Archive for Martie 15, 2010
Criza in Romania un moment al adevarului
Nimeni nu poate nega faptul că, după douăzeci de ani, tranziţia a adus românilor multe lucruri dorite în vremurile izolării comuniste. Obiecte de fetiş în 1989, berea la cutie, ţigările şi whisky-ul străin sau hamburgerul au intrat în normalitatea consumul nostru. Tot mai multe bunuri şi servicii au tendinţa să se răspândească după reţeta clasică a capitalismului, care a descoperit că succesul economic presupune transformarea bunurilor iniţial destinate elitelor în bunuri de larg consum.
Dar, oare numai asta am vrut în 1990? Ne putem mulţumi cu faptul că bem pe săturate Coca-Cola, că vedem telenovele la peste treizeci de canale de televiziune pe cablu, că încet-încet înlocuim vechile Dacii cu noile Loganuri?
Suntem fericiţi în noua noastră lume în care unii dintre noi fac shopping la Milano, iar alţii în Piaţa Matache la magazinele de second hand? Oare am intrat în lumea capitalistă dacă şeful se numeste „manager”, iar agapele între colegi, „team building”?
Mulţi dintre noi au trăit cu iluzia că după căderea regimului comunist relele și necazurile vor dispare de la sine. Am crezut că existenţa lor este, în mod exclusiv, o consecinţă a comunismului şi a totalitarismului.
Din păcate, nu a fost aşa.
După douăzeci de ani, România se înfăţişează cu o economie şi o societate în care moştenirea comunistă a supraviețuit, metamorfozându-se într-un nou şi original stil de viaţă, caracterizat prin încercarea de adaptare la noile condiţii fără a renunţa la vechile mentalităţi şi comportamente.
Aşa se explică de ce economia românească nu a preluat decât instrumentele, nu şi filozofia capitalismului.
Din acest punct de vedere, nu pot să nu remarc modul “original„ în care societatea și economia României au preluat principiile și valorile capitalismului modern, de sorginte occidentală, pe care pretindem că le acceptăm nu numai prin intermediul Uniunii Europene, dar și prin liberalizarea circulației persoanelor, ideilor și informației . Mă voi referi doar la câteva dintre acestea: recunoașterea, stimularea și recompensarea valorii intelectuale și profesionale prin venituri și statut social; stimularea libertății și inițiativei antreprenoriale a indivizilor; dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii; formarea și consolidarea clasei de mijloc; cultivarea elitelor și atragerea lor în procesul consultativ și decizional.
De două decenii, societatea românească nu reușește să înțeleagă și să respecte aceste valori ale lumii moderne. A existat și încă există o tentație extrem de puternică de a păstra principiul socialist al așa-numitei ”echități„ printr-un proces de egalizare în jos, aducând la un numitor comun al mediocrității și suficienței pe oricine reușește să se ridice peste medie. Încă se păstrează principiul socialist al diferențierii ideologizate și arbitrare a muncii în productivă și neproductivă ceea ce conduce la discriminarea muncii intelectuale și de creație. În România secolului XXI încă mai sunt o mulțime de cazuri când se consideră că „a gândi nu înseamnă a muncii”. Încă se concepe structura socială ca o luptă de clasă, prin prizma conflictului marxist dintre clase și pături sociale, antagonizându-se raporturile, atât la nivel personal, cât și instituțional. Personaje politice importante, atât din primul deceniu al tranziției, cât și din zilele noastre, au impus o perspectivă halucinantă asupra societății, fie prin condamnarea succesului antreprenorial ca fiind imoral față de moralitatea comportamentului de „om cinstit și sărac”, fie prin crearea unei categorii demonizate a „mogulilor”, tratați ca dușmani ai întregului popor.
Criza este, și din acest punct de vedere, un moment al adevărului. Chiar în fața unor dificultăți reale, clasa politică românească nu reușește să renunțe la principiile și metodele comuniste, fiind incapabilă să înțeleagă și să aplice valorile și principiile societății și sistemului politic la care pretindem că aparținem. Așa se explică de ce miniștri importanți ai actualului cabinet nu pot depăși limitele populismului și egalitarismului comunist. Incapacitatea accesării conștiente a acelor principii și valori se traduce prin „idei de filozofie fianciară”, ce nu sunt altceva decât variante ale echității comuniste. Luarea cu japca a impozitelor inventate peste noapte de la „bogații nesimțiți” pentru a da „săracilor cinstiți” este dovada că, la fel ca acum douăzeci de ani, se tinde spre negarea valorilor individuale, spre negarea inițiativei private, spre negarea deptului obținut în 1989 de a nu mai fi altceva decât un membru al unei gloate, fără individualități și elite.
Mircea Coşea
sursa: standard.money.ro
Romania sindicala si Romania reala
Incepe primavara sindicala. Intai protesteaza profesorii si studentii, apoi ar putea iesi in strada angajatii de la metrou, medicii si functionarii. Revendicarile sunt in linii mari aceleasi: bani mai multi si stabilitatea locurilor de munca.
Intr-un fel sunt solicitari si actiuni firesti. Peste tot in lume, pentru orice salariat acestea sunt prioritatile si orice sindicat este dator sa le promoveze si sa lupte pentru ele.
In mod special, in Romania exista factori agravanti care scot oamenii in strada. Cel mai pregnant este pierderea increderii in guvernanti.
Nicio secunda guvernul nu a lasat impresia ca are situatia sub control, ca stie ce face, ca are o strategie clara. Impresia generala a fost de bajbaiala, masuri luate azi au fost modificate sau abolite maine, masuri luate fara niciun studiu de impact au produs efecte adverse, declaratii aruncate intr-o doara au creat panica inutila.
Pe de alta parte, guvernul nu a trecut nici macar testul de integritate, cat timp exista destule dovezi ca banii publici continua sa fie drenati catre clientii politici. In plus, populismele fara acoperire sunt decontate acum tot in neincredere. Cum sa ceri profesorilor sa mai aiba incredere in tine cat timp nu numai ca nu le-ai majorat salariile cu 50%, dupa cum te-ai angajat solemn prin chiar legea pe care ai votat-o cu entuziasm si a carei aplicare ai garantat-o, ci le-ai diminuat, in unele cazuri, prin disparitia unor sporuri?
Privite asadar din aceasta perspectiva, protestele sindicale sunt justificate. Exista insa si cealalta pespectiva, care nu e nici guvernamentala, nici politica si nici bugetara. Este perspectiva realitatii. Si din aceasta perspectiva, protestele sindicale din aceasta primavara sunt la fel de eficiente precum acelea impotriva venirii iernii sau impotriva topirii zapezii.
Fara o sustenabilitate reala, adica fara ca economia sa-i produca, banii pentru majorarea pensiilor si a salariilor pot veni din doar doua directii: imprumuturi, care sa arunce in aer deficitul bugetar si asa destul de mare, sau pornirea tiparnitei de bani, care sa arunce in aer inflatia. In primul caz am lua-o fix pe calea parcursa deja de Grecia, in cel de-l doilea, devalorizarea banilor ar inghiti rapid cresterea nominala a veniturilor. Adica ne-am fura singuri caciula in mijlocul iernii.
Oamenii simpli care ies in strada nu inteleg, poate, aceste lucruri. Dar liderii sindicali le cunosc foarte bine. Si daca ar fi onesti nu ar promova revendicari nerealiste, ba chiar toxice. Nu sunt insa. Sindicatele sunt profund politizate, iar legatura baronilor sindicali cu partidele politice, in special PSD, si unii oameni de afaceri controversati, de exemplu Sorin Ovidiu Vantu, sunt notorii. Cum putem crede in onestitatea grevei de la metrou, de exemplu, cat timp liderul sindical Ioan Radoi este senator PSD?
Si nu in ultimul rand, nu e lipsit de semnificatie faptul ca salariatii cei mai loviti de criza nu ies in strada, desi ei sustin economia care ii hraneste si pe protestatari. Angajatii din sectorul privat suporta in tacere o situatie cu mult mai grea decat cei de la stat. Disponibilizarile din mediul privat au fost cu mult mai numeroase, reducerile de salarii au devenit aproape o regula, sporurile si primele nici nu intra in discutie, iar orele suplimentare nu se platesc, ba chiar oamenii sunt multumiti ca ele exista, deoarece indeparteaza riscul disponibilizarii.
Si, culmea ironiilor, potestele bugetarilor tot pe ei ii lovesc cel mai tare, fie pentru ca vor avea probleme cu copiii scolari, fie pentru ca nu vor putea merge la serviciu cu metroul sau vor face cozi si mai mari in fata ghiseelor institutiilor publice.
Exista in acest moment o Romanie sindicala si o Romanie reala. Cele doua ar trebuie sa fie concordante. Politizarea si nerealismul le-au facut acum divergente.
The Economist: Ipohondrii Europei - cine face greva?
De cine sunt organizate protestele fata de planurile de austeritate? Cine sunt de fapt cei mai nemultumiti? Ei bine, revista britanica The Economist constata ca aceste proteste sunt organizate nu de catre cei care pierd cel mai mult din criza economica, nici de catre cei mai saraci, ci, culmea, de cei privilegiati.
Cei care striga cel mai tare nu sunt intotdeauna cei care sufera cel mai mult.
Imaginati-va doi veri. Unul vine din Europa continentala, Franta, poate. Un ipohondru, care se plange de viata lui, de oboseala si de dureri misterioase, desi ia pastile. Varul sau este american (sau britanic, cum doriti), caruia ii place riscul si este dedicat sporturilor extreme. Se simte puternic, desi consuma alcool si se supraalimenteaza de ani de zile.
In cele din urma, in 2008, americanul moare in urma unui atac de cord, in timp ce face jogging. In schimb, varul sau francez in cauza, ajunge la un adevar profund, confirmat de decesul celuilalt: faptul ca exercitiile nu-ti fac bine.
In Europa, ipohondria este mult mai extinsa decat se crede, mai scrie The Economist, si se regaseste pana si in sectorul locurilor de munca. Angajatii din pozitii privilegiate, inclusiv cei din sectorul public, lupta si tipa cel mai mult in apararea beneficiilor lor.
Revista britanica mai observa ca nu somerii, imigrantii, tinerii care abia intra pe piata muncii protesteaza, ci cei cu slujbe bine platite, hiperprotejate, din sectorul public, si cu viitoare pensii mari.
Asta se intampla in primul rand pentru ca unele tari obisnuiesc sa protejeze locurile de munca, nu oamenii care sunt angajati. Suprareglementarea creeaza in practica un dublu sistem de angajare. Primul sistem include joburi cu contracte permanente, protejate de tot felul de bariere din administratie care creeaza artificial stabilitate, salarii mari si alte beneficii.
In cultura sudica statul protejeaza joburile, oamenii se agata de beneficii create artificial prin legi. Rata somajului in Spania este de aproape 20%, dar cel mai tare protesteaza cei care au un job la stat si care sunt impotriva ridicarii varstei de pensionare la 67 de ani.
Insa, scandinavii au o filosofie diferita: protejeaza omul, nu locul de munca. Desi se stie ca traditional ei cheltuie mult pentru asistenta sociala, o fac si in mod destept. Adica daca un suedez poate fi concediat relativ usor, el primeste in schimb, imediat, beneficii de somaj generoase, si este ajutat activ de stat sa se reangajeze.
Si totusi, cine protesteaza cel mai vocal in Grecia si Spania? Tocmai cei care au contracte permanente de munca si sunt foarte protejati. De ce? Explicatia este simpla: ei se pot organiza in sindicate, care devin grupuri de aparat privilegiile oferite de stat.
De exemplu, in Grecia functionarii publici au pensii mai mari decat cei care muncesc la privat, dar tot ei se opun reformelor. S-a ajuns chiar la situatii aberante in care taximetristii din Grecia protesteaza pentru ca Guvernul le cere sa rupa chitante si sa plateasca impozite pe castiguri.
Beneficiile acordate pe baza statutului - plata pentru ceea ce esti, nu pentru ceea ce faci - au creat cultura privilegiului. Acest lucru se intampla si in Romania, deci si noi ne numaram printre popoarele ipohondre din Europa.
Anca Bundaru
sursa: ziare.com
Modificarea Constitutiei, necesara si riscanta
De modificarea Constitutiei avem noi nevoie cand somajul creste, pensiile si salariile par tot mai neindestulatoare, iar ratele la banca sunt o problema pentru tot mai multi romani? La fel de bine ne putem intreba de ce sa ne mai spalam pe dinti cand avem hepatita sau de ce sa ne taiem unghiile cand ne doare maseaua.
Da, avem mare nevoie de modificarea Constitutiei pentru ca foarte multe dintre blocajele si anomaliile care macina societatea romaneasca isi gasesc originea in infrastructura legislativa insuficienta, inadecvata sau de-a dreptul aberanta. Sa ne amintim de cate ori in ultimii 5 ani Curtea Constitutionala a fost pusa sa arbitreze conflicte izvorate din prevederile ambigue ale legii fundamentale.
Privita din aceasta perspectiva, insistenta, cu care presedintele Traian Basescu urmareste declansarea pocesului de modificare a Constitutiei este perfect legitima. In plus, este un proiect asumat, dublu validat prin votul electoratului, atat la referendum cat si la alegerile prezidentiale. E drept, in Romania se poarta abandonarea proiectelor imediat ce ele si-au consumat potentialul electoral, asa ca un gest de consecventa si normalitate trebuie salutat, nu privit cu suspiciune.
Dar daca necesitatea modificarii Constitutiei e greu de contrazis cu argumente de buna credinta, continutul acestor modificari e plin de capcane.
Din start trebuie sa spunem ca o modificare limitata strict la cele doua aspecte supuse referendumului din noiembrie este total insuficienta. Ele nu trebuie sa lipseasca, desigur, pentru ca poporul, mai mult sau mai putin informat, s-a pronuntat totusi asupra lor. Dar e nevoie de mult mai mult, dupa cum se arata si in raportul comisiei special constituite la Cotroceni sub conducerea profesorului Ioan Stanomir.
In primul rand, e nevoie de o clarificare a raporturilor dintre principalele institutii ale statului, dar si de o delimitare clara a atributiilor celor doua puteri executive: presedinte si guvern. Toate acestea trebuie regandite astfel incat puterile sa se contrabalanseze eficient fara a se putea bloca insa reciproc in conflicte fara cale de iesire. Pe de alta parte, ar trebui sa existe si o justa proportie intre atributiile unei institutii si modul in care este ales cel care o reprezinta. De exemplu, in acest moment atributiile presedintelui Romanei sunt prea restranse in raport cu sufragiul universal si direct in urma caruia este ales. Cu alte cuvinte, atributiile pe care le are nu-i permit sa indeplineasca direct aproape niciuna dintre asteptarile puse in el de electorat, in momentul alegerii.
Marele risc este insa ca acest demers de modificare a Constitutiei sa fie dinamitat de personalizarea excesiva. Viata noastra politica este complet isterica si irationala, dominata de visceralitati. Pare ca nu mai putem face o distinctie intre institutia prezidentiala si Traian Basescu, de parca acesta ar fi etern.
Aceasta pesonalizare marcheaza profund propunerile PSD si PNL, care pledeaza acum pentru o republica parlamentara, in care presedintele sa fie ales de forul legislativ. Este, desigur, o formula consacrata, perfect functionala in multe tari ale lumii, insa nu are nicio legatura cu traditia si mentalitatea romanilor. Electoratul nu va accepta niciodata sa renunte la o prerogativa de putere esentiala: alegerea presedintelui tarii.
Sa nu uitam ca prezidentialele sunt intotdeauna alegerile cu cea mai mare prezenta si cele care starnesc cele mai mari pasiuni. In aceasi timp, Parlamentul este una dintre institutiiile care se bucura de credibilitate si popularitate minime. Depre sansele propunerii crete a lui Tudor Chiuariu, care vrea nici mai mult nici mai putin decat desfiintarea functiei prezidetiale, nici nu vad de ce am mai vorbi.
Daca PNL, care nu a avut niciodata un prezidentiabil cu sanse reale, propunerea poate avea o oarecare logica, in cazul PSD care a dat de atatea ori presedintele, ideea are o clara tinta antiBasescu. Asta nu inseamna ca in privitne care nu privesc aceasta obsesie, PSD nu pregateste lucruri interesante: de exemplu blocarea traseismului politic (desi si aici traume recente ale partidului si-ar putea spune cuvantul) sau introducerea votului obligatoriu.
De partea cealalta si Traian Basescu ar putea fi suspectat ca vrea sa foloseasca modificarea Constitutiei pentru a obtine un fel de ,,regim Putin”. Este o suspiciune pe care o formuleaza un recent raport al Oxford Analytica. Potrivit acestuia, Traian Basescu ar urmari sa modifice Constitutia astfel incat sa slabeasca Parlamentul care sa se transforme intr-un activator al puterilor prezidentiale. Totodata, OA avanseaza ipoteza ca Traian Basescu ar dori sa se asigure ca va continua sa exercite puterea, din umbra, prin crearea unei miscari politice in fata careia toate celelalte sa paleasca.
Si visceralitatile partidelor si ambitiile lui Traian Basescu sunt potentiale pericole majore care ar putea deturna demersul absolut necesar al modificarii Constitutiei intr-un esec lamentabil si foarte periculos.
Ioana Ene
sursa: ziare.com
MAREA ILUZIE
Comportamentul investitorilor de pe pietele financiare continua sa fie irational. Se pare ca opinia colectiva a investitorilor este ca “raul a trecut”. Altfel nu se poate explica o situatie in care o tara in pragul colapsului financiar, paralizata de o greva generala, cu un guvern instabil si acuzat de acte masive de frauda si coruptie, poate vinde pe piata internationala obligatiuni in valoare de 5 miliarde de Euro. Mai mult decat atat, dobanda pe care Grecia o va plati in urmatorii zece ani pentru aceasta emisiune de obligatiuni nu depaseste 6,3%, iar ca o demonstratie aditionala a faptului ca in cadrul comunitatii investitionale exista un optimism generalizat si nesanatos putem observa ca emisiunea in cauza a fost suprasubscrisa de 3(!) ori, adica suma ofertelor de cumparare primite la licitatia organizata de Grecia a fost la nivelul de 15 miliarde de Euro.
In acest context, este admirabila alegerea pe care a facut-o Sebastian Vladescu in privinta organizarii de road-show-uri in centrele financiare globale pentru a atrage investitorii sa cumpere eurobondurile Romaniei. Daca emisiunea are loc in viitorul apropiat, atunci este aproape o certitudine ca guvernul va putea vinde eurobonduri in valoare de 1 miliard de Euro fara nicio problema. Desigur, spre deosebire de Grecia, pentru Romania, vanzarea de eurobonduri inseamna cresterea datoriei externe intr-o valuta straina, dar luand in consideratie datoriile deja acumulate de guvernele conduse de Emil Boc, un miliard in plus sau in minus aproape ca nu conteaza.
Oligarhia portocalie de la conducerea tarii, desigur, va incerca sa utilizeze la maxim conjunctura economica favorabila. Ar fi fost extraordinar daca ar fi putut sa o utilizeze intr-un mod inteligent. De exemplu, acum ar fi momentul ideal pentru atragerea de investitii internationale pentru reconstructia industriei exportatoare din Romania. S-ar fi gasit foarte multi investitori optimisti, dispusi sa finanteze o idee frumoasa cu potential de venituri substantiale. Cel mai probabil, guvernul Boc se va limita la tentative de a amana reformele structurale dureroase, profitand de reducerea presiunii din partea FMI si a Comisiei Europene. O data cu o oprire (desigur, temporara) a exodului de capital din Romania, Adriean Videanu si gasca de profitori portocalii vor putea declara ca economia nationala este in ascensiune si relansarea economica deja a avut loc, fiind un fapt implinit si confirmat. Partea trista a lucrurilor va fi ca un procent important din populatia tarii va avea incredere in aceste declaratii.
De fapt, vom asista la a doua tentativa a puterii politice de la Bucuresti de a profita de pe urma unei imbunatatiri economice temporare ce are loc la nivel international. Prima tentativa a fost chiar in perioada campaniei electorale si nu s-a soldat cu vreun succes vizibil, deoarece conjunctura internationala s-a inrautatit inainte ca guvernul Boc sa reuseasca sa profite in vreun fel de pe urma acesteia. Traian Basescu a castigat alegerile datorita manelizarii Romaniei, si nu datorita unei reveniri economice, fie si iluzorii.
Acum, situatia are toate sansele sa se repete. Videanu, Boc, Isarescu si tot alaiul de sustinatori ai “basescianismului economic” vor declara ca economia si-a revenit, evident asumandu-si meritele pentru imbunatatirea situatiei. La fel ca si cu sase luni in urma, situatia pe pietele financiare internationale se poate inrautati fara vreo avertizare prealabila. Motive pentru inrautatire sunt destule. Am depasit criza din Grecia, dar urmeaza crizele datoriilor publice din Italia, Spania, Portugalia, urmeaza criza de finantare a Japoniei, iar peste 2-3 luni va incepe un nou val de defaulturi in piata imobiliara americana, care va aplica o lovitura puternica sistemului financiar american si international.
Astazi, fiecare manelist si fiecare ministru al guvernului Boc se simt in siguranta si privesc in viitor cu optimism. Acest optimism este generat de o mare iluzie.
sursa: cronicaromana.ro
