Archive for Martie 8, 2010
Războiul europenilor cu spiritul american
Salvarea omului european nu poate veni, oricât şi-ar dori-o birocraţia din ce în ce mai „raţională“ ce-şi are sediul la Bruxelles, din asigurarea mereu întărită, mereu reînnoită şi mereu schimbată a unei comode poziţii materiale şi a unui confort material, de asemenea, în creştere.
Unii vor să facă din Europa un sistem, o unitate care să se autoregleze, o unitate funcţională în primul rând, care să respecte cu stricteţe anumiţi parametri şi care, dimpotrivă, nu trebuie să ajungă între limitele altora. Dintre parametrii acceptabili, primul ca importanţă este aşa-numita democraţie, alături de societatea deschisă, imediat urmând nevoia unei economii integrate şi competitive. Practic, din acest proiect global (social, politic, cultural, economic) lipseşte ideea de eşec. Nici o ţară luată în parte, nici întregul unional nu are voie să rateze standardele autoimpuse de vizionarii-birocraţi ai Uniunii. Aşa ceva este, din punct de vedere istoric, o imposibilitate. Orice societate trebuie să-şi asume ca variantă a dezvoltării sau, pur şi simplu, a istoriei ideea de eşec. Dar, ca în orice sistem, această idee este exclusă din start din planul europenist. Când se spune despre un sistem că funcţionează, se afirmă în plan secund că este cvasiperfect, că nu dă rateuri, că este ca o maşină care, mai bine condusă şi mai bine reglată, are un mers liniar, monoton, dar perfect. Suntem, aşadar, în plină utopie. Căci ce altceva esteutopia, dacă nu dorinţa oamenilor ca societăţile să meargă doar în sensul imaginat de ei şi nu în oricare altul?
Europa celor fără speranţă
Europa a devenit locul celor fără de speranţă. Nu este vorba despre refugiaţii economici de tot felul care au invadat Occidentul european după 1989, în căutare de mijloace de subzistenţă. Lipsa de speranţă despre care vorbim este una mai adâncă şi mai tragică şi ea este împărtăşită în aceeaşi măsură chiar şi de cetăţenii cu state vechi ai acestei „noi“ Europe, de cetăţenii ţărilor vestice. Lipsa de speranţă nu este în cazul acestora din urmă echivalentul stării de disperare momentană cu care se confruntă cei care provin din Est (un fel de proletariat extern, în termenii lui A. Toynbee); cele două stări sunt, de altfel, deosebite, chiar dacă uneori ajung să se confunde. Lipsa de speranţă este absenţa orizonturilor largi ale fundamentării salvării sufleteşti şi spirituale. Salvarea omului european nu poate veni, oricât şi-ar dori-o birocraţia din ce în ce mai „raţională“ ce-şi are sediul la Bruxelles, din asigurarea mereu întărită, mereu reînnoită şi mereu schimbată a unei comode poziţii materiale şi a unui confort material de asemenea în creştere. Fără nici o legătură cu instrumentarul acestor asigurări de natură materială (un important segment financiar european este alocat propriu-zis domeniului particular al „asigurărilor“, al căror ţel este eliminarea riscurilor de tot felul, de la cele mai neplăcute, cum ar fi cutremurele, până la cele mai banale şi mai rizibile, cum ar fi furtul unui casetofon din maşina personală – acest tipar de „siguranţă“ nu face decât să exprime modul aproape paranoic în care omul european încearcă să-şi păzească lucrurile ce-i cad în sfera proprietăţii), salvarea reală a omului european este un „domeniu“ complet uitat în planurile birocratice comunitare. Lucrul acesta ar fi şi imposibil de realizat în structurile şi mecanismele care funcţionează astăzi pe continentul nostru, dintre care dominante sunt cele politice şi cele economice. Europa a devenit locul comun al eficienţei, un loc unde nu se întâmplă nimic, ci doar se urmăreşte rezultatul diferitelor activităţi ale omului din punct de vedere al eficienţei practice, adesea, numai financiare. Actele concrete ale omului european au încetat a mai avea semnificaţie proprie, ele sunt analizate doar din perspectiva amintită, astfel încât, ori de câte ori se constată o slabă eficienţă a acestora, intervenţia este nemiloasă, totul este reproiectat astfel încât condiţia standardizată a eficienţei să fie îndeplinită. De altfel, ţările care (cazul României) vor să aibă acces la uniunea ce se construieşte la Bruxelles sunt cele mai expuse acestei cerinţe imperioase de a se supune „standardelor“ fiecărui domeniu particular în parte, nimic din fiinţa lor socială nefiind lăsat la întâmplare. La prima vedere, o atare încrâncenare funcţională, o acribie atât de acerbă în urmărirea tuturor manifestărilor sociale ale ţărilor unionale este benefică. Cel puţin în cazul statelor foste comuniste, ea pare cu atât mai benefică. Logica ce străbate analizele de tot soiul ce se referă la integrarea României în UE este următoarea, şi trebuie să fim de acord că e destul de tentantă: având în vedere incapacităţile interne ale ţării noastre, rămânerile în urmă în toate domeniile sau, şi mai grav, reaua voinţă şi neputinţa clasei conducătoare, singura posibilitate de a atinge idealul integrării este acceptarea unei tutele complete a birocraţilor europeni în toate zonele societăţii, de la economie până la politică, drepturile omului sau cultură. Consilierii europeni sunt prezenţi peste tot, comisarii europeni străbat de la un capăt la altul ţara pentru a cunoaşte „realităţile româneşti“ şi a fi astfel capabili să dea cele mai bunesfaturi cu privire la reforma pe care trebuie s-o îndeplinim. Recunoaştem că acest argument îşi are întemeierea sa. Mai ales din perspectivă strict politică, România este un stat extrem de labil. Practic, clasa politică românească este absolut discreditată în ochii cetăţenilor. O atare scădere este sau se încearcă a fi compensată prin apelul la instituţiile supranaţionale ale UE, a căror autoritate, în mod normal, ar trebui să fie mai mare (fenomenul acesta, al „ridicării“ autorităţii din zona politicii naţionale spre cea internaţională, este unul explicabil sociologic şi logic până la un punct; din acest punct de vedere, protestele celor care deplâng şi se opun unui atare fenomen de pierdere a suveranităţii naţionale este doar un geamăt inutil care refuză să ia în calcul fenomenul general, cu explicaţii extranaţionale şi cu relevanţă universală. În fapt, pierderea suveranităţii de azi nu este decât consecinţa unei pierderi de autoritate – în sensul lui Max Weber – care caracterizează viaţa politică a întregii lumi moderne). Totuşi, pentru a reveni la ideile de mai sus, chiar dacă au dreptate în a fi mefienţi faţă de clasa politică autohtonă, cei care admit ingerinţele europene în conducerea reformei româneşti uită lucrul fundamental, şi anume baza de pornire şi filozofia acestei reforme. Căci, indiferent cât de abil ar fi braţul care conduce această reformă generalizată, mişcarea sa este unidirecţională, iar direcţia este una plină de contradicţii şi, în opinia noastră, extrem de riscantă pentru destinul omului european.
În orizontul desăvârşirii funcţionale, menirea omului rămâne una singură: să îndeplinească perfect sarcinile ce rezultă din construcţia acestui nou continent. Este însă vorba despre un continent scufundat, o adevărată Atlantidă a prezentului şi a viitorului, din care Istoria se retrage cu fiecare pas făcut în direcţia de care vorbim.
De la naţiune la uniune, prin eşec
Sunt oameni care opun, teoretic cel puţin, demersului integrator şi unificator al unionismului european forţele aşa-zise naţionale. Ei au credinţa şi speranţa că motorul adevărat al istoriei îl reprezintă naţiunile. De altfel, în opinia lor, Europa ar fi prin chiar proiectul ei iniţial o creaţie istorică în care „principiul naţionalităţilor“ a reprezentat singura forţă viabilă şi singura speranţă de redeşteptare culturală şi spirituală a lumii de pe bătrânul continent. O atare viziune riscă să fie, însă, prea optimistă pentru situaţia în care ne aflăm. Chiar dacă naţiunile nu au dispărut şi nu vor dispărea niciodată din Europa, faptul acesta nu e suficient pentru a garanta că ele, naţiunile, au sau vor avea ultimul cuvânt de spus în scenariul istoric ce se desfăşoară la ora actuală. Faptul că nemţii se declară mai degrabă nemţi decât europeni – şi nu numai ei, ci toate celelalte naţiuni europene – nu e suficient în a hotărî că destinul actual al omului european e modelat de principiul naţional. Nu trebuie uitat că naţiunile europene, aşa cum se definesc astăzi, au şi ele un an de naştere, care poate fi uşor de reperat şi care nu trece, în cele mai multe cazuri, cu mult de bariera de timp a ultimului mileniu. Acest argument nici măcar nu este cel mai convingător. Suntem încredinţaţi că proiectul unional european îşi are sorţi de izbândă tocmai pentru că, la un moment dat, Europa s-a vrut cu orice preţ o patrie a naţionalităţilor. Romantismul european, ca filozofie profundă, putea descoperi tainele sufletului popular (Volkgeist) şi acest lucru a fost, fără îndoială, un moment de cotitură în istoria spirituală a omenirii. Dar recunoaşterea politică a acestui fenomen naţional, de esenţă culturală, a fost – normal – o simplă etapă în cuprinderea transnaţională a acestor particularisme într-un organism paneuropean. Din nefericire pentru prezentul nostru întunecat, hegelianismul se verifică, iată, pe terenul realităţii concrete…
Limitele principiului naţional nu au putut fi întrezărite până la acest moment. Ele nu pot fi decelate decât acum când pentru prima oară el este adus în situaţie de criză profundă. ßi aceste limite sunt evidente când urmărim argumentele cu care această filozofie istorică (asta este în fond principiul naţional) caută să contrabalanseze cealaltă filozofie istorică. Reificarea principiului naţional, mai bine zis reificarea naţiunii, nu poate avea mai multă întemeiere decât reificarea principiului umanist-universal. Ce se poate opune actualei tendinţe de deznaţionalizare a Europei? Ideea că naţiunile încă mai există? Dar, au fost atâtea naţiuni care nu mai există! Ideea că ele sunt creaţie divină? Argumentul e copilăresc. Biblia nu cunoaşte „principiul naţionalităţilor“ aşa cum a fost el deferit istoriei moderne de către jocul de interese şi realităţi politice şi culturale ale Europei moderne. Ideea că numai în cadrele naţiunilor actuale ar putea fi construită o cultură europeană diversă, deschisă, valoroasă? Dar Europa creştină, o mare cultură, nu a fost deloc subordonată principiului naţional, ci celui teologic, universalist prin definiţie.
E adevărat că, din perspectiva avântului paneuropenismului acut care se practică la ora actuală, principiul naţionalităţilor pare o soluţie frenatorie, deci un câştig de tipul redeşteptărilor culturale şi spirituale. Din păcate, noi vedem această redeşteptare naţională ca pe un fenomen deviat, care are înfăţişarea (aparenţa) unei recuceriri a spiritului naţional-identitar, dar care se manifestă în mediul opac al gregarismului intre-naţional sau a-naţional. Forţată să se dezvolte într-un mediu ostil, filozofia naţiunii riscă să devină o simplă reacţie conjuncturală la internaţionalism. Ca atare, destinul şi sensul său vor fi tributare acestuia din urmă. Disputa invenţionism-primordialism este relevantă din acest punct de vedere. Antropologia culturală şi sociologia naţiunii riscă, apelând la unica paradigmă primordialistă, să rămână anchilozate în acest tip de răspuns la problema falsă a invenţionismului, deci să devină ele însele prizonierele unui câmp de bătaie golit de orice sens. De altfel, primordialismul însuşi nu spune mai mult despre naţiune decât ştiam din vechea şcoală romantică (dimpotrivă, sărăcia sa congenitală vine din epuizarea fervorii romantice din care se trage şi din apelul accentuat la „înţelegerea raţională“ a adevărului despre naţiune) şi nici nu mai poate fi convingător, în măsura în care realitatea concretă pare a nu mai răspunde la apelul principiului naţional.
Dacă la cele spuse mai sus adăugăm şi faptul că actuala dispută despre identitatea europeană nu este decât o căutare a unei logici geopolitice de contrabalansare a superputerii americane, avem, dintr-odată, tabloul unui viitor nu prea fericit pentru ideea naţională şi, în general, cea identitară. Răspunsul european la presiunea formidabilă a Americii devine el însuşi anacronic, având în vedere totala sau cvasitotala lipsă de preocupare americană din punct de vedere al identităţii proprii. America este un imperiu economic şi militar care merge înainte fără scrupule de ordin identitar. În schimb, pentru a se putea măsura cu acest Goliat, Europa are nevoie să-şi inventeze un imn propriu, un steag numai al ei, un tip de cetăţean care (practic) nu există, cetăţeanul european etc. Suntem convinşi că acest mod de autodefinire nu este decât un succedaneu anacronic la o provocare istorică ce se desfăşoară la alt nivel. De altfel, este ciudat să constaţi cum Europa viitorului porneşte la drum de pe principiile Europei naţiunilor, doar modificate prin dimensiune şi logică internă. În locul naţiunii, Europa. În locul spiritului cultural, spiritul pragmatic (care datorează mult „duşmanului“ american). În locul filozofiei idealiste, filozofia eficienţei forţată în toate domeniile sociale, mai ales în cel cultural, unde este total impropriu. America a fost mai întâi pragmatică şi abia apoi eficientă cultural sau politic. Europa încearcă să redevină spirituală pentru a deveni pragmatică. Toate actele culturale americane sunt construite, organic, pe principiul eficienţei. Actele culturale europene nu au şi, probabil, nu vor avea niciodată aceeaşi măsură pragmatică în ele.
Credinţa noastră este că, inconştient, europenii au angajat un război cu spiritul american, dar împrumută de fiecare dată armele din tabăra duşmană. De aceea, eşecul va fi garantat.
Cristi Pantelimon
sursa: revistapolemica.ro
Pe oamenii de cultură îi sărbătorim, cu fast, după moartea lor…
„Nu există încă un statut al muncii intelectuale şi artistice. Un statut care să lege rodul de pom. Care să arate că rodul trebuie plătit anume ca să poată fi păzit şi întreţinut pomul care altfel se pierde, usucă, nu mai poate rodi.”
Camil PETRESCU
Pe oamenii noştri de cultură şi de creaţie îi sărbătorim cu fast după moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dăm emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculăm afirmaţiile lor cele mai semnificative şi suntem profund impresionaţi. Câţi însă s-au întrebat ce facem pentru aceştia cât sunt în viaţă? Munca intelectuală şi artistică n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciată nici de noocraţi, căci ei îşi evaluează pozitiv doar propria prestaţie.
Intelectualul de rutină se chinuie realizând o muncă „nerentabilă”, pentru că rezultatele în „prelucrarea” materialului uman nu sunt imediate, însă se reflectă în componenţa, calitatea societăţii de mâine. De intelectualul de excepţie, de creatorul de artă nu are nimeni nevoie, pentru că, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupă ba cu un best seller franţuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatură bună de citit în tren ori în vreo sală de aşteptare. Editorul îşi doreşte un câştig imediat, iar romanele româneşti contemporane ori cărţile de poezie nu mai sunt căutate ca în epoca precedentă. Am putea crede că nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însă dacă ne apropiem cu atenţie mărită şi meticulozitate fie şi numai de creaţiile premiate de diferite uniuni ale artiştilor, scriitorilor, observăm cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pildă, ar trebui tipărit în cinci sute de mii de exemplare, să fie cunoscut în toată ţara, să fie citit, popularizat. Iată, aşadar, avem de-a face cu o societate care nu dă credit creatorilor de artă, inventatorilor, intelectualilor în genere… însă o astfel de societate - încotro?
Deşi la şcoală învăţăm că va câştiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viaţă nu se întâmplă întotdeauna aşa. Deşi la şcoală se vehiculează termeni ca demnitate, curaj, adevăr, bun-simţ, abnegaţie, deşi toată lumea „trece” prin şcoală, nu toţi oamenii pe care o să-i întâlnim în viaţă dau dovadă de aşa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa că: nu pentru şcoală învăţăm (ceea ce învăţăm), ci pentru viaţă. Ce mai este valabil aici, că şi în zicala românească: „ai carte, ai parte”?… Intelectualul român suferă o transformare interioară extrem de dureroasă. În dreptul fiecărei din acţiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamăgire”. Pentru că, negreşit, ceea ce face un profesor, de pildă, nu se rezumă numai la predatul orelor, activităţi metodice, pregătiri suplimentare cu elevii în cadrul şcolii, corectarea tezelor, pregătirea personală pentru susţinerea gradelor, serbări, competiţii, simpozioane, adică nu se referă numai la ceea ce se vede, ci şi la ceea ce „nu se vede”, cum ar fi educaţia… sufletului, şi pentru ca tot ce realizează în şcoală ori pentru şcoală e… nerentabil. Interesant, dar adevărat. şi cum să nu fie aşa, când oamenii crescuţi şi educaţi la toate nivelurile în România sunt nevoiţi să plece în străinătate…?! (Nu mai iau în considerare faptul că statul român cheltuie nişte bani cu şcoala respectivilor, iar când să culeagă rodul, să fructifice investiţia, se trezeşte că n-are mijloace.)
Un premiant la Olimpiada de Matematică la etapa internaţională, licenţiat între timp al Universităţii din Bucureşti, performer în informatică, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristeţe că ar fi rămas în România numai dacă ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha Műller? Dar atâţia scriitori şi oameni de ştiinţă, de cultură, de origine română, care s-au stabilit în Anglia, Franţa, Italia, Germania, Spania, Australia?!
Cum se desfăşoară învăţământul în România?
La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunoştinţele acumulate şi realizări. Cei care au plecat cu o facultate la bază de aici pot să spună, mai mult decât alţii, dacă le-a folosit şcoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupaţii importante de gândire şi decizie, nu au plecat acolo să zugrăvească, să spele vase ori să ingrijească vreun copil.
Desigur că în România, dincolo de tot ce se întâmplă, cea mai mare fericire a dascălului este să-şi vadă elevul pătruns de învăţătura dată. În ciuda a ceea ce se mai afirmă uneori tendenţios, el îşi face datoria “pe câmpul de luptă”. Bucuria discipolului de a se simţi instruit, de a primi din “mana” învăţăturii ar putea să menţină multă vreme seninătatea magistrului, dincolo de grijile existenţei. E dureros însă pentru cel de-al doilea să constate că dintr-o dată devine desuet, demodat, îmbătrânit peste noapte. El, cel care ar trebui să constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru că învăţătura sufletească pe care o dă nu mai are aceeaşi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar şi familia obişnuiesc tânărul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, intervenţia profesorului seamănă cu un strigăt în deşert. Dacă nu va căpăta concursul celorlalţi factori influenţi în educaţia tânărului, omul de la catedră cu greu va putea birui. Pe de altă parte, vedem că dascălul nu mai e un exemplu din faptul că din ce în ce mai puţini vor să-i “calce” efectiv “pe urme”. Deşi lumii îi place să vorbească de avantajele obţinute de omul de la catedră, despre nu ştiu ce şi nu ştiu cum, totuşi un număr foarte mic şi-ar asuma r i s c u l de a suporta acelaşi t r a t a m e n t.
În general, individul din societatea românească contemporană îşi pune întrebarea dacă, trecând prin şcoli, câştigi mai mult decât dacă faci afaceri precum Lumânăraru, analfabet, dar miliardar. Este vorba de strădania de a învâţa şi rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe măsura silinţei, atunci şi dorinţa va muri treptat. Se naşte, bineînţeles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere… să înveţi? Până acum ne-am amăgit cu noţiuni de bine, frumos, bunăstare, progres, promovându-le, fără a exista putinţa materializării lor. Ce surprize oare ne rezervă societatea de mâine?
În altă ordine de idei, din păcate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înţeleg că dascălul nu poate trăi numai din satisfacţii spirituale, că, în ceea ce priveşte neajunsurile, i-a ajuns cuţitul la os.
Dacă am conştientiza situaţia actuală, am vedea mai clar ce ne aşteaptă. În general, ne bazăm pe devotamentul dascălului, care există, persistă, nu înşeală în cele mai grele încercări. E vorba, desigur, de dascălul din generaţiile mai vechi, pentru că acesta e obişnuit cu de toate, alergător de cursă lungă, îndelung răbdător, cu vechime şi obişnuiţă în cadrul binecunoscut al şcolii, deci fără gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retribuţia nu este chiar la limita răbdării. Dar debutantul? Cel care ar trebui să asigure ziua de mâine a învăţământului românesc? Ei, cu acesta e altă poveste. Cât calm să aibă şi ce răbdare, când n-are decât cu o sută de roni în plus faţă de ajutorul de şomaj…?! Satisfacţiile spirituale trec şi se filtrează la el direct şi concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mânecă? Cât să rabde şi pentru ce? Pentru că cei ce fac regulile să confirme victorioşi încă o dată că au dreptate?
Astfel destui tineri cu pregătire didactică au luat alte căi mai rodnice. Şi, chiar dacă n-o să le placă unora sau altora ceea ce afirm, în scurtă vreme, vor pleca tot mai mulţi. Ştiu ce-mi vor spune unii: că n-au unde să se ducă, că rata de şomaj etc. etc. Însă să nu uităm că cei tineri au altă deschidere. Ei sunt gata să înveţe să o ia de la capăt şi nu cred că vor să mai facă jocul răbdării… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum că îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învăţământ (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei…
La rândul lui, creatorul de artă sau omul de cultură se confruntă şi el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observăm cum unii se zbat să-şi găsească un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adăugat abia la… pensie. Ca şi cum un creator de literatură ar avea o activitate mai prodigioasă după o anumită vârstă…!?
Glumim, dar acesta să fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, să fie copleşit de poverile existenţei, să scrie în timpul… liber, să creeze un roman din fragmente disparate, să înfiripe o operă hibridă şi chinuită… Într-o ţară atât de minunată, frumoasă, splendidă, cu peisaje de vis, dar, din păcate, cu reguli, norme, îngrădiri care fac ca timpul de după muncă să nu existe, pentru că nu-ţi poţi plăti impozitele din salariu, trebuie să ai două-trei joburi, ca să te întreţii… Un binecunoscut critic contemporan zicea că scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degrabă, un performer la viteză, deci pe o perioadă limitată, pe un spaţiu restrictiv. Părerea mea e că nu are cum să reziste în maratonul literaturii, pentru că e ocupat în a-şi câştiga existenţa.
Dacă, de exemplu, un sportiv cu posibilităţi nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o muncă mai relaxată, să zicem, cum ar fi cea de birou şi ar sta nu opt ore, ci doar jumătate de normă - numai patru, realizând antrenamentul după serviciu, câte succese ar avea în competiţie…??! Ne mai întrebăm atunci de ce nici un creator român de literatură nu ia Premiul Nobel… Sau alte premii internaţionale… Apoi, chiar dacă artistul reuşeşte ca prin minune să-şi realizeze opera, intervin alte probleme. Nu şi-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selecţia e arbitrară. Şi câte şi mai câte.
Ar mai fi multe de semnalat. Dar mă opresc aici. Poate voi reveni cu altă ocazie, poate nu. Aş încheia cu citate de genul: Un popor fără spiritualitate, fără cultură n-are viitor, nu supravieţuieşte, e ca şi mort etc., dar aceste fraze măreţe s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenuşiu, ca şi cum n-ar fi fost rostite niciodată.
Carmen Catunescu
sursa: revistanoinu.com
Să nu dezamăgim Moldova!
Mai bine promitem mai puţin decât să nu ne respectăm angajamentele.
Dacă mai era nevoie de o dovadă în plus asupra incapacităţii administraţiei româneşti, o avem în aceste zile la Chişinău. Eliberarea mult aşteptatelor permise de mic trafic de frontieră se face pe bază de cozi, nervi şi funcţionari obtuzi. Ca la orice ghişeu românesc!
Cu ajutorul acestor permise, locuitorii moldoveni de pe o fâşie de 50 de kilometri de-a lungul frontierei vor putea merge fără vize în România, dar nu mai mult de 50 de kilometri de la graniţă. Această facilitate va duce nu doar la înviorarea micului comerţ - vinul, zarzavaturile şi legumele moldoveneşti vor invada pieţele din Iaşi sau Galaţi, de exemplu -, dar legăturile dintre oameni se vor dezvolta. Miza politică depăşeşte micile aspecte comerciale. Cu cât mai mulţi moldoveni vor avea legături cu România, cu atât mai mult vor presa asupra conducătorilor lor, indiferent de culoare, pentru a îndrepta ţara spre Uniunea Europeană, iar nu spre blocul Rusia-Belarus-Kazahstan-Ucraina, în curs de formare.
Şi iată cum o iniţiativă care ar fi apropiat de România un mare număr de cetăţeni moldoveni se împiedică în birocraţie. Solicitanţii s-au lovit de lipsa de informaţii, de formulare complicate şi proceduri greoaie.
Speranţa a fost repede înlocuită de enervare şi dezamăgire. Să tot iubeşti România! Iar situaţia de la consulatul român afectează şi imaginea noului guvern de la Chişinău, care a mizat atât de mult pe sprijinul Bucureştiului. Simţind pericolul, premierul Vlad Filat a coborât în mijlocul cetăţenilor nemulţumiţi de la coadă şi a smuls de la omologul său Emil Boc promisiunea că formularele vor fi simplificate.
Dar de ce aşa, când lucrurile puteau fi simple, de la bun început? Cei care au permis ca eliberarea permiselor să înceapă fără o bună pregătire şi fără o informare completă a solicitanţilor sunt de-a dreptul inconştienţi! Fiindcă lucrul cel mai rău pe care România poate să îl facă în relaţia cu Republica Moldova este să dezamăgească şi să alimenteze astfel nu neapărat antiromânismul de tip Voronin, ci mai degrabă un românoscepticism raţional, pragmatic şi mult mai greu de contracarat.
Mai bine promitem mai puţin decât să ne luăm angajamente pe care să nu le putem respecta - cum ar fi acordarea unui milion de cetăţenii româneşti, de exemplu. Sau, poate, chiar ţinem să deschidem răni vechi, amintindu-le basarabenilor de administraţia românească dintre cele două războaie, care numai fair nu s-a comportat?
Dacă lucrurile vor merge aşa şi cu mult trâmbiţatul ajutor de 100 de milioane de euro, dacă şi acolo îşi vor face loc birocraţia şi arbitrariul, clientelismul şi corupţia, atunci mai bine preşedintele Băsescu tăcea şi nu mai promitea nimic!
Ovidiu Nahoi
sursa: adevarul.ro
Declinul Imperiului American si aparitia Noii Ordini Mondiale
“Declinul Imperiului American, un rezultat inevitabil al modului in care si-a exercitat timp de jumatate de secol hegemonia politica si militara, nu este un eveniment izolat. Pierderea de viteza a SUA vine conjugat cu conturarea a ceea ce se cheama “Noua Ordine Mondiala”. America a fost utilizata de puternicele banci occidentale si interese corporatiste ca un mechanism pentru raspandirea si exercitarea influentei in intreaga lume. Bancile nu au armate, asa ca trebuie sa controleze natiuni, bancile nu produc bunuri, asa ca trebuie sa controleze industrii, bancile au doar bani si dobanzi de incasat in contul lor. Asa ca bancherii trebuie sa se asigure ca industriile si guvernele respective se vor imprumuta masiv pana in punctul in care nu-si vor mai plati niciodata integral datoriile, urmand doar sa le rostogoleasca. In consecinta, guvernele si industriile diferite devin maleabile in fata intereselor bancare.
Bancile au reusit sa duca la bun sfarsit acest obiectiv construindu-si un sistem global. Industria bancara a reusit sa controleze mai intai Marea Britanie, prin Banca Angliei, contribuind la dezvoltarea imperiului britanic si alcatuind noi banci centrale in majoritatea imperiilor europene. In secolul 20, cartelul bancherilor a reusit sa acapareze SUA prin consfintirea aparitiei Federal Reserve, in 1913, inainte de inceperea primului razboi mondial. Dupa incheierea acestuia, restructurarea vechii ordinii mondiale a inceput. Marea Depresiune care a debuteaza in 1929 a fost rezultatul speculatiilor in care s-a angajat sectorul bancar, speculatii incurajate activ si finantate cand a fost cazul chiar de Fed si celelalte banci centrale. Ca rezultat al Marii Depresiuni, o noua institutie a fost formata-Banca pentru Reglementari Internationale (Bank for International Settlements-BIS) cu sediul in Elvetia. Istoricul Caroll Quigley explica: “BIS a luat fiinta pentru a remedia declinul Londrei ca centru financiar furnizand un mechanism cu trei centri financiari de putere care sa opereze din Londra, New York si Paris, ca unul singur”.
Acesta subliniaza: “Exista un singur scop: sa se creeze un sistem in care controlul financiar sa fie concentrat in cateva maini private, capabil sa domine sistemele politice din fiecare tara in parte, si economia globala ca intreg. Sistemul urma sa fie controlat in mod aproape feudal de Bancile Centrale care sa actioneze concertat, cordonatele actiunilor lor urmand sa fie stabilite si trasate prin conferinte si intalniri private frecvente. Varful icebergului urma sa fie BIS, o banca privata detinuta si controlata de celelalte banci centrale, ele insele corporatii private (vezi Fed, care nu este banca de stat!.n.n.)”.
Noua Ordine Mondiala care este construita acum nu prespune o super-putere dominanta, cum sugereaza unii comentatori ca ar putea deveni China, ci o lume multipolara, in care politica economica globala este restructurata insa intr-o structura de guvernanta globala, aparitia unui Guvern global fiind insa o prioritate in agenda. Acesta este contextul in care criza economica a fost implementata. In aprilie 2009, G20 a schitat planurile pentru a forma o moneda globala, care se presupune ca ar trebui sa inlocuiasca dolarul ca moneda pentru rezervele bancilor centrale. Aceasta noua moneda ar urma sa fie operata atat de FMI cat si de BIS iar valoarea sa va fi determinata prin raportare la un cos valutar (dolar, yen, euro, etc). In 1998, un articol din The Economist vorbea despre aparitia unei monede globale pana in 2018, caz in care autorul era de parere ca statele ar trebui sa renunte la suveranitatea lor politica si economica.
Pentru a crea o moneda globala si un sistem mondial de guvernare economica, lumea ar trebui sa se confrunte cu crize monetare si economice profunde, care sa determine (sau justifice) Guvernele sa ia deciziile necesare in aceasta directie. Din 1998 pana acum au existat de altfel mai multe apeluri pentru crearea unei banci centrale mondiale, apeluri reinnoite in timul crizei din 2008, reprezentanti ai G20 vorbind de infiintarea unui “Fed si a unei valute globale”. Aparitia unei Banci Centrale globale este furnizata ca solutie pentru a preveni aparitia unor noi crize de magnitudinea celei pe care o traversam.
In februarie 2009, The Times, editia on-line, arata ca “o noua ordine mondiala a sistemelor bancare este necesara” si ca “este din ce in ce mai evident ca lumea are nevoie de un nou sistem bancar” construit evident tot de bancheri. Acest proces merge mana in mana cu formarea unei noi ordini in ceea ce priveste structurile politice globale, cu incurajarea structurilor regionale. Europa a luat prima aceasta initiativa, formand blocuri comerciale, care sa devina mai apoi uniuni economice si monetare, si mai apoi, prin cadrul generat de Tratatul de la Lisabona, uniuni politice. Noua Ordine Mondiala presupune formarea unor structuri de guvernare regionala, care sa fie apoi coodonate de un guvern global”.
Puteti citi analiza completa aici:
http://www.marketoracle.co.uk/Article17404.html
Cristian Dogaru
sursa: baniinostrii.ro
Doua urechi
Am, ca toata lumea, ca si dumneavoastra, doua urechi. Ele functioneaza. Prin ele imi vin zvonuri dinspre lume, idei. Imi vin idei despre lumea noastra, Romania. Despre trecutul, prezentul si viitorul ei.
Bunaoara, dinspre urechea nr.1 (caci nu vreau sa-i dau culoare politica zicand ca e de stanga ori de dreapta) imi vine ideea ca acest teritoriu al nostru a fost populat, de foarte multa vreme, de un mare popor care a dezvoltat o civilizatie si o cultura deosebita, prima din lume, si din care se trag multe alte popoare si semintii, dupa unii toate popoarele europene, dupa altii si popoare din Orientul Apropiat, dupa al treilea chiar Inzii. Tablitele de la Tartaria au o vechime foarte mare, sunt dinaintea scrisului sumerian, ca si cele de la Sinaia. Populatia traca izvodita aici vorbea o limba din care aveau sa derive celelalte limbi europene, intre ele neaparat latina, dar si greaca si germana. Era aici un eco-climat special, care a permis aparitia vietii sociale a omului inaintea oricarei alte regiuni europene, lucru atestat arheologic de savanti cu reputatie. Noi eram, cum s-ar zice, protocroni in toate! Noi nu putem fi proto-protocroni integrali pe vremea lui nea’ Base, cand am devenit democrati. De ce nu stie nimeni limba daca, dar o stie pe cea romana? Simplu: fiindca cea romana e cea daca, usor degenerata! Am avut un imperiu stralucit si proteic!
Cealalta ureche, nr.2, imi spune ca ne-a luat gaia, ca n-avem cum sa ne mai redresam, fiindca ne-am instrainat toate parghiile economice, am dat pe mai nimic toate zacamintele si fortele de productie, suntem cu totul in jugul european si american care face cu noi ce vrea, ne comanda toti pasii, ne beleste, ne nenoroceste. Nu numai ca avem o rata mare de datorie pe cap de locuitor, mai mare decat venitul curent si deci imposibil de platit, dar nici acest venit, fie el salarial si garantat, nu va mai putea fi platit dupa o scurta vreme, caci prin somaj baza de impunere scade, venituri pe seama Statului nu prea se mai realizeaza, in schimb obligatiile cresc. Noi am ruinat prin rea gospodarire si prin descurajarea producatorului mic si mediu tot ce putea sa produca venituri si ne-am impaunat cu o crestere falsa, rezemata pe consum si pe credit. Am ruinat de asemenea agricultura, resursa majora a tarii, facand-o prea putin operanta si rentabila pentru micul proprietar agricol, dupa ce ajunsesem la forme de mare exploatare.
Urechea nr.1 zice: “Am fost pentru Europa cel mai important granar, iar viile erau de o abundenta coplesitoare, proba ca au mai trebuit desfiintate. Ne intindeam cu imperiul nostru din Boemia pana la Bug si Nipru, limba noastra se vorbea peste tot. Zamolxe era cea mai luminoasa capetenie dintre zei, n-avea vicii ci doar intelepciune pitagoreica si o doctrina extraordinara, din care, vai, nu stim mare lucru. Pe pamantul fertilizat de el s-a asezat cu usurinta crestinismul cel mai pur, caci insusi Sfantul Apostol Andrei l-a propovaduit”.
Urechea cealalta zice: “Din cauza mizeriei si a lipsei de orizont cu adevarat religios, delincventa a crescut uimitor in Romania luand forme aberante ca: injunghieri de frate sau copil, violari de batrana, atac armat cu cagula la cate o casierie, sustrageri de armament din dotare, ingroparea de viu a colegilor de afaceri, totul pe fondul unei retele compacte de evaziuni si fraude zilnice”.
Urechea cealalta zice: “Avem cea mai buna apa minerala din lume si cateva colturi cu un climat profund regenerator. Am avut centre mistice oculte la Babele si Omul, dar si in Ceahlau, de unde au izvorat puteri speciale, metanoice. Am avut o legatura profunda cu India antica, in Ramayana se povesteste, dupa un autor, de orasul Brasov. Pietrele lui Solomon sunt un loc demult sfintit, iar tara se poate numi pe drept cuvant Gradina Maicii Domnului, asa intesata de procesiuni cum este!”.
Urechea nr.2 zice: “Tara, ravnita de multi, e pe o treime cumparata cu forme legale de straini, italieni, unguri, evrei, arabi. Evreii vor sa-si faca aici o a doua patrie, nefiind prea siguri de cea dintai. Dar si olandezii vor, si italienii, fiindca incalzirea planetei le va invada teritoriul cu apa. Aici fiind belsug de izvoare potabile si panza freatica abundenta se va face paine pentru toata Europa de catre colonistii italieni veniti in Baragan ca proprietari. Va veni si un lot masiv de chinezi. Evreii capitalisti sunt deja din abundenta. Arabii au pus mana pe paduri, in concurenta cu ungurii care pun mana pe tot ce pot, vaicarindu-se ca sunt discriminati. Limba romana se mocirleste, gestiunea romana falimenteaza”.
Pas de mai intelege ceva! Amandoua urechile duc la creier, care s-a baiguit de tot!
Paul Everac
sursa: cronicaromana.ro
