Archive for Februarie 18, 2010
Rolul statului in economie
Actuala criză a readus în atenţia cercetării economice internaţionale problema rolului statului în economie. După o perioadă în care doctrina neo liberală a impus ideea statului minimal, criza a determinat, se pare, o anumită reevaluare a acesteia prin recunoaşterea necesităţii unui stat cu un rol mai important şi o putere comparabilă cu cea a mecanismelor pieţei.
La noi, această problemă nu a beneficiat pe parcursul ultimilor douăzeci de ani de o atenţie deosebită chiar dacă după 1992 , combătând teoria terapiei graduale, Horia Rusu şi Dinu Patriciu au încercat să provoace o dezbatere mai amplă pe această temă.
Indiferent însă de atenţia teoretică acordată problemei rolului statului în economia românească după schimbarea regimului politic din 1990, în practică a apărut cu claritate o poziţie atipică, dacă o comparăm cu cea adoptată în fostele ţări comuniste. Anumite asemănări le găsim doar în tranziţia din Rusia şi Ucraina.
Dacă azi, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, România încă ocupă ultimul sau penultimul loc pe scara dezvoltării europene, una dintre cauze o consider a fi şi această atipicitate a modului cum a conceput şi încă mai concepe rolul pe care statul român ar trebui să-l aibă într-o economie incapabilă să asigure prin mijloace proprii supravieţuirea naţiunii.
Atipicitatea de care vorbim ar putea fi caracterizată succint prin următoare caracteristici pe care le consider definitorii :
In primul rând, nu s-a dorit ca puterea autoritară şi totalitară a statului comunist să fie transformată într-o puterea partenerială prin instrumentele şi principiile specifice nu numai unei „economii de piaţă funcţionale” dar şi unei „democraţii funcţionale”. Astfel se face că în România s-a creat paradoxul prin care instituţiile pieţei au devenit instrumente ale statului. Într-o economie şi societate capitalistă modernă, situaţia este diferită deoarece statul devine un instrument în slujba funcţionării corecte şi eficiente a instituţiilor şi mecanismelor pieţei. Iată de ce, se poate spune că încă nu asistăm la o profundă schimbare conceptuală în ceea ce priveşte rolul statului în economie. O astfel de schimbare ar presupune înţelegerea şi acceptarea modelului capitalist al dezvoltării în termenii funcţionalităţii lui actuale, adică în structura pe care a căpătat-o în condiţiile integrării europene.
În al doilea rând, încercările de adaptare, de originalizare sau de particularizare a rolului statului, pe care diferitele guverne de după 1990 au încercat să le facă în baza unor interese politice sau conjuncturale, nu au adus nici un avantaj economiei. Concepţia, specifică perioadei 1990-1996, conform căreia România ar trebui să adopte o politică originală prin crearea statului de tip economie socială de piaţă sau crearea unui stat de tip scandinav, sau a unui stat paternalist generos cu populaţia asistată, specifică perioadei 2004-2008, au dus la blocări sau întârzieri politicii de reformare a statului. La fel de ineficientă este şi originalitatea actualei guvernări care înţelege reformarea statului doar din perspectiva reducerii numărului de funcţionari publici. Rolul statului în economia modernă poate fi definit în fel şi chip dar înţelegerea lui presupune cu necesitate respectarea a trei condiţii esenţiale: garantarea proprietăţii private şi a rolului ei hotărâtor în motivarea activităţii agenţilor economici, respectarea şi stimularea liberei iniţiative şi democratizarea relaţiilor de piaţă.
Asupra acestor condiţii nu pot fi făcute concesii sau interpretări, indiferent de interese politice sau chiar obiective ale acordurilor cu FMI.
In al treilea rând, statul român nu a reuşit să asigure libertatea de funcţionare a mediului economic prin respectarea regulilor şi principiilor economiei concurenţionale deoarece nu numai că a permis dar a şi încurajat crearea unei categorii de “iniţiaţi ai pieţei„ care au dispus şi încă dispun nu numai de informaţii neaccesibile marii majorităţi ai agenţilor economici dar şi de un important sprijin politic. Statul şi piaţa nu s-au sprijinit reciproc în sensul consolidării atributelor lor de creatori şi distribuitori de bunuri şi servicii în contextul conlucrării între public şi privat. Asistăm la o degradare a calităţilor funcţionale atât ale mecanismelor pieţei, cât şi ale statului. Mecanismele pieţei îşi pierd libertatea de manifestare şi funcţionare, fiind puternic influenţate până la subordonare, de intervenţiile statului în favoarea unor grupe de interese şi clientelă politică.
Presiunea masivă pe care politicul o exercită asupra economicului are, deci, efect biunivoc: deteriorează şi mecanismele pieţei, dar şi pe acelea ale democraţiei, exercitate prin instituţiile statului.
După douăzeci de ani de tranziţie, România încă se mai caracterizează prin incapacitatea valorificării avantajelor economice, sociale, culturale, educaţionale şi informaţionale ale sistemului capitalist european. Este o realitate care se explică şi prin faptul că deşi statul român – sub presiunea negocierilor internaţionale – a reuşi să creeze instituţiile pieţei, a continuat să exercite o politică de intervenţie activă în scopul satisfacerii unor interese clientelare ceea ce, in fapt, a neutralizat atributele de progres ale instituţiilor respective.
Mircea Coşea
sursa: standard.money.ro
Pericolele prosperității
Trebuie să clarificăm lucrurile de la bun început. Deja s‑a format un consens imatur în ce privește cauzele crizei financiare. Am fost victimele brokerilor ipotecari necinstiți, ale bancherilor lacomi și ale supraveghetorilor inepți din sistem. Creditarea facilă, de care este responsabilă Rezerva Federală (Fed), a înrăutățit, foarte probabil, situația.
E adevărat, dezbaterile asupra unor detalii continuă. Președintele Fed, Ben Bernanke, a ținut recent un discurs în care a negat că banca centrală a coborât prea mult dobânzile, deși a admis că reglementările bancare au fost prea laxe. Abia de curând o comisie a Congresului SUA a început audierile pentru a afla cauzele crizei. Totuși, consensul pare bine împământenit și mulțumește pe toată lumea. El sugerează că, dacă înăsprim reglementările, suprimăm avariția scandaloasă și îmbunătățim politica Fed, putem de‑acum încolo să prevenim orice altă criză.
SECRETUL NATURII UMANE. Există, însă, o problemă: consensul este greșit – sau cel puțin simplifică extrem de mult lucrurile. Din punct de vedere istoric, perioada prin care am trecut a fost un ciclu clasic – avânt economic, urmat de prăbușire. Prosperitatea îndelungată a înmuiat sensibilitatea la risc a oamenilor. Privind în urmă, știm acum că sunt investitori, brokeri ipotecari și bancheri care au adoptat un comportament nesăbuit, ce a dus la un dezastru economic.
Știm că organismele de reglementare s‑au făcut că nu văd practici de lucru care s‑au dovedit ruinătoare. Știm că Fed a ținut ratele dobânzilor coborâte o perioadă lungă (dobânda la fondurile overnight a scăzut la 1% în 2003). Dar întrebarea crucială este: de ce? Lăcomia și obtuzitatea nu s‑au răspândit brusc, sunt o constantă a naturii umane. Unul din răspunsuri este: specula și complezența au înflorit pentru că majoritatea oamenilor credeau că economia și sistemul fiscal au devenit mai sigure.
Pentru un sfert de secol, între 1983 și 2007, Statele Unite s‑au bucurat de o perioadă ce poate fi considerată drept cea mai prosperă din întreaga lor istorie. Avântul s‑a declanșat odată cu stoparea creșterii inflației, ce destabilizase economia la sfârșitul anilor ’60. Din 1979 până în 1984, inflația a scăzut de la 13% până la 4%. În 2001 era 1,6%.
Scăderea inflației a antrenat și scăderea dobânzilor – deși relația dintre ele era slabă – iar, odată cu scăderea dobânzilor, bursa și prețul caselor au început să crească. Din 1980 și până în 2000, valoarea acțiunilor deținute de cetățeni americani și cea a fondurilor mutuale au crescut de la aproximativ 1.000 de miliarde de dolari la aproape 11.000 de miliarde. Prețul mediu al locuințelor existente a crescut de la 62.200 dolari în 1980 până la 143.600 dolari în 2000; în 2006 ajunsese la 221.900 dolari.
Simțindu‑se mai bogați datorită valorii mai mari a caselor și a portofoliilor de acțiuni, mulți americani au renunțat la economisire și s‑au împrumutat mai mult. Rata de economisire per capita a scăzut de la 10% din venitul disponibil după plata taxelor, în 1980, până la aproximativ 2%, două decenii mai târziu. În paralel, creșterea cheltuielilor de consum, a numărului de locuințe noi și de renovări a propulsat economia și a creat locuri de muncă, mai exact 36 de milioane între 1983 și 2001. Au avut loc doar două recesiuni în această perioadă, amândouă blânde din punct de vedere istoric: cele din 1990–91 și 2001. Șomajul lunar a avut un vârf de 7,8% la mijlocul anului 1992.
SEMINȚELE DEZASTRULUI. Obținut cu trudă, triumful asupra inflației de două cifre de la începutul anilor ’80, dirijat de președintele Fed de atunci, Paul Volcker, și sprijinit de noul președinte al SUA Ronald Reagan, este una dintre cele mai mari realizări de economie politică de după Al Doilea Război Mondial. Este ușor acum să îi dai un aer de poveste agreabilă, moralizatoare.
Teoriile economice care au condus la creșterea inflației erau greșite; cele care au îngenuncheat inflația erau corecte. Ideile superioare le‑au înlocuit pe cele inferioare, iar răsplata a venit sub forma prosperității în creștere și a stabilității economice din anii ’80 și de mai târziu. Dar asta este, din păcate, doar o jumătate a poveștii.
Succesul a plantat și semințele dezastrului, pentru că a creat așteptări și comportamente autodistructive. Profiturile imense realizate de investitori în aceste decenii i‑au făcut pe mulți să creadă într‑o mărinimie fundamentală a piețelor financiare. Deși puteau ajunge periodic la excese, ele s‑ar fi autoreglat în cele din urmă, fără prea multe pagube colaterale. Stabilitatea crescută a economiei reale – prin contrast, au existat patru recesiuni de la finele anilor ’60 până la debutul anilor ’80 – a constituit o ancoră solidă.
Și Rezerva Federală era un tampon de siguranță: sub conducerea lui Alan Greenspan, devenise o vedetă celebrată pentru că evitase crize profunde după prăbușirea bursieră din 1987 și implozia bulei IT în 2000. Manageri de fonduri, funcționari din reglementare, economiști și publicul larg, toți au căzut pradă acestor credințe seducătoare.
Explozia pieței de ipoteci subprime de la începutul anilor 2000 poate părea acum nebunească, dar avea logica ei. Prețul caselor urma să crească pentru că așa se întâmplase, în mod consistent, și în precedenții 20 de ani. Consumatorii puteau să împrumute și să cheltuiască mai mult pentru că averea lor se mărea constant și ei erau cel mai puțin amenințați de recesiune. Asta a justificat standardele relaxate de creditare. Proprietarii de locuințe ce aveau un istoric de creditare problematic puteau obține refinanțări în termeni mai favorabili după doi sau trei ani, pentru că valoarea caselor ar fi crescut. Dacă ar fi eșuat să returneze ratele creditului la timp, creditorii și‑ar fi recuperat banii deoarece locuințele ar fi valorat mai mult.
CEA MAI IMPORTANTă LECȚIE. Paradoxul este că, luând lumea drept mai puțin riscantă, oamenii au acționat în așa fel încât au făcut‑o mai riscantă. Plăcerile prosperității se întorceau împotriva noastră. Ele au alimentat indolența și complezența. Dacă reglementarea era relaxată, principalul motiv era că responsabilii din domeniu – la fel ca și creditorii, investitorii și persoanele ce făcuseră creditele și erau sub supraveghere – împărtășeau aceeași opinie. Piețele păreau să funcționeze. De ce să se amestece? Asta era lecția experienței, nu un devotament abstract pentru teoria eficienței piețelor, așa cum se susține acum din ce în ce mai des.
Dacă nu clarificăm povestea crizei, s‑ar putea să fim dezamăgiți de continuarea serialului în care jucăm cu toții. Explicația avânt‑prăbușire nu exonerează lăcomia, obtuzitatea sau politicile guvernamentale eronate. Dar ne ajută să le explicăm. Nu înseamnă că nu putem – sau nu ar trebui – să facem pașii necesari pentru a stăvili impulsurile riscante.
Condițiile de mărire de capital vor proteja băncile în fața pierderilor; capacitatea de a controla ieșirea din funcțiune a unor mari instituții financiare intrate în derivă ar putea evita haosul de la colapsul Lehman Brothers; mutarea tranzacțiilor multor derivate (cum sunt credit default swaps, instrumente de transfer al riscului creditării) către burse ar crea mai multă transparență pe piețele financiare.
Dar nu este nici posibil, nici de dorit să reglementezi în așa fel încât să elimini orice risc. Nu fiecare bubble este o depresiune economică potențială. Implozia bulelor și pierderile sunt și ele necesare pentru a descuraja specula și a‑i constrânge pe investitori să facă evaluări de risc. În cele din urmă, dacă ne concentrăm doar asupra neroziilor de pe Wall Street, s‑ar putea să pierdem din vedere alte posibile surse pentru alte crize viitoare, inclusiv din cauza îndatorării excesive a guvernului.
Cea mai importantă lecție a recentei crize este cumpătarea. Democrațiile avansate moderne se străduiesc să furnizeze cât mai multă prosperitate, pentru cât de multă lume, cât de mult timp este posibil. Încearcă să creeze un avânt economic perpetuu. Cruda contradicție este că această perspectivă poate deveni, prin ea însăși, o sursă de instabilitate. Deoarece cu cât se obține mai mult, cu atât oamenii vor adopta comportamente care invită, în cele din urmă, la distrugere.
Perioadele de prosperitate au deseori efecte adverse ciudate și nedorite; până și efectele adverse care sunt, în final, nesustenabile – bule bursiere, piețe ale muncii excesiv de ermetice – pot fi greu de gestionat, pentru că la început sunt plăcute și populare. Procesul de căutare a și mai multă prosperitate se subminează pe sine.
S‑ar putea să ne fie mai bine dacă am tolera recesiuni și reașezări financiare mai frecvente, dar mai blânde, decât să ne străduim să obținem o stare de prosperitate susținută, care, deși poate fi mai atrăgătoare, la un nivel superficial, este de neatins și se încheie într‑un faliment devastator. Asta este o semnificație centrală a crizei, dar ridică întrebări economice și politice dificile, ce încă nu au primit un răspuns. Pentru că nu au fost puse.
Adaptare după „The Great Inflation and Its Aftermath: The Past and Future of American Affluence“, publicată luna trecută de editura Random House
,
sursa: moneyexpress.money.ro
Ciocoii vechi şi noi
Se dă următorul citat: „Politica faţă de gospodăriile ţărăneşti va urmări să facă proprietatea particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care, din partea ţăranilor, ar interveni o rezistenţă importantă, trebuie să le fie redusă împărţirea mijloacelor de producţie, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor“. Se cere să identificăm orice asemănare a acestei directive NKVD din martie 1967 cu politicile economice din România zilelor guvernului Boc. Dacă vreţi, mai avem ceva din înţelepciunea marelui Lenin: „Morala comunistă uneşte pe oamenii muncii împotriva oricărei mici proprietăţi, deoarece mica proprietate pune în mâna unei singure persoane ceea ce a fost creat prin munca întregii societăţi“.
Sigur, o să ziceţi că recenta intenţie a Guvernului de a impozita la sânge proprietatea agricolă, ba chiar de a taxa suplimentar terenurile nefolosite îi va forţa pe oameni să muncească pământul sau să-l vândă, dacă nu sunt în stare să producă pe el. Ceea ce ar favoriza crearea de exploataţii pe suprafeţe mari, adică moderne şi eficiente, capabile să concureze cu succes pe piaţa agricolă europeană. Putem discuta teoretic mult şi bine. Practic, diferenţa dintre a stimula agricultorii să se asocieze sau chiar să-şi vândă proprietăţile, dacă ei consideră mai avantajos acest lucru, şi a-i obliga e de la cer la pământ. Tot practic, a sufoca cu taxe şi impozite proprietatea privată, pentru a strânge bani de salarii fabuloase clientelei politice, se numeşte neo-ciocoism. O să replicaţi că, până şi în SUA, Obama vrea să impună o taxă de solidaritate anticriză după un model cumva similar cu taxa pe avere gândită de socialistul Surupăceanu şi suspect de îndrăgită de finanţistul de dreapta Vlădescu. O să vă atrag atenţia că la noi e vorba de un impozit pe averea privată şi că, la urma urmei, puţin îmi pasă de ce fac americanii, ştiu unde nu vreau să ajungă banii mei.
Vali Bîrzoi
sursa: capital.ro
