Archive for Februarie 5, 2010

Marea provocare

În România, toţi politicienii vorbesc despre economie, dar cei mai mulţi dintre ei nu reuşesc decât să ne convingă că n-au prea multe cunoştinţe despre o disciplină atât de specializată. Circul din Parlament cu miile de amendamente la proiectul de buget pentru 2010 este cât se poate de edificator. Starea de imaturitate a clasei politice se datoreşte, într-o anumită măsură, şi Băncii Naţionale, care întotdeauna a acţionat ca o femeie de serviciu, care vine şi face curat după fiecare chef.

Mătura şi făraşul băncii centrale sunt dobânda şi cursul de schimb. Cu ele a încercat să menţină toate echilibrele din economie: salarii, şomaj, exporturi etc. Sunt încă proaspete în memorie vremurile când, şase luni dintr-un an, dobânda era ţinută sus pentru a combate inflaţia şi, celelalte şase luni, leul era depreciat pentru a stimula exporturile şi a reduce deficitul extern.

O asemenea practică a fost abandonată, dar şi astăzi tot ce nu face fiecare la locul său de muncă este preluat de banca centrală, care intervine pentru a echilibra situaţia. Că nimănui nu-i pasă când nu-şi face datoria, pentru că ştie că vine cineva în urma lui şi pune lucrurile în ordine nu este chiar atât de îngrijorător. De-a dreptul alarmant este însă faptul că la noi nu se conştientizează miezul problemei.

Dacă România va intra în zona euro în 2015, cum şi-a propus, din acel moment cei care vor face mizerie, tot ei vor trebui s-o cureţe, deoarece femeia de serviciu nu va mai avea instrumentele folosite până atunci, care vor dispărea. Marea provocare pentru România este ca pe nişte oameni complet iresponsabili, care timp de două decenii nu le-a păsat de greşelile, adesea grave, pe care le-au comis, să-i faci în 5 ani să înţeleagă că trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile, dacă vor să intre în rândul lumii bune.

Se ridică însă mai multe întrebări: de ce atât amar de vreme maladiile economiei au fost tratate cu dobânda şi cursul de schimb, care au costat extrem de scump societatea românească? De ce BNR a fost împotriva cămăşii de forţă a Consiliului monetar în 1997-1998? Nu se contrazice banca centrală, pe ea însăşi, în această problemă? Întrebări pertinente, numai că răspunsurile trebuie să ţină seama de faptul că democraţia românească este ca un copil. În 1998 avea 8 ani şi nu-i puteai cere să aibă grijă de sine.

Când s-a repus pe tapet Consiliul în 2004-2005 era la vârsta adolescenţei (14-15 ani). Dar, în 2015, când vrem să intrăm în zona euro, va avea 25 de ani şi este de presupus că într-un sfert de veac s-a schimbat clasa politică, au apărut competenţe capabile să ne scoată din infantilitatea păguboasă în care am trăit până acum. Dacă ne uităm la ţări din zona euro, observăm, de exemplu, că Portugalia a adoptat moneda unică europeană la 26 de ani de la Revoluţia Garoafelor (1974), iar Spania la 25 de ani de la dispariţia lui Franco (1975).

A fost deci bine că nu s-a pus cămaşa de forţă la 8 ani, nici la 14 ani, dar la 25 de ani poţi să ai pretenţii de la clasa politică din România. Au apărut ici-colo şi licăre de speranţă. Slabe, cei drept, dar care nu se zăreau acum 3-5 ani. “Dacă bugetul trece prin Parlament cu amendamente, îl faceţi fără mine”, declara ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu. “Nu-mi trebuie bani în plus, mă descurc şi cu ce am”, a fost replica ministrului Agriculturii, Mihail Dumitru. Sunt luări de poziţie care arată că avem oameni care gândesc, iar în ţară se mai şi schimbă ceva. Din păcate, însă, foarte încet.

Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info

Filed under: Politica, Puncte de vedere | , , , , , |1 Comment

Nu muncim, dar gândim?

Fara sa vreau îmi amintesc mereu de cele câteva momente cruciale în care viata sau moartea, poate amândoua, au vrut sa-mi spuna ceva ce nu descoperisem pâna atunci. Sigur, nu este nici locul, nici momentul sa vorbesc despre ceea ce am înteles din aceste teribile experiente sau despre sansele succesive care mi s-au dat. M-am obisnuit însa sa pretuiesc fiecare clipa, sa ma bucur de tot ceea ce ignorasem pâna atunci: lumina, plantele, micile vietati, norii, vântul, cerul cu infinitele lui constelatii, visele senine în care zburam peste munti si mari adormite în bataia soarelui, toate de câte eram constient sau mi le revelau simturile.

Pâna si cosmarurile, adesea simple metafore ale lumii în care traim, apartineau vietii ce mi se daduse, ce mi se mai daduse, le cautam un sens, o taina, alta decât cea învatata demult, de la Freud ori din „îndraznelile“ lui Jung. Cu toate acestea, independent de vointa mea, nu toate zilele sunt bune.  Desi sunt constient de marea sansa de a ma bucura de ceea ce ignorasem o viata întreaga, o alta realitate ma invadeaza, o lume urâta, trista, din care nu se poate evada. Umbra ei se insinueaza în toate, le murdareste si le umileste. Pâna si arborii din curtea mea, coplesiti de zapada, au ajuns, sub dictatura acestei ierni cumplite, sa semene între ei, sa fie asemeni lumii noastre. Ceva le lipseste ori le prisoseste acestor zile ocolite de întrebari si revolte. În care nu pot sa fac altceva decât sa contabilizez roadele prostiei si lasitatii noastre.

Iata, s-au împlinit doua decenii de când multimile strigau: „Moarte intelectualilor!“ si: „Noi muncim, nu gândim!“ Eram acolo, în strada, cercetând fizionomii, cautând sa gasesc un înteles profund al acelei izbucniri sau a schimbarilor brutale, surprinzatoare a multora dintre cei care puteau fi învinuiti ca erau intelectuali.  Dar traim într-un spatiu în care surprizele nu sunt rare. Am avut nevoie de libertate deplina pentru ca dorinta furiosilor de atunci, din strada, sa se împlineasca. Intelectualii nu sunt morti, dar se poarta ca si cum ar fi. Nu deranjeaza pe nimeni, nu întreaba, nu au nimic de revendicat, de propus, de analizat. Nu sunt înaintea multimilor, ci mult în urma, oricât ar parea de absurd. Ei exista în felul lor ciudat, de parca nici n-ar exista. Uneori, foarte rar, mârâie, adica îsi negociaza pretul, dar nu musca. Ce se petrece în mintea lor sau în „inconstientul colectiv“ -caci tot îl pomenisem pe Jung – nu vom afla niciodata, caci, cu putine exceptii, nu scriu ce gândesc, dar nici nu gândesc ce scriu! De altfel, le-ar fi fost foarte simplu, caci au avut suficient timp sa învete, nu de alta, dar de doua decenii se repeta aceeasi piesa în care joaca aproape aceiasi oameni, iar ura, minciuna, cacialmaua sunt ingrediente obligatorii ale pâinii noastre cea de toate zilele. Victorii adevarate au obtinut doar lasii din timpul comunismului si luptatorii postrevolutionari împotriva aceluiasi comunism, de asta-data decedat. Victorii care sunt importante doar pentru cei pe a caror constiinta nu exista nici o scamã de bun-simt, de responsabilitate. Îmi dau seama ca spun  iarasi aceleasi si aceleasi adevaruri, dar fac exact ce face si istoria: se repeta  cu încapatânare, în timp ce nimeni nu vrea sa o învete. Acum douazeci de ani, chiar daca nu gândeau, oamenii munceau totusi.

Azi, gratie libertatii, nici nu gândim, nici nu muncim, importam totul si, pentru ca ne-am vândut chiar si tara la un pret de nimic, traim din împrumuturi, printre monumente false pe care au început sa le ocoleasca pâna si ciorile. Nici cel mai mare dusman nu ne-ar fi facut mai mult rau decât am reusit noi însine, cu mintea si cu mâinile noastre. De altfel, cum bine spunea Schiller: „Cu prostia pâna si zeii lupta zadarnic!“ Dar, în aceasta lume, asa cum este ea, uniformizata de zapada si de politica, trebuie sa gasesc solutii pentru a-mi pastra libertatea interioara, pentru a nu ma lasa coplesit de durere si greata. Fiul meu mi-a pus pe monitorul computerului o imagine panoramica a Ierusalimului, un oras pe care l-am vazut de multe ori si din care, cu sufletul, nu am plecat niciodata. Acolo, în Gradina Ghetsimani, printre maslinii pe care i-a vazut chiar si Iisus, m-am gândit adesea la singuratate si tradare. La cea mai cumplita singuratate. Când a fost parasit de Cer si de Pamânt, când viata i-a fost vânduta pe treizeci de arginti. Ma întreb însa daca minunea Învierii este posibila si în cazul unor popoare, care, din inconstienta sau din lene renunta treptat la cultura si la istorie. Oricum, important mi se pare sa crezi si sa strigi ce crezi, chiar daca, de cele mai multe ori, ai certitudinea ca  nu te aude nimeni.

Autor: AUGUSTIN BUZURA

Sursa: Revista Cultura

Filed under: Analize, General | , , |No Comments

It Is Now Mathematically Impossible To Pay Off The U.S. National Debt

A lot of people are very upset about the rapidly increasing U.S. national debt these days and they are  demanding a solution. What they don’t realize is that there simply is not a solution under the current U.S. financial system. It is now mathematically impossible for the U.S. government to pay off the U.S. national debt. You see, the truth is that the U.S. government now owes more dollars than actually exist. If the U.S. government went out today and took every single penny from every single American bank, business and taxpayer, they still would not be able to pay off the national debt. And if they did that, obviously American society would stop functioning because nobody would have any money to buy or sell anything.

And the U.S. government would still be massively in debt.

So why doesn’t the U.S. government just fire up the printing presses and print a bunch of money to pay off the debt?

Well, for one very simple reason.

That is not the way our system works.

You see, for more dollars to enter the system, the U.S. government has to go into more debt.

The U.S. government does not issue U.S. currency - the Federal Reserve does.

The Federal Reserve is a private bank owned and operated for profit by a very powerful group of elite international bankers.

If you will pull a dollar bill out and take a look at it, you will notice that it says “Federal Reserve Note” at the top.

It belongs to the Federal Reserve.

The U.S. government cannot simply go out and create new money whenever it wants under our current system.

Instead, it must get it from the Federal Reserve.

So, when the U.S. government needs to borrow more money (which happens a lot these days) it goes over to the Federal Reserve and asks them for some more green pieces of paper called Federal Reserve Notes.

The Federal Reserve swaps these green pieces of paper for pink pieces of paper called U.S. Treasury bonds. The Federal Reserve either sells these U.S. Treasury bonds or they keep the bonds for themselves (which happens a lot these days).

So that is how the U.S. government gets more green pieces of paper called “U.S. dollars” to put into circulation. But by doing so, they get themselves into even more debt which they will owe even more interest on.

So every time the U.S. government does this, the national debt gets even bigger and the interest on that debt gets even bigger.

Are you starting to get the picture?

As you read this, the U.S. national debt is approximately 12 trillion dollars, although it is going up so rapidly that it is really hard to pin down an exact figure.

So how much money actually exists in the United States today?

Well, there are several ways to measure this.

The “M0″ money supply is the total of all physical bills and currency, plus the money on hand in bank vaults and all of the deposits those banks have at reserve banks.  As of mid-2009, the Federal Reserve said that this amount was about 908 billion dollars.

The “M1″ money supply includes all of the currency in the “M0″ money supply, along with all of the money held in checking accounts and other checkable accounts at banks, as well as all money contained in travelers’ checks.  According to the Federal Reserve, this totaled approximately 1.7 trillion dollars in December 2009, but not all of this money actually “exists” as we will see in a moment.

The “M2″ money supply includes everything in the “M1″ money supply plus most other savings accounts, money market accounts, retail money market mutual funds, and small denomination time deposits (certificates of deposit of under $100,000).  According to the Federal Reserve, this totaled approximately 8.5 trillion dollars in December 2009, but once again, not all of this money actually “exists” as we will see in a moment.

The “M3″ money supply includes everything in the ”M2″ money supply plus all other CDs (large time deposits and institutional money market mutual fund balances), deposits of eurodollars and repurchase agreements.  The Federal Reserve does not keep track of M3 anymore, but according to ShadowStats.com it is currently somewhere in the neighborhood of 14 trillion dollars.  But again, not all of this “money” actually “exists” either.

So why doesn’t it exist?

It is because our financial system is based on something called fractional reserve banking.

When you go over to your local bank and deposit $100, they do not keep your $100 in the bank.  Instead, they keep only a small fraction of your money there at the bank and they lend out the rest to someone else.  Then, if that person deposits the money that was just borrowed at the same bank, that bank can loan out most of that money once again.  In this way, the amount of “money” quickly gets multiplied.  But in reality, only $100 actually exists.  The system works because we do not all run down to the bank and demand all of our money at the same time.

According to the New York Federal Reserve Bank, fractional reserve banking can be explained this way….

“If the reserve requirement is 10%, for example, a bank that receives a $100 deposit may lend out $90 of that deposit. If the borrower then writes a check to someone who deposits the $90, the bank receiving that deposit can lend out $81. As the process continues, the banking system can expand the initial deposit of $100 into a maximum of $1,000 of money ($100+$90+81+$72.90+…=$1,000).”

So much of the “money” out there today is basically made up out of thin air.

In fact, most banks have no reserve requirements at all on savings deposits, CDs and certain kinds of money market accounts.  Primarily, reserve requirements apply only to “transactions deposits” – essentially checking accounts.

The truth is that banks are freer today to dramatically “multiply” the amounts deposited with them than ever before.  But all of this “multiplied” money is only on paper - it doesn’t actually exist.

The point is that the broadest measures of the money supply (M2 and M3) vastly overstate how much “real money” actually exists in the system.

So if the U.S. government went out today and demanded every single dollar from all banks, businesses and individuals in the United States it would not be able to collect 14 trillion dollars (M3) or even 8.5 trillion dollars (M2) because those amounts are based on fractional reserve banking.

So the bottom line is this….

#1) If all money owned by all American banks, businesses and individuals was gathered up today and sent to the U.S. government, there would not be enough to pay off the U.S. national debt.

#2) The only way to create more money is to go into even more debt which makes the problem even worse.

You see, this is what the whole Federal Reserve System was designed to do.  It was designed to slowly drain the massive wealth of the American people and transfer it to the elite international bankers.

It is a game that is designed so that the U.S. government cannot win.  As soon as they create more money by borrowing it, the U.S. government owes more than what was created because of interest.

If you owe more money than ever was created you can never pay it back.

That means perpetual debt for as long as the system exists.

It is a system designed to force the U.S. government into ever-increasing amounts of debt because there is no escape.

Of course if we had listened to our very wise founding father Thomas Jefferson, we could have avoided this colossal mess in the first place….

“If the American people ever allow private banks to control the issue of their money, first by inflation and then by deflation, the banks and corporations that will grow up around them (around the banks), will deprive the people of their property until their children will wake up homeless on the continent their fathers conquered.”

But we didn’t listen, did we?

We could solve this problem by shutting down the Federal Reserve and restoring the power to issue U.S. currency to the U.S. Congress (which is what the U.S. Constitution calls for).  But the politicians in Washington D.C. are not about to do that.

So unless you are willing to fundamentally change the current system, you might as well quit complaining about the U.S. national debt because it is now mathematically impossible to pay it off.

Filed under: USA | , , , , , |No Comments

||