Archive for Februarie 23, 2010
Profetia dupa Krugman
La peste doi ani dupa declansarea celei mai grave crize economice globale din ultimele sapte decenii lectiile acesteia par ca si inexistente. Nimic nu s-a schimbat in mod consistent in circuitele intime ale mecanismului financiar.
Intr-o celebra povestire a lui Hemingway personajele unei drame convin sa se comporte ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Dupa criza ce a ravasit economia globala, jucatorii majori - atit cei statali, cit si cei nonstatali - par sa fi adoptat aceeasi filozofie.
Unul din marii “profeti” ai analizei de astazi - laureatul Premiului Nobel pentru Economie in anul 2008, Paul Krugman - crede ca aceasta stare de fapt nu face decit sa genereze viitoarele crize, tot mai ample ca efecte.
Insa nimanui nu pare sa-i pese; nici macar de opiniile celui care a prevazut, printre altele, “gripa galbena”(criza din Asia de sud-est - 1997) si “guturaiul rusesc”(criza financiara din Federatia Rusa - 1998).
In vreme ce observatorii se contrazic - inca - asupra cauzelor reale ale declansarii crizei, economia globala pare sa-si reia, incet dar sigur, dincolo de lozincile politice, tabieturile/naravurile anilor de inceput ale noului mileniu.
Bonusuri de milioane continua sa curga in buzunarele celor care s-au distins printr-un defectuos management al riscului si, eventual, au jonglat cu miliarde fictive in susul si in josul unei planete tot mai mici. FMI& World Bank Group se erijeaza in rolul pompierului care a ajuns la locul incendiului dupa ce focul mistuise (cam) tot, insa face fotografii de grup eroice cu bietii supravietuitori.
Acordul Basel ll, putin cosmetizat, ramine virful de lance al reformelor bancare menite sa limiteze riscul de contaminare in sistem. Spatiul inadmisibil de riscant dintre economia reala si cea virtuala ramine nepermis de mare, viitoarele “bule” fierbind deja in cazan.
Cu totul altfel au mers lucrurile dupa criza din 1929-1933. Economia s-a schimbat atunci atit de consistent - mai ales datorita teoriilor lui J.M. Keynes - incit la finele anilor ‘40 deja nu mai semana deloc cu cea anterioara. Nu are rost sa insiruim mutatiile esentiale produse atunci, cunoscute inclusiv de publicul larg.
Aceste mutatii au fost suficient de solide incit sa permita prosperitatea postbelica si o stabilitate destul de solida pentru citeva decenii.
De ce acum nu se intimpla la fel? In primul rind, cred eu, pentru ca spre deosebire de atunci, statul, ca pivot al constructiei sociale, nu mai este capabil acum sa traseze o linie coerenta de reforme si nici sa le implementeze.
Intreaga America statea cu urechea ciulita la radio cind se transmitea celebra emisiune a lui F.D.Roosevelt, “La gura sobei”.
La Casa Alba sedea aproape Bunul Dumnezeu, credeau cei care ascultau (pentru prima oara in istorie, informatia era accesibila si analfabetilor - majoritatea locuitorilor din toate statele lumii, in acea perioada). Politicienii de astazi nu mai conving si nu mai au pirghiile pe care administratia le avea atunci.
Politica, in ansamblul ei, a devenit mai mult un circ mediatic decit o solida dezbatere de idei, oriunde in lume. Marii ginditori, atitia citi mai sunt, par a se fi refugiat in mediul univeristar iar vocile lor sunt de mult coplesite de cele ale unor “staruri” de varii facturi.
In al doilea rind, jucatorii nonstatali (de tipul multinationalelor) au o alonja net superioara deceniilor trecute. Teddy Roosevelt isi permitea, la inceputul secolului al XX-lea, sa se ia de piept cu giganti de talia J.P. Morgan sau Vaderbilt.
Astazi asemenea situatii sunt greu de imaginat, in conditiile in care acesti condotieri ai finantelor au acaparat halci intregi din puterea rezervata altadata doar statului-natiune.
Campaniile electorale costa si nimeni nu finanteaza idei si viziuni care nu aduc (si mai multi) bani in buzunarele celor care dispun de capital. Publicul larg nu mai percuteaza la impulsuri ideologice de o natura sau alta, ceea ce reduce aproape la zero arsenalul politicienilor servitori ai statului-natiune.
In al treilea rind, lipsesc insasi viziunile novatoare de care vorbeam in cazul lui Keynes. S-au facut - inclusiv in domeniul economic - progrese teoretice importante in chestiuni de “nisa”, dar absenteaza aproape cu desavirsire conceptele integratoare, care pot schita noi pattern-uri pentru viitor.
In aceste conditii, este posibil ca “profetiile” sumbre pe care domnul Krugman le facea in urma cu un an-doi - si anume acelea ca actuala criza nu este decit inceputul unei lungi perioade de instabilitate cronica - sa se dovedeasca in urmatorii ani dezamagitor de precise.
Chiar daca aceasta succesiune de crize poate fi presarata cu episoade de macar aparent reviriment.
Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: bloombiz.ro
Banii „falşi“ ai guvernanţilor
Reformele din sectorul public, cerute de excesele din trecut, îndeosebi în ce priveşte cheltuielile cu salariile, sporesc riscul unor conflicte sociale. Sindicatele pregătesc o primăvară fierbinte, cu pichetări, demonstraţii de stradă şi greve. Dincolo de zarva politică apare însă clar conturată o realitate dramatică: sărăcia. Mulţi dintre români nu-şi pot acoperi din salariu, şi cu atât mai puţin din pensii, nici măcar minimul necesar traiului zilnic. După ‘89, România a căzut, pur şi simplu, de pe scara veniturilor. Nici celelalte ţări ex-comuniste nu au putut să evite un asemenea accident. Dar, spre deosebire de alte ţări est-europene, care au reuşit să se ridice destul de repede şi să înceapă cursa de recuperare a terenului pierdut, România a rămas multă vreme acolo unde a căzut. Oricât de neverosimil ar părea, ceea ce ne-a împiedicat cel mai mult să ne ridicăm de la pământ a fost tocmai politica salarială. Cum? De câte ori au crescut nemulţumirile românilor, şi nu au fost puţine cazurile în ultimii 20 de ani, de atâtea ori guvernanţii au astupat gura protestatarilor cu câţiva lei în plus la salariu. Bucuria oamenilor a fost însă de scurtă durată. Pentru că, sporurile de salarii, care nu aveau susţinere economică, au fost aruncate de şefii întreprinderilor în costuri, a căror creştere a dus la majorarea preţurilor. Inflaţia, care muşca astfel şi mai mult din puterea de cumpărare, determina noi cereri salariale, iar satisfacerea lor urca şi mai mult preţurile.
Românii au dreptate când se vaită că muncesc mult, dar câştigă puţin. Economia noastră are o mare hibă: îi lipseşte eficienţa, fără de care nu poţi să ai bunăstare. Nouă ani la rând (2000-2008) indicatorii economici au arătat bine, uneori chiar foarte bine. Dar, ce păcat! Românii nu mănâncă indicatori, ci pâine, lapte, carne, alimente pe care însă le producem scump, iar preţurile lor ridicate contrastează cu veniturile reduse din cauza slabei productivităţi a muncii. Degeaba ne tânguim că avem preţuri ca în Vest şi salarii ca în Est, dacă nu băgăm de seamă că nu poţi trăi ca în Vest, cât timp munceşti ca în Est. Salariile mici din România sunt un simptom al întârzierii reformelor capabile să facă economia competitivă. Banii adevăraţi nu vin decât dintr-o activitate performantă. Guvernanţii dau numai bani “falşi” pe care azi ţi-i oferă cu mare pompă, mâine ţi-i ia pe şest. În 2008, salariile în sectorul public au crescut cât pentru patru ani, dacă judecăm după posibilităţile economiei de a le susţine. În 2010, aceleaşi salarii sunt îngheţate şi roase de inflaţie pentru că, în absenţa readucerii lor la nivelul pe care îl poate suporta economia, există pericolul încetării plăţilor. Câtă vreme creşterile de salarii se vor face pe baze politice, nu economice, românii nu vor trăi mai bine, ci mai prost. Cercul vicios al sărăciei poate fi totuşi rupt prin crearea unei noi structuri economice, cu valori adăugate care să exprime eficienţă, competitivitate şi profit. Numai astfel este posibil să crească atât economia, cât şi bunăstarea populaţiei. Din păcate, mulţi dintre cei care ar trebui să pună umărul la realizarea unui asemenea obiectiv sunt preocupaţi doar de a intoxica populaţia cu utopii stângiste, ce nu fac altceva decât să agraveze o situaţie socială deja precară.
Gheorghe Cercelescu
sursa: gandul.info
Un sictir pe un obraz porcin
Un medic fără morală e ca un popă fără gură. Poa’ să ştie Biblia la perfecţie, poa’ să fie în conexiune directă cu ĂldeSus, dacă harul său nu e decât un instrument de jupuit babele cu frică de moarte ce vin duminica la biserică, atunci e cazul să ne amintim că judecata de apoi e mult prea îndepărtată, iar teoria cu raiul şi iadul de pe pământ se cere cu iminentă aplicabilitate.
Eu nu ştiu cât de bun medic este profesorul Adrian Streinu Cercel, dar în ochii mei acest om nu mai are nici măcar un dram de credibilitate. Mai ţineţi minte când ziceam să nu ne isterizăm cu gripa asta nouă? Colegii de la antena3.ro au pus cap la cap declaraţiile ultimelor şase luni şi le-au coroborat cu un raport oficial, venit de la ministerul sănătăţii ce arată că autopsiile nu au confirmat decât şapte decese cu cauză certă gripa porcină. Asta înseamnă că domnul Streinu Cercel a umflat de cel puţin 11 ori rapoartele oficiale într-o încercare malefică de a băga spaima în populaţie. Vă mărturisesc că nu înţeleg de ce. La început am sărit toţi ca arşi că e pe mână cu giganţii farmaceutici şi că vrea să cumpărăm de la ăia. Într-o coincidenţă greu de acceptat, Streinu Cercel a demisionat chiar după demisia CSAT de a cumpăra vaccinul de la Cantacuzino, pentru a reveni apoi asupra deciziei. Seara mergea la Gâdea pentru a declara că în România virusul va face 20 de mii de victime, asta într-un scenariu optimist. Dar după ce statul a luat vaccinul de la Cantacuzino n-am mai înţeles ce i-a ieşit lui Streinu Cercel din umflarea numărului morţilor mai ceva ca la Revoluţie.
În orice ţară civilizată, domnul Streinu Cercel ar intra în atenţia serviciilor speciale, fiind considerat un pericol grav la adresa siguranţei publice.
Nu mă obosesc să îi cer demisia din două raţiuni – prima e că dacă nu a reuşit un ambasador american să îl tragă pe dreapta, ce şanse am eu? Am verificat informaţia la cel mai înalt nivel, americanii chiar îl documentau acum şase-şapte ani pe Streinu Cercel. Şi totuşi el s-a dovedit mai puternic. Cine îl ţine? Nu ştiu, dar impresia mea este că dacă statul român n-ar fi tot timpul dator industriei farma, nu l-ar mai ţine nimeni.
Demisia lui Streinu Cercel de la mininsterul Sănătăţii nu ar însemna nimic. Puterea lui stă în funcţia de la Matei Balş, căci acel institut manipuleză miliardele celor mai grave afecţiuni cunoscute (şi imaginate) de omenire.
În al doilea rând trebuie să recunosc că şi un jurnalist fără morală e chiar mai periculos decât un medic fără morală. E mai periculos decât un Streinu Cercel. Nu, nu mă simt vinovat de nimic, pentru că nu m-am băgat în povestea asta decât pentru a atrage atenţia asupra periculoasei isterii. Am făcut acelaşi lucru şi în spatele ecranului, în lungile şedinţe de sumar de la Observator, acolo unde se discută modul de abordare al subiectelor. Am făcut asta fără convingerea că AH1N1 e o minciună, iar la un moment dat luasem chiar decizia să mă vaccinez pentru a-mi proteja familia. Pur şi simplu nu-mi plac isteriile căci ele ne amputează bunul simţ şi capacitatea de a judeca lucruri simple şi evidente.
Totuşi, trebuie să mă recunosc solidar alături de toţi ceilalţi jurnalişti care nu şi-au respectat deontologia. În ochii publicului probabil suntem toţi la fel. Ştiu că în toate redacţiile din România şi din lume, subiectul AH1N1 a fost corelat nu atât cu datoria publică de a informa corect, cât cu dorinţa de audienţă născută din exploatarea acelei isterii. Acesta este al doilea motiv pentru care nu îi voi cere public demisia acestui personaj toxic, Adrian Streinu Cercel. Dar sper ca Premierul să o facă. Avem nevoie de o cură de dezintoxicare.
Moise Guran
sursa: biziday.ro
Martin Luther King, Jr. - “I Have a Dream”
[AUTHENTICITY CERTIFIED: Text version below transcribed directly from audio. (2)]
I am happy to join with you today in what will go down in history as the greatest demonstration for freedom in the history of our nation.
Five score years ago, a great American, in whose symbolic shadow we stand today, signed the Emancipation Proclamation. This momentous decree came as a great beacon light of hope to millions of Negro slaves who had been seared in the flames of withering injustice. It came as a joyous daybreak to end the long night of their captivity.
But one hundred years later, the Negro still is not free. One hundred years later, the life of the Negro is still sadly crippled by the manacles of segregation and the chains of discrimination. One hundred years later, the Negro lives on a lonely island of poverty in the midst of a vast ocean of material prosperity. One hundred years later, the Negro is still languished in the corners of American society and finds himself an exile in his own land. And so we’ve come here today to dramatize a shameful condition.
In a sense we’ve come to our nation’s capital to cash a check. When the architects of our republic wrote the magnificent words of the Constitution and the Declaration of Independence, they were signing a promissory note to which every American was to fall heir. This note was a promise that all men, yes, black men as well as white men, would be guaranteed the “unalienable Rights” of “Life, Liberty and the pursuit of Happiness.” It is obvious today that America has defaulted on this promissory note, insofar as her citizens of color are concerned. Instead of honoring this sacred obligation, America has given the Negro people a bad check, a check which has come back marked “insufficient funds.”
But we refuse to believe that the bank of justice is bankrupt. We refuse to believe that there are insufficient funds in the great vaults of opportunity of this nation. And so, we’ve come to cash this check, a check that will give us upon demand the riches of freedom and the security of justice.
We have also come to this hallowed spot to remind America of the fierce urgency of Now. This is no time to engage in the luxury of cooling off or to take the tranquilizing drug of gradualism. Now is the time to make real the promises of democracy. Now is the time to rise from the dark and desolate valley of segregation to the sunlit path of racial justice. Now is the time to lift our nation from the quicksands of racial injustice to the solid rock of brotherhood. Now is the time to make justice a reality for all of God’s children.
It would be fatal for the nation to overlook the urgency of the moment. This sweltering summer of the Negro’s legitimate discontent will not pass until there is an invigorating autumn of freedom and equality. Nineteen sixty-three is not an end, but a beginning. And those who hope that the Negro needed to blow off steam and will now be content will have a rude awakening if the nation returns to business as usual. And there will be neither rest nor tranquility in America until the Negro is granted his citizenship rights. The whirlwinds of revolt will continue to shake the foundations of our nation until the bright day of justice emerges.
But there is something that I must say to my people, who stand on the warm threshold which leads into the palace of justice: In the process of gaining our rightful place, we must not be guilty of wrongful deeds. Let us not seek to satisfy our thirst for freedom by drinking from the cup of bitterness and hatred. We must forever conduct our struggle on the high plane of dignity and discipline. We must not allow our creative protest to degenerate into physical violence. Again and again, we must rise to the majestic heights of meeting physical force with soul force.
The marvelous new militancy which has engulfed the Negro community must not lead us to a distrust of all white people, for many of our white brothers, as evidenced by their presence here today, have come to realize that their destiny is tied up with our destiny. And they have come to realize that their freedom is inextricably bound to our freedom.
We cannot walk alone.
And as we walk, we must make the pledge that we shall always march ahead.
We cannot turn back.
There are those who are asking the devotees of civil rights, “When will you be satisfied?” We can never be satisfied as long as the Negro is the victim of the unspeakable horrors of police brutality. We can never be satisfied as long as our bodies, heavy with the fatigue of travel, cannot gain lodging in the motels of the highways and the hotels of the cities. We cannot be satisfied as long as the negro’s basic mobility is from a smaller ghetto to a larger one. We can never be satisfied as long as our children are stripped of their self-hood and robbed of their dignity by signs stating: “For Whites Only.” We cannot be satisfied as long as a Negro in Mississippi cannot vote and a Negro in New York believes he has nothing for which to vote. No, no, we are not satisfied, and we will not be satisfied until “justice rolls down like waters, and righteousness like a mighty stream.”¹
I am not unmindful that some of you have come here out of great trials and tribulations. Some of you have come fresh from narrow jail cells. And some of you have come from areas where your quest — quest for freedom left you battered by the storms of persecution and staggered by the winds of police brutality. You have been the veterans of creative suffering. Continue to work with the faith that unearned suffering is redemptive. Go back to Mississippi, go back to Alabama, go back to South Carolina, go back to Georgia, go back to Louisiana, go back to the slums and ghettos of our northern cities, knowing that somehow this situation can and will be changed.
Let us not wallow in the valley of despair, I say to you today, my friends.
And so even though we face the difficulties of today and tomorrow, I still have a dream. It is a dream deeply rooted in the American dream.
I have a dream that one day this nation will rise up and live out the true meaning of its creed: “We hold these truths to be self-evident, that all men are created equal.”
I have a dream that one day on the red hills of Georgia, the sons of former slaves and the sons of former slave owners will be able to sit down together at the table of brotherhood.
I have a dream that one day even the state of Mississippi, a state sweltering with the heat of injustice, sweltering with the heat of oppression, will be transformed into an oasis of freedom and justice.
I have a dream that my four little children will one day live in a nation where they will not be judged by the color of their skin but by the content of their character.
I have a dream today!
I have a dream that one day, down in Alabama, with its vicious racists, with its governor having his lips dripping with the words of “interposition” and “nullification” — one day right there in Alabama little black boys and black girls will be able to join hands with little white boys and white girls as sisters and brothers.
I have a dream today!
I have a dream that one day every valley shall be exalted, and every hill and mountain shall be made low, the rough places will be made plain, and the crooked places will be made straight; “and the glory of the Lord shall be revealed and all flesh shall see it together.”2
This is our hope, and this is the faith that I go back to the South with.
With this faith, we will be able to hew out of the mountain of despair a stone of hope. With this faith, we will be able to transform the jangling discords of our nation into a beautiful symphony of brotherhood. With this faith, we will be able to work together, to pray together, to struggle together, to go to jail together, to stand up for freedom together, knowing that we will be free one day.
And this will be the day – this will be the day when all of God’s children will be able to sing with new meaning:
My country ’tis of thee, sweet land of liberty, of thee I sing.
Land where my fathers died, land of the Pilgrim’s pride,
From every mountainside, let freedom ring!
And if America is to be a great nation, this must become true.
And so let freedom ring from the prodigious hilltops of New Hampshire.
Let freedom ring from the mighty mountains of New York.
Let freedom ring from the heightening Alleghenies of Pennsylvania.
Let freedom ring from the snow-capped Rockies of Colorado.
Let freedom ring from the curvaceous slopes of California.
But not only that:
Let freedom ring from Stone Mountain of Georgia.
Let freedom ring from Lookout Mountain of Tennessee.
Let freedom ring from every hill and molehill of Mississippi.
From every mountainside, let freedom ring.
And when this happens, when we allow freedom ring, when we let it ring from every village and every hamlet, from every state and every city, we will be able to speed up that day when all of God’s children, black men and white men, Jews and Gentiles, Protestants and Catholics, will be able to join hands and sing in the words of the old Negro spiritual:
Free at last! Free at last!
Thank God Almighty, we are free at last!
sursa: americanrhetoric.com
Mai multe state europene au ascuns amploarea datoriilor şi deficitelor
Îngrijorările că Grecia şi alte state din Europa nu vor putea onora datoriile determină investitorii să se teamă că şi alte economii europene au utilizat tranzacţii financiare complexe, uneori secrete, pentru a ascunde adevărata amploare a obligaţiilor şi deficitelor, potrivit Wall Street Journal.
Statele din zona euro au o istorie bogată în ceea ce priveşte “manevrele exotice” efectuate pentru a îndeplini condiţiile necesare includerii în uniunea monetară, precum limitarea datoriilor la 60% din Produsul Intern Brut (PIB) sau un deficit bugetar anual sub 3% din PIB. În pofida criticilor, liderii europeni au catalogat aceste practici ca acceptabile, atâta timp cât acestea au avut ca scop punerea bazelor zonei euro.
Pentru a îndeplini condiţiile cerute pentru intrarea în uniunea monetară, care au ca scop întărirea încrederii în moneda unică, unele guverne au vândut active de stat sau au transformat datoriile în titluri de valoare securizate. În cazul Greciei, autorităţile au raportat biroului de statistică al Uniunii Europene, Eurostat, că o mare parte din cheltuielile militare sunt “confidenţiale” şi, de aceea, exceptabile de la calcule.
În 2000, Grecia a indicat că a cheltuit 828 de milioane de euro pentru apărare, însă ulterior a arătat că suma s-a situat în realitate la 3,17 miliarde de euro. De altfel, autorităţile de la Atena au admis că au raportat cheltuieli militare mai mici cu 8,7 miliarde de euro între 1997 şi 2003.
Portugalia
Portugalia, în schimb, a clasificat drept achiziţii de acţiuni subvenţiile acordare metroului din Lisabona şi altor companii de stat. După aflarea adevărului, Eurostat a obligat în 2002 Portugalia să recalculeze datele raportate. Astfel, autorităţile au revizuit deficitul pentru 2001 de la 2,76 miliarde de euro, sau 2,2% din PIB, la 5,1 miliarde de euro, echivalentul a 4,1% din PIB, nivel peste limita tolerată în zona euro.
Franţa
Franţa “a aranjat” în 1997 afaceri cu France Telecom, companie în curs de privatizare, prin care operatorul telecom a plătit guvernului peste cinci miliarde de euro. În schimb, Franţa a acceptat să-şi asume obligaţiile de plată a pensiilor pentru angajaţii France Telecom. Fondurile primite de la companie au ajutat Parisul să îngusteze deficitul la 40 de miliarde de euro, respectiv 3% din PIB.
Germania
Chiar şi Germania, cea mai mare economie europeană, a încercat în 1997 să reevalueze rezervele de aur, însă executivul a renunţat la plan din cauza opoziţiei băncii centrale.
“Problema Eurostat este creşterea gamei de noi instrumente financiare şi de tehnici. Statele membre vor încerca să profite de această situaţie”, a declarat James D. Savage, profesor la Universitatea statului american Virginia.
Dificultăţile autorităţilor UE sunt amplificate de insuficienţa mijloacelor prin care pot determina statele din zona euro să respecte condiţiile fiscale.
În ultimele săptămâni, atenţia investitorilor a fost atrasă de politica mai multor guverne de a recurge la tranzacţii de swap valutar. Prin astfel de înţelegeri, ţările pot face împrumuturi în monedă străină, folosind un produs derivat pentru a acoperi riscurile fluctuaţiilor valutare. Aceste instrumente pot fi folosite, însă, pentru a semnaliza artificial fluxuri de lichidităţi, luate în considerare la calcularea datoriei şi deficitului.
Guvernele din zona euro nu sunt obligate să publice natura precisă a tranzacţiilor cu produse derivate în care sunt angajate, ceea ce face imposibil pentru investitori să discearnă posibilele riscuri asociate cu aceste acorduri. Eurostat a permis utilizarea acestor tranzacţii pentru ajustarea datelor privind datoriile până în 2008.
Banca americană Goldman Sachs a intermediat 12 afaceri de tip swap pentru Grecia între 1998 şi 2001, potrivit unor surse apropiate situaţiei. În tranzacţii similare pentru Atena a fost implicată şi Credit Suisse, în aceaşi perioadă.
Deutsche Bank a executat pentru Portugalia tranzacţii de swap valutar între 1998 şi 2003, a anunţat un reprezentant al companiei.
sursa: mediafax
