nu victimele crizei »Megabancile americane si europene care au beneficiat de fonduri de salvare considerabile nu numai ca nu sunt victime ale crizei financiare globale, ci... |
![]() |
Iliescu si-a luat partidul inapoi N-a fost congresul lui Ponta. Nici al lui Geoana. Nici macar al lui Marian Vanghelie, cum se asteptau multi, intr-un fel sau altul. A fost congresul lui... |
Modelul chinezesc
Noua lege a învăţământului, adusă la lumină mai degrabă spre cunoştinţă decât pentru o autentică consultare publică - de altfel, publicată, strategic, chiar în ajun de Paşti, exprimă o viziune ce evocă tipul chinezesc de societate: centralism combinat cu o doză bine controlată de piaţă. Deşi reforma şi modernizarea statului sunt astăzi la modă, rezultatul legii va duce, mai degrabă, la dispariţia celor câteva timide nuclee de spaţiu public şi exerciţiu democratic care mai supravieţuiau în învăţământul românesc. Refuzând dialogul, dar preferând în schimb afirmarea politică a unui „adevăr” de nimic demonstrat şi deloc consensual - în totală contradicţie cu modul de lucru ştiinţific de la care, teoretic, se revendică grupul celor ce au redactat legea -, proiectul de lege pe care ministrul Funeriu şi-l asumă se află atât la limita Constituţiei şi a democraţiei academice, cât şi a unei lungi tradiţii a învăţământului românesc. Deşi Spiru Haret este invocat în sprijinul „reformei”, ceea ce se propune e tocmai opusul modernizării prin şcoală, căci desfiinţarea „titularizării” în învăţământul preuniversitar nu doar că transformă radical statutul public al cadrelor didactice, dar acestea sunt reduse de la rolul de agenţi primordiali ai modernizării statului la un fel de funcţionari contractuali fără nici o stabilitate, aflaţi la bunul plac al directorului sau al unui consiliu de administraţie controlat politic de aleşii locali.
În ce priveşte democraţia academică, ce constă în alegeri şi controlul deciziei de către o instituţie colegială, Senatul, desemnarea conducerii universităţilor printr-un concurs înseamnă desfiinţarea de facto a autonomiei universitare şi revenirea la centralis-mul de tristă amintire, de data asta „luminat”.
Înlocuirea democraţiei academice printr-un sistem de aşa-zise concursuri, cam de tipul ce-lor ce se folosesc în ocuparea posturilor de conducere din administraţia publică, al că-rei grad de politizare a atins cote îngrijorătoare, va influenţa dinamica societăţii româneşti. Lipsa democraţiei se va reflecta asupra întregii construcţii democratice. Iar fără democraţie în şcoală şi universitate nu va exista democraţie nici în societate. Nerecunoscând existenţa unei comunităţi academice capabile să se autogestioneze, proiectul de lege nu doar că va duce la excluderea profesorilor şi a studenţilor din procesul decizional, la politizarea învăţământului la toate nivelurile, ba chiar şi la naţionalizarea învăţământului universitar privat, dar va conduce, în final, la anularea pluralismului academic şi a dezbaterii ştiinţifice. Şi dacă ambiguitatea anumitor formulări ale proiectului de lege indică existenţa unei agende personale ascunse (doctoratul acordat în cadrul firmelor private, diferenţierea universităţilor prin decizie administrativă şi fără existenţa unor criterii de evaluare cunoscute, posibilitatea de a înfiinţa instituţii de învăţământ conferită şi unor persoane fizice, introducerea învăţământului superior confesional), centralismul pe care îl dezvăluie la aproape fiecare pagină creează impresia unei agende politice, ba, mai mult chiar, a intenţiei de a impune un fel de ideologie unică.
CRISTIAN PIRVULESCU
sursa: romanialibera.ro
Related Posts: |
![]() |
Mirajul bunastarii Sfidati. Umiliti. Dispretuiti. Mintiti. In fiecare zi a ultimilor 20 de ani. Milioane de romani au fost condamnati la suferinta, la blestemul apartenentei... |
![]() |
Modernizarea statului vs competență De o bună bucată de vreme se vehiculează intens problema reformării statului și promovarea unor legi care să creeze un stat flexibil și dinamic,... |
![]() |
Sistemul impotriva simbolului Este prima mare infringere a lui Basescu. A trebuit sa retraga legea sanatatii din dezbaterea publica. O infringere binemeritata. Una care nu vine nici... |
Energy and the National Goals - A Crisis of Confidence
Good Evening:
This a special night for me. Exactly three years ago, on July 15, 1976, I accepted the nomination of my party to run for President of the United States. I promised you a President who is not isolated from the people, who feels your pain, and who shares your dreams, and who draws his strength and his wisdom from you.
During the past three years I’ve spoken to you on many occasions about national concerns, the energy crisis, reorganizing the government, our nation’s economy, and issues of war and especially peace. But over those years the subjects of the speeches, the talks, and the press conferences have become increasingly narrow, focused more and more on what the isolated world of Washington thinks is important. Gradually, you’ve heard more and more about what the government thinks or what the government should be doing and less and less about our nation’s hopes, our dreams, and our vision of the future.
Ten days ago, I had planned to speak to you again about a very important subject — energy. For the fifth time I would have described the urgency of the problem and laid out a series of legislative recommendations to the Congress. But as I was preparing to speak, I began to ask myself the same question that I now know has been troubling many of you: Why have we not been able to get together as a nation to resolve our serious energy problem?
It’s clear that the true problems of our nation are much deeper — deeper than gasoline lines or energy shortages, deeper even than inflation or recession. And I realize more than ever that as President I need your help. So, I decided to reach out and to listen to the voices of America.
I invited to Camp David people from almost every segment of our society — business and labor, teachers and preachers, governors, mayors, and private citizens. And then I left Camp David to listen to other Americans, men and women like you. It has been an extraordinary ten days, and I want to share with you what I’ve heard.
First of all, I got a lot of personal advice. Let me quote a few of the typical comments that I wrote down.
This from a southern governor: “Mr. President, you are not leading this nation — you’re just managing the government.”
“You don’t see the people enough anymore.”
“Some of your Cabinet members don’t seem loyal. There is not enough discipline among your disciples.”
“Don’t talk to us about politics or the mechanics of government, but about an understanding of our common good.”
“Mr. President, we’re in trouble. Talk to us about blood and sweat and tears.”
“If you lead, Mr. President, we will follow.”
Many people talked about themselves and about the condition of our nation. This from a young woman in Pennsylvania: “I feel so far from government. I feel like ordinary people are excluded from political power.”
And this from a young Chicano: “Some of us have suffered from recession all our lives.”
“Some people have wasted energy, but others haven’t had anything to waste.”
And this from a religious leader: “No material shortage can touch the important things like God’s love for us or our love for one another.”
And I like this one particularly from a black woman who happens to be the mayor of a small Mississippi town: “The big shots are not the only ones who are important. Remember, you can’t sell anything on Wall Street unless someone digs it up somewhere else first.”
This kind of summarized a lot of other statements: “Mr. President, we are confronted with a moral and a spiritual crisis.”
Several of our discussions were on energy, and I have a notebook full of comments and advice. I’ll read just a few.
“We can’t go on consuming forty percent more energy then we produce. When we import oil we are also importing inflation plus unemployment.”
“We’ve got to use what we have. The Middle East has only five percent of the world’s energy, but the United States has twenty-four percent.”
And this is one of the most vivid statements: “Our neck is stretched over the fence and OPEC has a knife.”
“There will be other cartels and other shortages. American wisdom and courage right now can set a path to follow in the future.”
This was a good one: “Be bold, Mr. President. We may make mistakes, but we are ready to experiment.”
And this one from a labor leader got to the heart of it: “The real issue is freedom. We must deal with the energy problem on a war footing.”
And the last that I’ll read: “When we enter the moral equivalent of war, Mr. President, don’t issue us BB guns.”
These ten days confirmed my belief in the decency and the strength and the wisdom of the American people, but it also bore out some of my longstanding concerns about our nation’s underlying problems.
I know, of course, being President, that government actions and legislation can be very important. That’s why I’ve worked hard to put my campaign promises into law, and I have to admit, with just mixed success. But after listening to the American people, I have been reminded again that all the legislation in the world can’t fix what’s wrong with America. So, I want to speak to you first tonight about a subject even more serious than energy or inflation. I want to talk to you right now about a fundamental threat to American democracy.
I do not mean our political and civil liberties. They will endure. And I do not refer to the outward strength of America, a nation that is at peace tonight everywhere in the world, with unmatched economic power and military might.
The threat is nearly invisible in ordinary ways.
It is a crisis of confidence.
It is a crisis that strikes at the very heart and soul and spirit of our national will. We can see this crisis in the growing doubt about the meaning of our own lives and in the loss of a unity of purpose for our nation.
The erosion of our confidence in the future is threatening to destroy the social and the political fabric of America.
The confidence that we have always had as a people is not simply some romantic dream or a proverb in a dusty book that we read just on the Fourth of July. It is the idea which founded our nation and has guided our development as a people. Confidence in the future has supported everything else — public institutions and private enterprise, our own families, and the very Constitution of the United States. Confidence has defined our course and has served as a link between generations. We’ve always believed in something called progress. We’ve always had a faith that the days of our children would be better than our own.
Our people are losing that faith, not only in government itself but in the ability as citizens to serve as the ultimate rulers and shapers of our democracy. As a people we know our past and we are proud of it. Our progress has been part of the living history of America, even the world. We always believed that we were part of a great movement of humanity itself called democracy, involved in the search for freedom; and that belief has always strengthened us in our purpose. But just as we are losing our confidence in the future, we are also beginning to close the door on our past.
In a nation that was proud of hard work, strong families, close-knit communities, and our faith in God, too many of us now tend to worship self-indulgence and consumption. Human identity is no longer defined by what one does, but by what one owns. But we’ve discovered that owning things and consuming things does not satisfy our longing for meaning. We’ve learned that piling up material goods cannot fill the emptiness of lives which have no confidence or purpose.
The symptoms of this crisis of the American spirit are all around us. For the first time in the history of our country a majority of our people believe that the next five years will be worse than the past five years. Two-thirds of our people do not even vote. The productivity of American workers is actually dropping, and the willingness of Americans to save for the future has fallen below that of all other people in the Western world.
As you know, there is a growing disrespect for government and for churches and for schools, the news media, and other institutions. This is not a message of happiness or reassurance, but it is the truth and it is a warning.
These changes did not happen overnight. They’ve come upon us gradually over the last generation, years that were filled with shocks and tragedy.
We were sure that ours was a nation of the ballot, not the bullet, until the murders of John Kennedy and Robert Kennedy and Martin Luther King, Jr. We were taught that our armies were always invincible and our causes were always just, only to suffer the agony of Vietnam. We respected the Presidency as a place of honor until the shock of Watergate.
We remember when the phrase “sound as a dollar” was an expression of absolute dependability, until ten years of inflation began to shrink our dollar and our savings. We believed that our nation’s resources were limitless until 1973 when we had to face a growing dependence on foreign oil.
These wounds are still very deep. They have never been healed.
Looking for a way out of this crisis, our people have turned to the Federal Government and found it isolated from the mainstream of our nation’s life. Washington, D.C., has become an island. The gap between our citizens and our government has never been so wide. The people are looking for honest answers, not easy answers; clear leadership, not false claims and evasiveness and politics as usual.
What you see too often in Washington and elsewhere around the country is a system of government that seems incapable of action. You see a Congress twisted and pulled in every direction by hundreds of well-financed and powerful special interests.
You see every extreme position defended to the last vote, almost to the last breath by one unyielding group or another. You often see a balanced and a fair approach that demands sacrifice, a little sacrifice from everyone, abandoned like an orphan without support and without friends.
Often you see paralysis and stagnation and drift. You don’t like it, and neither do I. What can we do?
First of all, we must face the truth, and then we can change our course. We simply must have faith in each other, faith in our ability to govern ourselves, and faith in the future of this nation. Restoring that faith and that confidence to America is now the most important task we face. It is a true challenge of this generation of Americans.
One of the visitors to Camp David last week put it this way: “We’ve got to stop crying and start sweating, stop talking and start walking, stop cursing and start praying. The strength we need will not come from the White House, but from every house in America.”
We know the strength of America. We are strong. We can regain our unity. We can regain our confidence. We are the heirs of generations who survived threats much more powerful and awesome than those that challenge us now. Our fathers and mothers were strong men and women who shaped a new society during the Great Depression, who fought world wars and who carved out a new charter of peace for the world.
We ourselves are the same Americans who just ten years ago put a man on the moon. We are the generation that dedicated our society to the pursuit of human rights and equality. And we are the generation that will win the war on the energy problem and in that process, rebuild the unity and confidence of America.
We are at a turning point in our history. There are two paths to choose. One is a path I’ve warned about tonight, the path that leads to fragmentation and self-interest. Down that road lies a mistaken idea of freedom, the right to grasp for ourselves some advantage over others. That path would be one of constant conflict between narrow interests ending in chaos and immobility. It is a certain route to failure.
All the traditions of our past, all the lessons of our heritage, all the promises of our future point to another path — the path of common purpose and the restoration of American values. That path leads to true freedom for our nation and ourselves. We can take the first steps down that path as we begin to solve our energy problem.
Energy will be the immediate test of our ability to unite this nation, and it can also be the standard around which we rally. On the battlefield of energy we can win for our nation a new confidence, and we can seize control again of our common destiny.
In little more than two decades we’ve gone from a position of energy independence to one in which almost half the oil we use comes from foreign countries, at prices that are going through the roof. Our excessive dependence on OPEC has already taken a tremendous toll on our economy and our people. This is the direct cause of the long lines which have made millions of you spend aggravating hours waiting for gasoline. It’s a cause of the increased inflation and unemployment that we now face. This intolerable dependence on foreign oil threatens our economic independence and the very security of our nation.
The energy crisis is real. It is worldwide. It is a clear and present danger to our nation. These are facts and we simply must face them.
What I have to say to you now about energy is simple and vitally important.
Point one: I am tonight setting a clear goal for the energy policy of the United States. Beginning this moment, this nation will never use more foreign oil than we did in 1977– never. From now on, every new addition to our demand for energy will be met from our own production and our own conservation. The generation-long growth in our dependence on foreign oil will be stopped dead in its tracks right now and then reversed as we move through the 1980s, for I am tonight setting the further goal of cutting our dependence on foreign oil by one-half by the end of the next decade — a saving of over four and a half million barrels of imported oil per day.
Point two: To ensure that we meet these targets, I will use my presidential authority to set import quotas. I’m announcing tonight that for 1979 and 1980, I will forbid the entry into this country of one drop of foreign oil more than these goals allow. These quotas will ensure a reduction in imports even below the ambitious levels we set at the recent Tokyo summit.
Point three: To give us energy security, I am asking for the most massive peacetime commitment of funds and resources in our nation’s history to develop America’s own alternative sources of fuel — from coal, from oil shale, from plant products for gasohol, from unconventional gas, from the sun.
I propose the creation of an energy security corporation to lead this effort to replace two and a half million barrels of imported oil per day by 1990. The corporation will issue up to five billion dollars in energy bonds, and I especially want them to be in small denominations so average Americans can invest directly in America’s energy security.
Just as a similar synthetic rubber corporation helped us win World War II, so will we mobilize American determination and ability to win the energy war. Moreover, I will soon submit legislation to Congress calling for the creation of this nation’s first solar bank which will help us achieve the crucial goal of twenty percent of our energy coming from solar power by the year 2000.
These efforts will cost money, a lot of money, and that is why Congress must enact the windfall profits tax without delay. It will be money well spent. Unlike the billions of dollars that we ship to foreign countries to pay for foreign oil, these funds will be paid by Americans, to Americans. These will go to fight, not to increase, inflation and unemployment.
Point four: I’m asking Congress to mandate, to require as a matter of law, that our nation’s utility companies cut their massive use of oil by fifty percent within the next decade and switch to other fuels, especially coal, our most abundant energy source.
Point five: To make absolutely certain that nothing stands in the way of achieving these goals, I will urge Congress to create an energy mobilization board which, like the War Production Board in World War II, will have the responsibility and authority to cut through the red tape, the delays, and the endless roadblocks to completing key energy projects.
We will protect our environment. But when this nation critically needs a refinery or a pipeline, we will build it.
Point six: I’m proposing a bold conservation program to involve every state, county, and city and every average American in our energy battle. This effort will permit you to build conservation into your homes and your lives at a cost you can afford.
I ask Congress to give me authority for mandatory conservation and for standby gasoline rationing. To further conserve energy, I’m proposing tonight an extra ten billion dollars over the next decade to strengthen our public transportation systems. And I’m asking you for your good and for your nation’s security to take no unnecessary trips, to use carpools or public transportation whenever you can, to park your car one extra day per week, to obey the speed limit, and to set your thermostats to save fuel. Every act of energy conservation like this is more than just common sense, I tell you it is an act of patriotism.
Our nation must be fair to the poorest among us, so we will increase aid to needy Americans to cope with rising energy prices. We often think of conservation only in terms of sacrifice. In fact, it is the most painless and immediate ways of rebuilding our nation’s strength. Every gallon of oil each one of us saves is a new form of production. It gives us more freedom, more confidence, that much more control over our own lives.
So, the solution of our energy crisis can also help us to conquer the crisis of the spirit in our country. It can rekindle our sense of unity, our confidence in the future, and give our nation and all of us individually a new sense of purpose.
You know we can do it. We have the natural resources. We have more oil in our shale alone than several Saudi Arabias. We have more coal than any nation on earth. We have the world’s highest level of technology. We have the most skilled work force, with innovative genius, and I firmly believe that we have the national will to win this war.
I do not promise you that this struggle for freedom will be easy. I do not promise a quick way out of our nation’s problems, when the truth is that the only way out is an all-out effort. What I do promise you is that I will lead our fight, and I will enforce fairness in our struggle, and I will ensure honesty. And above all, I will act.
We can manage the short-term shortages more effectively, and we will; but there are no short-term solutions to our long-range problems. There is simply no way to avoid sacrifice.
Twelve hours from now I will speak again in Kansas City, to expand and to explain further our energy program. Just as the search for solutions to our energy shortages has now led us to a new awareness of our nation’s deeper problems, so our willingness to work for those solutions in energy can strengthen us to attack those deeper problems.
I will continue to travel this country, to hear the people of America. You can help me to develop a national agenda for the 1980s. I will listen; and I will act. We will act together.
These were the promises I made three years ago, and I intend to keep them.
Little by little we can and we must rebuild our confidence. We can spend until we empty our treasuries, and we may summon all the wonders of science. But we can succeed only if we tap our greatest resources — America’s people, America’s values, and America’s confidence.
I have seen the strength of America in the inexhaustible resources of our people. In the days to come, let us renew that strength in the struggle for an energy-secure nation.
In closing, let me say this: I will do my best, but I will not do it alone. Let your voice be heard. Whenever you have a chance, say something good about our country. With God’s help and for the sake of our nation, it is time for us to join hands in America. Let us commit ourselves together to a rebirth of the American spirit. Working together with our common faith we cannot fail.
Thank you and good night.
Related Posts: |
![]() |
The Power of Nightmares In the past, politicians promised to create a better world. They had different ways of achieving this. But their power and authority came from the... |
![]() |
Dollar’s power accepts no alternatives whatsoever A crisis is not a good time for seeking alternatives to the US dollar. Most likely, the dreams about new regional currencies will be put aside. The countries,... |
![]() |
Nigel Farage: A new democratic revolution is sweeping northern Europe • European Parliament, Strasbourg - 28 September 2011 • Speaker: Nigel Farage MEP, UKIP, Co-President of the EFD Group in the European Parliament... |
De ce nu opreste Isarescu intarirea leului?
Economia Romaniei gafaie gata “sa-si de duhul”, dar, contrar asteptarilor, moneda nationala se apreciaza. Banca Nationala a afisat, joi, un curs de 4,0653 lei/euro, nivel ce n-a mai fost atins din 6 ianuarie 2009 (cand cursul de schimb a avut valorea de 4,0629 lei/euro). In principiu, o moneda trebuie “sa oglindeasca” valoarea unei economii. Romania trece, acum, prin cea mai neagra perioada de dupa 1999, cu scadere economica, somaj, deficite macroeconomice, lucruri care, insa, nu se reflecta in valoarea de schimb a monedei nationale. Sigur, reprezentantii Bancii Nationale sustin ca, o data cu liberalizarea contului de capital (adica intrarea si iesirea banilor din Romania fara restrictii), cursul reflecta strict “cererea si oferta” de lei. Totusi, Mugur Isarescu, guvernatorul BNR, a afirmat, in mai multe randuri, ca politica de curs a bancii centrale este de “flotare controlata”, adica BNR, dupa ce-si face calculele, poate oricand interveni pe piata, in ce sens doreste (fie sa aprecieze, fie sa deprecieze leu). Ceea ce, in acest moment, nu se vede! Isarescu, practic, lasa leul de capul lui. Cu dezavantaje mari. Daca, la prima vedere, romanii ar trebui sa se bucure (vor avea rate mai mici la banca, de exemplu), “la a doua vedere” ar trebui sa se teama!
In primul rand, Ministrul Finantelor, care a primit, in ultima luna, nu mai putin de 3 miliarde de euro (de la FMI, UE si din euro-obligatiuni), trebuie sa-i schimbe in lei, ca sa plateasca pensiile si salariile bugetarilor. La ce-i foloseste ministerului sa incaseze bani mai putini, prin aprecierea leului?! La nimic! Astazi, Finantele primesc numai 40.600 lei vechi pentru un euro, fata de aproape 43.000 lei vechi, cat ar fi putut sa primeasca pentru un euro. Daca Finantele ar schimba astazi toate cele 3 miliarde de euro, ar pierde nu mai putin de 720.000.000 de lei noi! Cum o pensie medie in Romania este de circa 700 lei noi, Finantele ar pierde pensiile pentru peste un milion de romani!
Si aceasta nu e totul! Prin devalorizare leului, se scumpesc exporturile romanesti, ceea ce inseamna ca vom exporta mai putin decat pana acum, in conditiile in care tot oficialii BNR spuneau, recent, ca exportul este cel care va scoate Romania din criza! Adica vom ramane in criza (sau aceasta se va adanci) la un curs supra-apreciat.
Singurul avantaj al unui leu puternic il constituie faptul ca s-ar putea atinge tinta de inflatie (3,5% plus/minus un punct procentual), adica exact ceea ce-si doreste BNR (din 2005, BNR a anuntat ca politica sa monetara este aceea ce tintire directa a inflatiei, dar, an de an, tinta a fost mai mult sau mai putin depasita).
Astfel, se naste intrebarea: de ce nu intervine Isarescu, sa devalorizeze la loc leul?
sursa: ziuaveche.ro
Related Posts: |
![]() |
Cine impusca leul? Pe fondul deprecieriii, inca lente, a monedei nationale fata de euro, nu putini sunt cei care anticipeaza un curs de 4,8-5 lei/euro spre sfarsitul anului.... |
![]() |
Pot bancile centrale sa puna capat razboiului valutar? Pe fondul unui "razboi al monedelor" intre Statele Unite si Europa, pe de o parte, si China, de cealalta parte, abilitatea de a influenta ratele de schimb... |
![]() |
Contraserviciu otravit Cu toate ca, evident, reprezinta ceva in sine pozitiv, decizia agentiei de rating Fitch de a imbunatati calificativul financiar al Romaniei in ce priveste... |














