Archive for Februarie 17, 2010
Smecheria se plateste
Scandalul legat de complicitatea bancii americane Goldman Sachs la activitatile financiare dubioase ale guvernului Greciei incepe sa capete proportii. Printre cei care si-au manifestat interesul fata de activitatile bancilor americane in tarile europene cu probleme financiare se numara membri ai Comisiei Europene, cancelarul Angela Merkel, liderii partidelor politice pan-europene, specialistii de la Eurostat, serviciile secrete din Spania si o multitudine de experti in domeniul financiar. Nu este pentru prima data cand bancile americane, in frunte cu Goldman Sachs, intra in atentia publica din cauza unor activitati scandaloase, insa in trecut, influenta de care dispune lobby-ul financiar in SUA le-a permis sa scape fara probleme. De data aceasta, incidentele au avut loc pe teritoriul Uniunii Europene si exista sanse serioase ca aceste activitati sa fi afectat foarte serios stabilitatea economica a Uniunii Europene, prin urmare este putin probabil ca politicienii europeni sa renunte la investigatii si eventuale sanctiuni.
Descrierea tehnica a operatiunilor facute de guvernul de la Atena, cu ajutorul bancherilor de la Goldman Sachs, se intinde pe 87 de pagini, iar schema generalizata a tuturor entitatilor implicate in desfasurarea acestora seamana mai degraba cu o problema de trigonometrie decat cu o schema de finantare. Redactia Economica analizeaza amanuntit datele disponibile, inclusiv documentele de infiintare a unei societati comerciale londoneze care a servit drept “vehicul special” pentru operatiunile desfasurate de oficialitatile elene si bancherii americani. Intr-o editie viitoare, vom prezenta rezultatele acestei analize tehnice, iar astazi ne vom concentra pe implicatiile politice si economice ale descoperirii operatiunilor de mascare si ascundere a deficitului bugetar real din Grecia.
Faptul ca Grecia, de facto, a falsificat datele financiare referitoare la deficitul bugetar real incepand inca din 2001 nu reprezinta o problema catastrofala. Implicatiile deosebit de grave ale situatiei actuale provin din ipoteza pe care o impartasesc destul de multi oficiali europeni, precum ca Grecia nu este un caz unic. Pe lista de “suspecti” se afla Italia, Spania, Portugalia, Irlanda. Este foarte posibil ca si alte tari vor fi cercetate foarte atent in privinta veridicitatii datelor furnizate catre Comisia Europeana.
Escrocheria clasei politice grecesti pare a fi umplut paharul rabdarii la Berlin. Politicienii germani au incercat intotdeauna sa fie toleranti si intelegatori cu colegii lor din Sudul Europei, in ciuda diferentelor de cultura si de mentalitate. De la inceputurile Uniunii Europene, de cele mai dese ori, politicienii din Germania si Franta preferau sa aloce bani aditionali din contul contribuabililor decat sa riste un scandal european intern. Se pare ca aceasta atitudine nu mai exista. Momentul in care 58% dintre nemti sunt dispusi, in anumite circumstante, sa fie de acord cu excluderea Greciei din zona Euro poate deveni un moment de cotitura in evolutia Uniunii. De dragul idealului unei Europe unite, timp de un deceniu, electoratul si clasa politica din Europa Veche au tolerat micile si marile badaranii si actiuni de “smecheri” ale politicienilor din alte tari. Politicienii greci se simteau foarte smecheri atunci cand au reusit sa ascunda de la Eurostat deficitul bugetar care depasea cu mult nivelul permis de Comisia Europeana. Este foarte probabil ca alte tari sa fi urmat exemplul grecilor. Fara dubiu, politicienii care au masluit rezultatele economice necesare integrarii in Uniune sau intrarii in zona Euro se simteau smecheri si ei. Este interesant de stiut daca printre acesti smecheri nu au fost cumva si reprezentanti ai clasei politice romanesti.
Criza economica mondiala a facut ca epoca smecherilor sa se sfarseasca. Europa Veche incepe sa sanctioneze smecheriile politicienilor, fara a mai tine seama de consecinte in privinta integritatii Uniunii. Va fi un an interesant.
Către o creştere economică sustenabilă: exemplul Irlandei
Am tot fost întrebat ce poate face România pentru a ieşi din criză. Dincolo de recunoaşterea erorilor investiţionale din trecut şi eliminarea clasei antreprenoriale susţinute cu perfuzii de comenzi guvernamentale, creşterea economică sănătoasă este posibilă printr-o autentică reformă liberală. Am oferit un exemplu aici. Astăzi vreau să amintesc un alt exemplu, cel al Irlandei.
În anii 1980 Irlanda era oaia neagră a Europei, zbătându-se într-un marasm economic prelungit (stagflaţie), cu o economie sufocată de deficite publice care tindeau spre 10% din PIB. Apoi, începând cu 1997, Irlanda a scris istorie (economică) reuşind să demonstreze ceea ce majoritatea politicienilor şi consilierii lor favoriţi – economiştii keynesieni – au susţinut întotdeauna că nu se poate întâmpla: progres economic accelerat prin reducerea rolului statului în economie. De atunci a intrat în vocabularul economic expresia „contracţie fiscală expansionistă”. Reducerea impozitelor şi dereglementarea a transformat Irlanda în una din cele mai atractive economii ale planetei, un veritabil magnet pentru investiţiile străine.
Rezultatele politicii de austeritate bugetară? Deficitul public a scăzut de la 8.5% în 1987 la aproape zero în 1996, după care bugetul a început să cunoască excedente. Datoria publică a scăzut de la 113% în 1987 la 72% în 1996 şi la 20% în 2007.
Simultan, PIB real a crescut în medie cu peste 5% în perioada 1990-1995 şi cu peste 9% în perioada 1996-2000. De atunci şi până la declanşarea crizei din 2007 PIB şi-a menţinut un ritm de creştere de peste 5%, deşi este mai sigur să considerăm această creştere ca fiind în bună măsură artificială, hrănită cu credit artificial de ieftin – rezultat al inflaţiei globale. Practic, în două decenii PIB/locuitor a crescut de 5 ori, Irlanda figurând pe locul 15 în lume (dacă înlăturăm paradisurile fiscale dinaintea ei, ajunge în Top 5)
Graficul de mai jos exprimă, printr-un singur element cheie (soldul exerciţiului bugetar), ce a separat Irlanda de România şi Grecia în ultimul deceniu; în fond o viziune politică situată mult mai aproape de principiile economice liberale decât cele intervenţionist-birocratic-clientelare.
Irlanda este astăzi pe locul 26 (26,5%) în lume în ceea ce priveşte povara fiscală (cu o rată totală a impozitării de 26,5%), în vreme ce România ocupă locul 108 (44,6%) iar Grecia locul 124 (47,4%). Irlanda e pe locul 11 în lume la numărul de ore necesare unei companii pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale, România pe 79 iar Grecia pe 88. În ceea ce priveşte uşurinţa plăţii taxelor, Irlanda este pe locul 26, în vreme ce România pe locul 149 iar Grecia pe locul 76.
Iar ierarhia furnizată de Index of Economic Freedom este şi mai grăitoare: Irlanda este pe locul 5 în lume, depăşind SUA şi Elveţia, departe de România (63), care se situează mult prea aproape de Grecia (73).
Să îi spună cineva şi domnului ministru Vlădescu. Grecia şi România se află azi într-un context economic sensibil apropiat de cea în care se zbătea Irlanda în anii ’80. Tot ce trebuie să facă pentru a intra pe drumul prosperităţii este să urmeze modelul irlandez.
P.S. Ar fi păcat ca Irlanda să devieze de la cursul urmat în ultimele decenii, adoptând reţeta salvaţionistă falimentară a ieşirii din criză prin cheltuieli publice şi bail-out, riscând să repete o perioadă nefastă din istoria ţării. La fel cum este păcat ca România să nu înveţe din experienţa pozitivă a Irlandei.
Bogdan Glăvan
sursa: logec.ro
ANL şi socialismul aplicat: luăm de la toţi, dăm cui trebuie
Agenţia Naţională de Locuinţe (ANL) s-a născut în 1998 ca un program prin excelenţă de stânga în timpul primei guvernări presupus de dreapta din România post-comunistă. Statul a observat că o bună parte din cetăţeni îşi doresc case, dar n-au bani să le cumpere sau să le închirieze. Guvernul auto-declarat de dreapta s-a gândit vreo doi ani la problemă şi a decis: va construi case. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu alte opţiuni precum încurajăm piaţa construcţiilor, scădem taxele, încurajăm investiţiile care crează locuri de muncă etc., în general opţiunile liberale. A rămas în vigoare programul socialist prin care statul devenea mare antreprenor şi proprietar de imobiliare, susţinut de creatorul său, ministrul ţărănist Noica.
Au urmat apoi guverne de toate culorile, dar ANL a rămas în programul tuturor. Ca întreaga utopie socialistă, programul de construit case sună în teorie minunat, iar în practică este catastrofal. Teoretic statul construieşte casele cu costuri reduse (volum mare) şi distribuite (guvernul plăteşte construcţia, autorităţile locale pun la dispoziţie terenul şi asigură utilităţile), apoi sunt selectaţi după criterii obiective cetăţenii aflaţi în mare nevoie şi aceştia fie primesc o subvenţie pentru a-şi construi propria casă, fie (dacă-s tineri) vor sta cu chirie (de asemenea subvenţionată) într-o casă rămasă în proprietatea statului. Practic, costurile de construcţie, stabilite prin infailibile proceduri, sunt de cele mai multe ori cam mari pentru ca cetăţenii cu venituri medii sau mici să îşi permită să intre în programul de subvenţii; au intrat însă cu voioşie cetăţenii cu venituri mai mari şi pile în sistem. Similar, pentru închiriat o locuinţă calitatea de tânăr sau condiţia să nu ai altă casă au devenit criterii opţionale, lesne de ocolit, dar nu şi criteriul pilei la primărie, cel mai important dintre toate. Aşa s-a ajuns ca statul cu reflexe socialiste să ia echitabil de la (aproape) toţi (cu excepţia evazioniştilor) şi să dea inechitabil clienţilor şi prietenilor administratorilor temporari ai treburilor publice (printre care găsim inevitabil destui evazionişti).
După doisprezece ani a venit timpul ca statul să încheie un ciclu de producţie. Pe jumătate în virtutea gândirii clientelare dintotdeauna, pe jumătate mânat de foamea de bani, statul a decis să vândă cele 25.000 de locuinţe de închiriat către actualii chiriaşi. Iniţial ministrul Udrea a anunţat că se gândeşte să vândă la un preţ mediu de 40.ooo euro, ceea ce ar fi însemnat că doar din cele 9.000 de locuinţe prevăzute a fi vândute în 2010 ar fi rezultat un venit de 360 milioane de euro, numai buni să dispară în gaura fără fund a bugetului de asigurări sociale (adică în primul rând pensii). Cât or fi costat iniţial locuinţele astea, dacă aduni preţul plătit de ANL cu costul terenului pus la dispoziţie gratuit de Consilii Locale şi cu preţul aducerii utilităţilor la faţa locului, e greu de spus, dar cred că e limpede că statul ar fi vândut în pierdere; în mare pierdere.
În ziua de azi să-ţi iei un apartament la banii ăştia (logic, cele mai mici sunt mai ieftine, cele mai mari mai scumpe) ar fi fost chilipir în orice oraş mare. Doar că şmecherii sunt şmecheri până la capăt când vine vorba de stat şi imobiliare, după cum am învăţat şi din experienţa RAPPS şi a chiriilor simbolice pentru case luxoase. Aşa că ministrul a mai cugetat o vreme şi a calculat un preţ mai pe gustul profitorilor tranziţiei. Zice doamna Udrea că ar vinde o garsonieră la vreo 20.000 de euro, două camere la 26.000 şi trei camere la 36.000; deocamdată la fel oriunde în ţară, dar aşteptăm cu interes anunţul că după istovitoare calcule în oraşe mai mici va fi mai ieftin. Să notăm şi că din acest preţ se scade nu ştiu ce amortizare, dar se pot adăuga nişte bani ceruţi de primărie pe teren; mă aştept ca în buna tradiţie a generozităţii statului să se scadă mai mult decât e cerut în plus.
Uite aşa se bucură toată lumea. Primarii vor răsplăti clientela cu case noi la preţuri de vis, guvernul raportează un nou succes bifat, ministrul îşi face PR în stilul obişnuit, beneficiarii vor fi mulţumiţi că şi de data asta s-au plasat în tabăra şmecherilor care iau şi nu a fraierilor care dau. Ar putea fi nefericiţi tocmai fraierii, dar ei se prind greu că iar au fost păcăliţi şi uită şi repede.
Partea cea ma tristă este că nu ne oprim aici, nu e încă un tun dus cu bine la capăt. Nu, nici vorbă, ciclul se reia. Căci ce ar putea să facă statul cu banii obţinuţi din vânzarea în (mare) pierdere a “locuinţelor pentru tineri”? Da, ştim cu toţii răspunsul, va adăuga alţi bani luaţi de la toţi şi va construi noi locuinţe de închiriat. De data asta ministrul îşi propune să construiască nu mai puţin de 100.000, nu se mai joacă. Firmele de construcţii îşi freacă mâinile şi pregătesc şpăgile, primarii se pregătesc să facă noi liste cu prieteni de familie, tovarăşi de partid şi contribuabili la bunăstarea personală a alesului, şmecherii îşi construiesc schemele, ministrul zâmbeşte frumos camerele de luat vederi în timp ce pronunţă sumele cu multe zerouri. Peste nişte ani vom vine în (mare) pierdere casele chiriaşilor de atunci, adică cei de pe listele primarilor de acum. ANL merge mai departe, trăiască România socialistă multilateral coruptă! (Ovidiu)
sursa: lacoltulstrazii.wordpress.com
România, încolonată în şirul statelor falimentare
Revista franceză L’Expansion a calculat când vor “naufragia financiar” câteva zeci de state. Prima va fi Islanda, în 2011, România este “programată” pentru 2017, ultima fiind Germania, în 2080. Sintagma “prea mare ca să cadă” nu se mai aplică firmelor şi nu se va aplica nici statelor.
În 20 februarie vom asista, se pare, la o “revoluţie” financiară. Cei 320.000 de cetăţeni islandezi ar putea refuza - prin referendum - rambursarea a 3,8 miliarde de euro investitorilor olandezi şi britanici afectaţi de falimentul băncii islandeze Icesave. Aşa cum se ştie, această consultare populară are loc după ce preşedintele islandez, Olafur Grimsson, a refuzat ratificarea unei decizii a Parlamentului ţării sale, de la finele lunii decembrie 2009, prin care se acceptă plata sumei respective. “Între interesul financiar şi democraţie, în calitate de preşedinte al ţării, trebuie să aleg democraţia”, declara Grimsson pentru a-şi justifica decizia. Rezultatul referendumului şi consecinţele lui sunt cu uşurinţă de prevăzut, islandezii arătându-şi intenţia de vot la demonstraţiile de protest organizate în capitala ţării împotriva deciziei Parlamentului.
Concomitent, la celălalt capăt al continentului, în Grecia, premierul Papandreu avertiza că “impasul financiar, spectrul falimentului ameninţă suveranitatea ţării”. Grecii şi islandezii, fiecare în manieră proprie, remarcă analiştii europeni, au eliminat un tabu: au demonstrat că inclusiv ţările dezvoltate, bogate, pot intra în faliment. Majoritatea politicienilor, a specialiştilor în finanţe sunt acum în situaţia de a accepta ideea - cândva ridiculizată - că ţări dezvoltate pot ajunge în incapacitatea de a-şi plăti datoriile şi pot accepta tutela unor instituţii de genul FMI. În presa franceză circulă o listă a statelor europene cele mai fragile - sub un nume deloc agreabil, PIGS, de la Portugalia, Irlanda, Grecia şi Spania - ţări care în momentul de faţă contractează credite cu dobânzi foarte mari (în medie 4,8 la sută, faţă de 3,5 la sută în cazul Germaniei). Lor li se alătură şi Marea Britanie, foarte aproape de catastrofa financiară.
Sintagma veche “este prea mare pentru a intra în faliment”, pusă deja sub semnul întrebării cu prilejul prăbuşirii Băncii Lehman Brothers, ar putea să nu mai fie valabilă nici la nivelul statelor, susţine într-o analiză Mathieu Duhamel, cunoscut economist, om politic francez, deţinător în ultimii ani al unor importante funcţii în ministere având în competenţă finanţele şi bugetul.
Care sunt statele vizate?
Un grup de analişti de la publicaţia economică de prestigiu “L’Expansion”, editată la Paris, riscă publicarea unei prognoze, realizată de Moody’s, având drept bază de studiu contractarea de credite într-un ritm fără precedent în perioada 2006 - 2010, precum şi de la un criteriu inedit - valoarea rambursării datoriei raportată la ansamblul resurselor ce generează impozite şi cotizaţii sociale.
În fiecare an, spun analiştii citaţi, un stat trebuie să-şi remunereze funcţionarii şi să plătească pensiile. Când valoarea dobânzilor atinge un anumit procent, se poate vorbi de naufragiu financiar, explică Mathieu Duhamel. Experţii fixează acest prag la 33 la sută din resursele fiscale. Astăzi, mai spune Duhamel, nicio mare ţară nu atinge acest prag, dar sunt unele pe cale de a-l atinge. Publicaţia “Expansion” prezintă lista acestor state, prognozând şi anul în care ele ar putea deveni insolvabile dacă vor continua să se îndatoreze în ritmul dintre 2006 şi 2010 şi dacă dobânzile vor depăşi pragul suportabil de 33 la sută din resursele fiscale:
Comentând lista celor în pericol de naufragiu financiar, “L’Expansion” relevă, de pildă, că Irlanda, cu o datorie care, începând din 2006, a crescut anual cu 37 la sută anual, ar putea intra în faliment în 2014. România i-ar putea urma în 2017, iar Polonia în 2019. În acelaşi an, Grecia ar putea avea aceeaşi soartă, iar în 2022 urmează Spania. Franţa “va cădea” în 2044, iar seria posibilelor falimente la nivel de stat poate continua. Nu toate statele vizate pot ajunge în situaţia de a nu putea să-şi plătească datoriile din aceleaşi motive şi nici data exactă nu este bătută în cuie. Potrivit lui Arnaud Mares, de la Moody’s, totul depinde de modul în care fiecare stat îşi administrează finanţele şi datoriile. Cu indiferenţă în cazul statelor cu mulţi bani, cu spaimă în cazul rău-platnicilor, cu regretele imprudenţilor, cu ajutorul populaţiei proprii în cazul altor state sau cu regrete şi pocăinţă în cazul trişorilor de date.
Paria: România şi Jamaica
Curios că în analiza economiştilor de la “L’Expansion” România este inclusă într-un model economic cu Jamaica. Reţinem însă faptul că despre România se spune că a trebuit să se plece în faţa FMI, principalul său furnizor de credite, pentru a obţine acordarea de noi tranşe ale împrumutului promis. În context se reaminteşte că, la sfârşitul anului 2009, Bucureştiul a fost nevoit să se supună exigenţelor financiare foarte severe ale băncilor pentru a putea să plătească salariile bugetarilor şi a menţine sistemul de pensii. O evoluţie deloc bună pentru un nou-venit în Uniunea Europeană, afirmă analiştii publicaţiei citate.
Trişorii: Italia şi Grecia
Pentru a evita notările negative din partea agenţiilor de rating, evaluări de care depind dobânzile la împrumuturile făcute de state, Italia şi Grecia au făcut tot ce a fost posibil: vânzare masivă a participaţiilor la întreprinderile publice şi falsificarea datelor referitoare la deficite şi datorii. Italia a făcut acest lucru în perioada 1995-2005 pentru a evita o catastrofă financiară, datoria sa depăşind 120 la sută din PIB, şi pentru a fi admisă în Uniunea monetară europeană, în 1999. Grecia a procedat similar pentru a se integra în zona euro. Dar acum a sosit momentul decontului şi al ieşirii din minciună. Cum? Pentru a mări reţetele din impozite, toamna trecută Guvernul italian a anunţat amnistie fiscală pentru deţinătorii de conturi secrete în străinătate. Iar rezultatul este satisfăcător, la buget fiind aduse peste 5 miliarde de euro; este avută în vedere, de asemenea, creşterea impozitelor pe consum. Grecia, şi ea, recurge la reţete vechi, dar aducătoare de venituri la buget: creşterea cu 20 la sută a taxelor la ţigări şi alcool, reducerea primelor acordate funcţionarilor. Nu este însă suficient. Sunt necesare şi alte surse pentru a redresa finanţele publice ale Greciei, subminate de un sistem de colectare a impozitelor dintre cele mai neeficiente din lumea dezvoltată, de un sistem de pensii mult prea generos, de clientelism şi de muncă la negru. Guvernul grec are acum greaua misiune de a face rost de 54,6 miliarde de euro pentru a plăti nu datoria, ci serviciul datoriei. Greu de imaginat cum va evolua situaţia din această ţară, mai ales că “fraţii” din Eurogrup nu dau semne că ar dori să ofere ajutor concret Atenei, ci să o supună unei supravegheri “severe” în aplicarea planului de salvare ce le-a fost prezentat de premierul Papandreu.
Spania şi Islanda - un model economic iluzoriu
Analiştii de la “L’Expansion” oferă exemplul acestor două ţări pentru a demonstra că îmbogăţirea rapidă este întotdeauna suspectă, nu doar în cazul indivizilor, ci şi al statelor. Beneficiind ani de-a rândul de credite ieftine, ce le-au dat iluzia unei îmbogăţiri imobiliare şi bursiere facile, spaniolii şi islandezii se găsesc într-o situaţie financiară şi economică deloc de invidiat. Începând din decembrie 2008, rata şomajului în Islanda a crescut de la 2 la 10 la sută, dobânzile au ajuns la 18 la sută, iar valoarea economiilor lor a scăzut în ritm devastator, în condiţiile în care rata de schimb între coroana islandeză şi euro s-a diminuat cu 80 la sută. Ţara plăteşte în acest moment extrem de scump cupiditatea băncilor. În 2008, reamintesc experţii, activele sectorului financiar islandez erau de 11 ori mai mari decât producţia anuală a ţării. FMI a sărit în ajutorul insulei, dar transferurile de tranşe sunt ameninţate de disputa privind refuzul de a rambursa sumele - imense de altfel - depuse de clienţi străini în banca falimentară Icesava. Spania cunoaşte o traiectorie asemănătoare. Într-o ţară în care creşterea economică, mai mult ca oriunde, s-a datorat construcţiilor imobiliare, explozia creditelor bancare a avut o undă de şoc devastatoare. După ce în perioada 2000 - 2007 preţul pe metrul pătrat în clădiri noi a crescut cu 123 la sută, în ultimii doi ani a scăzut cu 12 la sută. Şomajul a explodat, trecând de la 8 la 20 la sută din populaţia activă, aruncând Spania la situaţia de acum 20 de ani. Marasmul se manifestă şi în alte domenii. Vânzările de automobile au scăzut în 2009 cu 17,9 la sută, în ciuda programului Rabla. Pentru bugetul pe 2010, statul spaniol a instituit noi impozite, începând cu majorarea TVA de la 16 la 18 la sută. Însăşi familia regală şi-a stabilit un regim de austeritate: pentru prima oară, bugetul de funcţionare a monarhului a fost îngheţat. Pentru a ilustra raţiunile includerii în seria celor aflaţi în pericol de a intra în următorii ani în colaps financiar, analiştii de la “L’Expansion” prezintă, de asemenea, evoluţiile din alte state - dezvoltate sau în curs de dezvoltare - care au adoptat planuri de salvare, măsuri uneori nepopulare, pentru a ieşi mai rapid din criză şi apoi din recesiune, dar deficitele şi datoriile imense pe care le au (vezi SUA, Marea Britanie, Japonia, Belgia) impun reconsiderarea modelului economic, acordând prioritate măsurilor vizând reducerea cheltuielilor, identificarea de resurse proprii de finanţare a bugetului, împrumuturi cât mai puţine şi orientate spre creşterea economică.
Scenariul negru din 2009 nu se va mai repeta
Cristian Ionescu, directorul Coface pentru România, Bulgaria şi Slovacia ne-a declarat că intrarea în incapacitate de plată a statelor s-ar putea evita, ţinând cont de faptul că multe dintre aceste ţări nu vor mai continua să se împrumute în aceeaşi măsură cum au făcut-o în ultimii ani. ”Scenariul negru din 2009, poate şi din 2010 nu se va mai repeta, pentru că începând din 2011 economiile statelor vor începe încet, încet să ajungă crească şi să ajungă la normalitate. Criza financiară a determinat statele să se împrumute peste potenţialul lor de rambursare, dar începând cu 2011 cred că niciun stat nu va mai continua să se împrumute în aceeaşi măsură”, a declarat pentru Curierul Naţional Cristian Ionescu.
În ceea ce priveşte România, Ionescu a menţionat că Guvernul a fost nevoit să se împrumute de la FMI pentru că altfel, ar fi intrat în faliment. ”Neavând bani să plătească pensiile şi salariile, statul român ar fi intrat în incapacitate de plată dacă nu se împrumuta de la FMI. Ceea ce e şi mai alarmant pentru România, este ritmul de creştere al gradului de îndatorare. România are un grad de îndatorare de circa 30% din PIB, un procentaj oarecum mic dacă de uităm la alte state care au ajuns şi la 200% din PIB, dar la noi problema este cât de repede am ajuns la acest procentaj”, a explicat Ionescu. (Cristina Chicoş)
sursa: curierulnational.ro
Masinaria de distrus adevarul
Nu este prima oara cand ma opresc asupra televiziunii si a rolului ei asupra modelarii publicului. De la rolul ei formativ, uitat definitiv in sertarele unor decenii trecute, la rolul de burete de sters creierii. In Occident se vorbeste mult despre aceasta ultima si cea mai degenerativa boala a sistemului capitalist. La noi, fiind inca cruzi si sfiosi, acest aspect este tinut sub obroc, suntem in faza anilor ’50, cand nu trebuia decat sa ridicam in slavi puterea sovietica, iar certitudinile tampe sa sufoce dubiile. Faptul ca in locul realizarilor sovietice s-au instalat realizarile americane este doar un accident al istoriei, in lungul sir pe care a trebuit sa-l induram. La noi, televiziunea este folosita inca pentru propaganda celor aflati la putere si face loc numai fripturistilor-activisti care, vanand posturi si dregatorii bine remunerate, aburesc telespectatorii, acele victime din randul oamenilor de rand care sufera in tacere, dar care cand e vorba de alegeri stiu sa si aplaude fara motiv. In mod ilar, acesti fripturisti se trezesc vorbind despre independenta televiziunii atunci cand sunt in opozitie si despre dusmanii de clasa atunci cand sunt la putere. Strategia asta de doi bani s-a vazut in toata splendoarea ei la ultimele alegeri. Tonele de platitudini pe care le rostesc fripturistii-activisti, pusi in slujba marelui conducator, ar face sa roseasca de rusine pana si o cartita. Numai ei strang din portofel si merg mai departe, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Independenta televiziunii, a presei aservite?
Prin anii ’70, cand citeam la Biblioteca americana din Bucuresti un dosar legat de libertatea presei in SUA, erau putine lucruri pe care le pricepeam si asta pentru ca la noi nu se punea vreo clipa aceasta problema. Eram totusi suficient de inteligent incat sa pricep ca toti cei care raspundeau pe atunci la aceasta ancheta recunosteau, intr-un fel sau altul, ca in SUA presa nu e libera. Ceea ce pe mine, fan american in acele vremuri, m-a cam descumpanit. Sa auzi astazi niste fripturisti care vorbesc despre independenta presei (care nu e in mainile tatucului lor, adica), la noi, in dulcea Romanica in care totul se vinde si se cumpara, este ca si cum ai auzi pe cineva spunand ca Pamantul este de forma unui platou de prajituri! Cine nu ma crede sau acelora dintre fripturistii aserviti care m-ar considera dusman al democratiei, fara burse Soros, le amintesc ceea ce spunea nu Lenin, nici Stalin, nici macar Ceausescu, ci un oarecare domn John Swinton, fostul Director de Personal al THE NEW YORK TIMES, numit de colegii sai drept “Decanul Profesiei”: “Nu exista, in acest moment al istoriei mondiale, in America, ceva care sa se numeasca presa independenta. O stiti si voi, o stiu si eu. Nu este vreunul dintre voi care sa indrazneasca sa scrie opinia sa onesta, si daca ati scris-o, stiti dinainte ca nu va aparea niciodata publicata. Sunt platit saptamanal sa-mi pastrez propriile opinii pentru mine si sa nu le public in ziarul pentru care muncesc. Multi dintre voi sunteti platiti asemenea pentru aceleasi lucruri, si care dintre voi ar publica prosteste propriile opinii in ziar ar fi in strada cautandu-si un al job. Daca as permite ca opiniile mele oneste sa apara publicate in ziarul meu, profesia mea ar fi istorie in mai putin de 24 de ore. Profesia de jurnalist este de a distruge adevarul; de a minti fatis; de a perverti; de a calomnia; de a se gudura la picioarele bogatiei; si de a-si vinde propria tara si propria rasa pentru painea cea de toate zilele. O stiti si voi, o stiu si eu! Cat de stupid este sa tii un toast pentru o presa independenta? Suntem instrumentele si vasalii oamenilor bogati din spatele scenelor. Suntem papusile saritoare, ei trag sforile si noi dansam. Talentele, posibilitatile si vietile noastre sunt toate proprietatile altor oameni. Suntem prostituati intelectuali.” Rostea acest toast, ridicand paharul, in anul 1953, la Clubul de Presa New York. Oare de cat tupeu sa ai nevoie pentru a veni la talk-showuri, aceste masini de tocat cuvinte, pentru a veni de pe postura de fripturist al tatucului si a sustine ca vrei televiziune independenta? Adica, sa ridici statutul de prostitutie intelectuala la rang de virtute! Acesti sfertodocti, o rusine a intelectualitatii din aceasta tara, cu toate bursele lor din SUA, ar trebui sanctionati public, cu exilul. La fel ca si Ovidiu, care era, totusi, poet. Alungati pentru totdeauna nu la Pontul Euxin, ci in salile umbroase si anonime ale bibliotecilor publice.
George Cusnarencu
sursa: cronicaromana.ro
vizitatori unici
Primeste articolele direct in mail.
