Archive for Februarie 3, 2010
Tradarea, recompensata politic
Reconfigurarea Puterii din Romania, care a avut loc in urma schimbarii sistemului si a calendarului alegerilor (Parlament ales pe sistemul votului pentru candidaturi uninominale si alegeri prezidentiale detasate de cele generale) a produs o structura a carei substanta este atipica, ciudata.
S-o luam cu inceputul. Primul ministru Emil Boc a fost reinvestit de catre acelasi Parlament care l-a destituit printr-o Motiune de Cenzura si, de fapt, acelasi premier nu a parasit nicio clipa fraiele puterii din Palatul Victoria. Presedintele Romaniei, Traian Basescu, a castigat din nou competitia pentru functia suprema in stat intr-un mod aproape miraculos. Mandatul sau este certificat numai de, sa zicem, cetatenii cu drept de vot dintr-un cartier bucurestean. Apoi, Guvernul desi are o sustinere parlamentara extrem de fragila este foarte solid si bine infipt in atributiile sale. Nu are niciun fel de emotie in fata Partidului Social Democrat si a Partidului National Liberal. Dimpotriva, primul ministru Emil Boc apare in fata celor doua Camere ale Parlamentului, tine discursuri didacticiste si ii cearta pe senatori si pe deputati indemnandu-i sa se reformeze. Ca urmare, Opozitia desi este foarte puternica este in fapt nesemnificativa.
Colac peste pupaza a mai aparut o ciudatenie. “Grupul parlamentar al independentilor”! Tan-taneee! Gasca asta este mai numeroasa decat grupul parlamentar al minoritatilor nationale altele decat cea maghiara, care are o traditie de aproape douazeci de ani in Romania. Impreuna cu acestia si cu senatorii si deputatii udemeristi, iata, se pune de un ditamai partidul in Parlament, de parca ar fi trecut printr-un proces electoral in pas de defilare, ca pedeseristii de alta data. Nu prea e normal sa fie asa. Nici Uniunea Democrata Maghiara din Romania nu are ratiuni politice de existenta dar are o justificare electorala. Ma rog. In privinta grupului celorlalte minoritati, deputatii acestora nu participa efectiv la alegeri, sunt numiti de catre comunitatile pe care le reprezinta si asta vrea cumva sa compenseze prevederea constitutionala in privinta caracterului national al statului roman. Bun. Dar cum ramane dom’le cu independentii astia? Cine sunt ei?! Acuma vor spune ca si-au castigat mandatul in colegii prin candidaturi uninominale si or sa inchida gura la toata lumea. (Alta prostie permisa de schimbarea sistemului electoral.) Asa sa fie! Dar ce culoare politica au acesti “independenti” din Parlament, ca de aia sunt acolo, ca sunt politicieni, nu???, altfel ar fi prin vreo alta institutie, ori s-ar ocupa exclusiv de afaceri, pe ce criterii voteaza ei???!!!
Eu nu spun ca trebuie facuta politie in politica, e bine ca fiecare parlamentar sa se simta lejer in perimetrul optiunilor personale, insa o minima ordine trebuie sa existe. Cand un numar de oameni ajung sa decida cine detine Puterea in Romania, atunci trebuie sa explice intregii tari, nu numai apropiatilor si – eventual – alegatorilor din colegiul lor, cine sunt, ce au de gand si pe baza carui plan actioneaza. Cu tot respectul, dar Gabriel Oprea, in primul rand, trebuie sa iasa la raport in fata electoratului, si dupa el intreaga structura pe o conduce si o coordoneaza. Nu merge asa, ca am fost parlamentar al Partidului Social Democrat, n-am mai vrut sa fiu ministru al Administratiei si Internelor, dupa aia am plecat si din partid si acum sunt ministrul Apararii Nationale, numit de principalul adversar al singurului partid pe care l-am reprezentat vreodata in Parlament. Si chestia asta sa ni se para, noua, ceva foarte firesc. Pardon! E vorba de Armata tarii. Si dupa aia, sa iasa la raport toti ceilalti “independenti”, pentru ca prin sprijinul acordat de ei exista actuala conducere a Ministerului de Finante, de Interne, al Sanatatii, Transporturilor, Economiei, Educatiei, Culturii si Cultelor etc. Guvernul asta o sa vina cu niste initiative. Trebuie sa stim si noi cine, de ce si ce anume sprijina in Parlament. Reprezentantii minoritatilor nationale au o identitate foarte clar definita, e evident pentru toata lumea ce urmaresc: avantaje cat mai multe pentru comunitatea pe care o reprezinta. Dar “independentii” astia pentru interesele cui lupta? Ca fantome nu sunt, desi asa par.
Dragos Moldovan
sursa: cronicaromana.ro
Băsescu plus două
Dacă, mâine, preşedintele Traian Băsescu ar întreba cetăţenii “Sunteţi de acord cu reducerea numărului partidelor politice?”, răspunsul ar fi “Da!”. Nu ar avea nevoie nici de argumente, nici de discursuri şi clipuri incitatoare ca la referendumul pentru micşorarea parlamentului. Ideea ar încolţi pe un teren fertil, fiindcă, în opinia poporului, mai puţin este bun şi ce e mai mult strică. Aşa se face că, în legislatura următoare, vom avea 300 de parlamentari, în loc de 450, o singură Cameră, în loc de două, şi, nu este deloc exclus, doar două partide parlamentare, în loc de patru.
Discuţiile despre introducerea votului uninominal în două tururi, după modelul alegerii primarilor, pe care PD-L le-a avut cu PSD în ultimul an nu au doar rolul de a-i strânge cu uşa pe liberali şi a-i aduce pe calea cea bună, a susţinerii guvernului.
Ele vizează găsirea unui aliat pentru întregirea reformei politice, aşa cum apare ea în viziunea preşedintelui Băsescu. Acesta mărturisea, mai demult, că i-ar plăcea ca, în Parlamentul României, să existe doar două partide, care să alterneze la putere. Uninominalul “pur” este singura metodă de curăţare a scenei politice, ea ejectând, în afara legislativului, formaţiunile cu forţă redusă. Ar avea de câştigat, aşadar, PD-L şi PSD, bine organizate şi cu o pondere electorală de 30 la sută, iar de pierdut PNL - partidul cu cei mai mulţi parlamentari făcuţi prin redistribuirea voturilor, nu prin obţinerea majorităţii în colegii - şi UDMR - formaţiune cantonată electoral într-o arie geografică restrânsă. Dacă, în al doilea tur, s-ar confrunta un liberal cu un pedelist sau pesedist, este mult mai probabil ca aceştia din urmă să-şi adjudece mandatul, beneficiind de suportul articulat al partidelor lor. La alegerile trecute, s-a văzut cum Marian Vanghelie a reuşit să scoată, în Bucureşti, parlamentari din nimic, să facă deputaţi din persoane absolut necunoscute şi neinteresante (Oana Mizil), dar votate, fiindcă erau de la PSD, au băgat mulţi bani şi, mai ales, au fost duse de mână, în campanie, de dom’ primar. Rare au fost cazurile când s-a ales, din prima, cine merita. De obicei, a câştigat cine trebuia, iar uninominalul în două tururi nu schimbă lucrurile, dar poate lăsa fără reprezentare politică, în Parlament, un sfert din electorat. “Reforma” băsesciană va fi însă completă, chiar dacă ea nu va însemna decât o împuţinare a protagoniştilor, nu şi o schimbare, în profunzime, de abordare a politicii, de mentalitate şi de comportament. Cei puţini aleşi vor renunţa la dezgustătorul populism din campanii, vor refuza contribuţiile financiare la negru, nu-şi vor mai mitui alegătorii, vor respecta instituţiile statului menite să-i controleze, îşi vor petrece weekendurile în colegii şi nu la repaus, în staţiuni, nu vor dosi bani, bunuri şi interese în declaraţiile date sub semnătură, nu vor folosi mandatul ca să parvină şi să prospere? Reforma băsesciană nu răspunde acestor întrebări, fiindcă nu are nimic în comun cu ele. Ea este făcută tocmai pentru a le evita, pentru a le îngropa într-o simplă operaţiune aritmetică, fals prezentată drept mare transformare politică. E ca o scamatorie frumos jucată, când iluzia te împiedică să vezi că obiectele din pălărie sunt, de fapt, aceleaşi. Din păcate, nemulţumirea faţă de politică este atât de mare la noi, încât şi o reformă-farsă ajunge a fi preferată stării de fapt şi luată de bună.
Rodica CIOBANU
sursa: gandul.info
FMI şi dopajul monetar – România – o poveste de succes?
Şeful delegaţiei FMI tocmai ne-a spus că România este o poveste de succes deoarece a evitat intrarea în colaps, evident, şi cu asistenţa FMI. Aceasta este cea mai hazlie afirmaţie pe care am auzit-o de la domnul Jeffrey Franks. În esenţă, este ca şi cum un doctor care îi adminstrează unui bolnav de cancer o doză puternică de morfină îl bate pe umăr spunându-i: stai linştit, eşti pe cale să devi o poveste de succes!
De ce este asistenţa FMI echivalentă cu un drog? Pentru că înseamnă injectarea de bani în economie. Pomparea de bani determină falsificarea calculului economic şi distorsionarea alocării resurselor deoarece afectează fluxurilor de venituri, respectiv cheltuieli monetare. Să explic.
În mod normal, preferinţele indivizilor impun o anumită structură a cheltuielilor monetare: parte dintre ele se duc către consum (şi se impart în miliarde de direcţii), parte se duc către investiţii (miliarde de proiecte), parte rămân în rezerva de lichidităţi a publicului (în funcţie de cererea de bani). Din acestea trei, relaţia dintre consum şi economisire este crucială.
Expansiunea monetară poate genera iluzia prosperităţii. Agenţii economici pot crede că posesia mai multor bani echivalează cu creşterea gradului de satisfacere a nevoilor. Iluzia îmbogăţirii prin simpla deţinere a unei cantităţi sporite de bani (sau „linii de credit”, în jargonul modern) modifică tiparul acţiunilor individuale în comparaţie cu o situaţie caraterizată prin absenţa imixtiunii statului. Mediul de afaceri va folosi masa monetară suplimentară pentru a începe executarea unor proiecte de investiţii pentru care, în realitate, nu există suficienţi factori de producţie care să permită ducerea acestora la bun sfârşit. Ei acţionează ca şi cum economisirile societăţii ar fi mai mari decât sunt de fapt, ca şi cum investiţiile ar fi finanţate din fonduri reale – resurse pe care publicul nu le consumă, ci le investeşte pe piaţa de capital sau le acordă băncilor spre intermediere. Ceea ce nu este cazul.
Astfel, expansiunea creditului produce (şi maschează) o prăpastie între economisiri şi investiţii. Primele sunt mai mici decât ultimele. În mod normal, în absenţa interferenţei autorităţii monetare, creşterea investiţiilor nu se putea realiza decât pe seama scăderii relative a consumului. În situaţia de faţă însă, consumul creşte chiar. Scăderea artificială a ratei dobânzii (atenţie la decizia BNR de mâine!) înseamnă atenuarea mobilului economisirii.
„Povestea de succes” nu poate continua la infinit, pentru un motiv foarte simplu. Pe măsură ce injecţia monetară se răspândeşte în organismul economic, veniturile oamenilor cresc. Pe hârtie, desigur. Însă preferinţele lor de consum-economisire (gândiţi-vă la rata economisirii) nu s-au schimbat. Prin urmare, „investiţiile” alimentate cu credit ieftin sunt fără finalitate.
Toate sunt bune şi frumoase câtă vreme expansiunea monetară continuă, pentru că presiunea pe care o exercită reafirmarea preferinţelor publicului către consum este anulată de infuzia de bani, prin bănci, către investiţii. Dacă economia ar fi o maşină, am putea spune că indivizii încearcă să pună frână, în vreme ce banca centrală apasă permanent pe acceleraţie. Automobilul continuă să se mişte, doar atâta vreme cât apăsarea pedalei de acceleraţie continuă. Chiar şi o maşină va ceda după un timp, explodându-i motorul. În economie e mai simplu: „supraîncălzirea” îşi va face simţite efectele prin creşterea preţurilor (doar se emit bani, nu?), ceea ce va spori mai mult înclinaţia pentru consum, determinând până la urmă stoparea „creşterii”.
Când expansiunea monetară încetează (sau măcar încetineşte), economia intră în criză. O maşină doar se opreşte; economia regresează. De ce? Pentru că investiţiile eronate au fost alimentate cumva – nu mă refer la finanţarea artificială, ci la resursele pe care s-au dus banii. Blocurile speculanţilor imobiliari sunt finanţate cu credit inventat de decizia Consiliului de Administraţie al BNR, însă ele sunt fizic construite cu oţel, beton şi sticlă. Aceste bunuri trebuie produse, ceea ce înseamnă că boom-ul presupune o redistribuire de avuţie, de la publicul larg către investitorii naivi sau privilegiaţi. Avem de-a face cu o „economisire forţată”. Ceuşescu a realizat ceva asemănător, pur şi simplu restrângând posibilitatea românilor de a consuma. În capitalism acest lucru nu este posibil, aşa că realizarea „miracolului economic” se face nu prin înfometare directă, ci prin impozitare ascunsă (inflaţie). Efectele sunt însă aceleaşi. Pe de o parte lumea nu poate consuma cât ar vrea, pe de altă parte… macarale râd în soare. Pe timpul comunismului nu puteai să te opui planurilor dictatorului, aşa că economisirea forţată a continuat până la eliminarea fizică a primului om al ţării. În democraţie însă, nimic nu-i împiedică pe consumatori să îşi afirme preferinţele. De aceea boom-ul este temporar.
Când se termină euforia speculativă, economia trebuie să se restructureze. Adică, după cum spune cuvântul, capitalul trebuie relocat în cadrul structurii de producţie. Acesta este un proces dureros; unele investiţii vor putea fi transformate cu costuri mai mult sau mai puţin mari, dar altele vor fi pierdute definitiv; forţa de muncă este o resursă complementară capitalului, deci va avea şi ea de suferit. Însă reforma este inevitabilă. Nu există drum în direcţia opusă.
Expansiunea monetară este, aşadar, ca un drog. Îţi permite să te întinzi mai mult decât îţi este plapuma. Îţi oferă iluzii pe card. Însă simpla emisiune monetară nu are cum să îţi facă bine. Aceasta este o lege de fier a economiei. Nu e nevoie să facem experimente ca să-i demonstrăm valabilitatea. Pentru a o înţelege e nevoie să stăm doar să cugetăm puţin. Producţia de bani pur şi simplu nu înseamnă producţie de mărfuri. Dacă aşa ar sta lucrurile omenirea scăpa de sărăcie de milenii, nu mai era nevoie să îl aşteptăm pe Keynes. Sau pe Jeffrey Franks.
Bogdan Glăvan
sursa: logec.ro
Was swine flu ever a real threat?
It’s been a good week for drug companies and an even better one for conspiracy theorists. Last Tuesday, angered by the bumper rise in profits being reported by vaccine manufacturers as the incidence of swine flu plummets, the former head of health at the Council for Europe accused the World Health Organization of “faking” the pandemic.
“It looks like the WHO is under the influence of industry,” Dr Wolfgang Wodarg told a hearing in Strasbourg. “It was stated in panic-stricken terms that this was a flu that could threaten humanity. This is why billions of medications were bought.”
Exhibit number one, says Dr Wodarg, is the WHO’s decision to soften its definition of a pandemic last April, shortly before the emergence of the H1N1 virus. By eliminating the requirement that influenza pandemics should cause “enormous morbidity and death”, the WHO provoked an unnecessary “scare” that conveniently triggered the activation of “sleeping” contracts with vaccine manufacturers. Yet since the WHO’s declaration of a pandemic in June, swine flu has caused just 14,000 deaths worldwide – a fraction of the number who die from seasonal flu every year. This month, the Department of Health reported that cases had fallen to such a low rate that it was cancelling its weekly press briefings.
Like all conspiracy theorists, Wodarg started with the question “Cui bono?” and served up a plausible bad guy. For its part, the WHO vigorously denies the allegations and says Wodarg is “trivialising” what for millions of people has been a very serious problem.
So who is right? Was swine flu ever a genuine pandemic threat, or was it all a lot of (very expensive) fuss about nothing? And what are the lessons for the future? When, in late March, residents of La Gloria, in Mexico, began complaining of peculiar fevers, aches and sore throats, no one took much notice at first. The Mexican government, like the WHO, was focused on a different threat: bird flu. Following the re-emergence of the H5N1 avian virus in 2005, the WHO had drawn up a comprehensive pandemic plan, complete with a phased alert system, to be activated in the event that the virus, which had a mortality rate as high as 60 per cent, began spreading widely in human populations.
“The concern was that if bird flu suddenly went pandemic, it could trigger mortality on a massive scale,” explains John Oxford, professor of virology at Barts and The London Hospital. “The last thing anyone was expecting at that point was a pig virus from Mexico.”
It seems odd to recall now, but the massive stockpiles of Tamiflu which have come in for so much criticism were originally purchased for bird flu. Indeed, it wasn’t until two Californian children developed flu-like illnesses in mid-April that officials at the Centers for Disease Control and Prevention (CDC) in Atlanta realised that a new swine flu virus was on the loose.
Scientists quickly began joining the dots, and when the CDC confirmed that the H1N1 subtype from the Californian cases was identical to a virus isolated from a five-year-old boy in the La Gloria outbreak, it automatically triggered a “phase five” alert.
At around the same time, the WHO published those new guidance notes, deleting the requirement that pandemic strains should cause “enormous morbidity and death”. This was part of an ongoing review of how it should define a pandemic. Henceforth, all that would be required was “sustained” transmission in at least two different parts of the world at the same time. The result was that on June 11, when it became clear that swine flu had spread to more than 70 countries, the WHO had no option but to declare a pandemic.
But Wendy Barclay, professor of virology at Imperial College London, who was present at many of the meetings where the change of definition was discussed, says it is a “nonsense” to make out, as Wodarg does, that it was a conspiracy. “The timing was coincidental,” she says. “The WHO was considering the change long before swine flu.” And in view of the initial reports from Mexico, which suggested unusual mortality patterns among young adults, she believes the WHO was right to call for the fast-track manufacture of vaccines. “The drug companies should be applauded for delivering the vaccines in record time,” she says.
Peter Openshaw, the director of the Centre for Respiratory Infection at Imperial College London, agrees with that verdict, pointing out that the fear at the time was that swine flu could prove as deadly as the 1918 “Spanish” influenza, another strain of H1N1 that killed an estimated 50 million people worldwide. Although he has reservations about the definition change, saying that pandemics should also be required to meet a “severity threshold”, he argues that “on balance it would have been irresponsible not to have taken the measures we did”.
Having said that, Prof Openshaw admits there are some things that should be done better next time. The Department of Health’s prediction in July that as many as 65,000 Britons could die over the winter was wrong, because scientists did not have accurate data. Initial reports suggested the virus was less widespread than it was, artificially elevating the death rate. However, a study just published in The Lancet, based on more extensive tests conducted over the summer, shows that, at that time, as many as one in three people in Britain were carrying the virus, 10 times more than could be estimated from the data available from hospitals and surgeries. As a result, the fatality rate has now been downgraded to a paltry 0.03 per cent, meaning that swine flu is 100 times less lethal than Spanish flu. “What we didn’t know at the time was that there were a large number of asymptomatic carriers,” explains Prof Openshaw.
Having said that, swine flu has tended to target people between the ages of 15 and 45, a group not normally at risk from seasonal flu, which has, the experts say, fully justified the NHS’s decision to provide early treatment with Tamiflu. In the United States, points out Prof Openshaw, those infected did not get antivirals until much later, and admissions of young adults to intensive care units have been far higher.
In fact, if anything, he believes we need to deliver antivirals and vaccines even faster next time – which is why he would like to see the NHS “iron out the bottlenecks” in its distribution system. That is a message seconded by Prof Oxford, who points to the “salutary” experience of Ukraine, where a huge surge in swine flu infections late last year brought the country’s medical system to its knees and had politicians scrabbling for supplies of Tamiflu and vaccines.
Prof Oxford also warns that the winter flu season is by no means over, and that vaccination could prove vital if, as he expects, H1N1 returns next year. “Swine flu is behaving in classic Darwinian fashion,” he says. “It has already displaced 99 per cent of the other flu viruses out there. My worry is that when it gets into the elderly next year, we could see many more deaths.” So far there have been 390 deaths in the UK.
No doubt Wodarg and his supporters will see this as a further example of scaremongering. The issue, they say, is not whether swine flu poses a risk but whether the risk is big enough to justify the diversion of precious funds to influenza vaccines, when diseases such as heart disease and hypertension kill many more people each year. And the row is not likely to be resolved any time soon. Although the government is now holding talks with GlaxoSmithKline to find a way of disposing of 60 million unwanted doses of vaccine, analysts predict that it and other vaccine manufacturers stand to make windfall profits of around £4 billion.
Yet rather than looking for scapegoats, Prof Barclay says we should be grateful that the pandemic turned out to be so mild. “In many ways, swine flu has been a dress rehearsal,” she says. “Next time, we may not be so fortunate.”
Mark Honigsbaum
sursa: telegraph.co.uk
Implementarea maimuţoilor
Există o asemănare izbitoare între Socrate şi Vanghelie: niciunul n-a scris, dar mulţi se jură că i-au citit. Ultimul - mă refer la gânditorul român - a fost lovit de o sintagmă fundamentală, de nu s-a dezmeticit nici azi: “maimuţoi implementaţi”. Asta moşim.
Implementarea maimuţoilor e un proces politic complex care necesită însă, de regulă, investiţii minime. Să-i aşezăm pe specii, aşa cum stau ei cocoţaţi în bananierii politicii româneşti.
Maimuţoiul implementat stenahorisit e antipopulist de la nodul cravatei până la şiretul pantofilor. Născut plictisit de lume şi viaţă, pentru el unicul lucru care mai merită atenţie e el însuşi. Ăsta face toţi banii şi-i cheltuie singur. Doar atunci când n-are încotro frecventează mulţimea, ca pe Asociaţia Ahtiaţilor Anonimi:
- Bună, sunt Victor şi vreau să fac un altfel de politică, în 22 de puncte.
- Bună, Victor…
Pronunţă “phroiecte” şi spune adevăruri memorabile doar în sevraj, după o noapte de numărat voturi: “La ei sistemul (de furt şi fraudare) a funcţionat mai bine”…
Maimuţoiul implementat sofisticat e o specia curat-românească. Fost maimuţoi de bibliotecă, a urcat spectaculos pe scara evoluţiei, din verigă în verigă, ajungând maimuţoi de bibliotecă cu buzunar. Intelectual cu certificate, prestator de servicii discrete dar vehemente pentru partidul la putere - căruia îi face astfel semne ca la “Ia-mă, nene” - e gata oricând să se arunce pe fereastră pentru o idee, fiind în cele din urmă răsplătit corespunzător şi azvârlit la Bruxelles.
Telemaimuţoiul implementat peripatetic se plimbă de dimineaţă până seară de pe un ecran pe altul până te iei de gânduri că ţi s-a blocat telecomanda. Spune absolut aceleaşi lucruri, cu nesecată prospeţime, având aerul că nu se satură niciodată de propria prostie.
Maimuţoiul implementat blogat e un personaj care trage liniuţe doctrinare, e un rebel înregimentat care îşi critică respectuos partidul, din blogolitic.
Maimuţoiul implementat expirat are autoritatea unuia cu vechime şi greutate. Se exprimă rar şi în aforisme. Îl vezi înconjurat de emuli pe la şcolile de vară şi complotând just pe la întâlnirile de iarnă. E mereu în tabăra câştigătoare.
Maimuţica implementată bugetofagă are o singură grijă: să ridzipească cu gratzie banul public.
Cea mai viguroasă caracteristică a maimuţoilor implementaţi e că se iau tot timpul în serios. Ba mai găsesc nişte media-maimuţoi care să se ţină după ei şi să-i întrebe: “Ce simţiţi în aceste clipe istorice?”
lelia.munteanu@gandul.info
Când guvernanţii n-au cap, e vai şi-amar de oamenii de rând
Ţările emergente, despre care se spunea că sunt vagoanele defecte ale trenului mondial, pe care criza financiară internaţională le va scoate de pe şine, s-au dovedit a fi, până la urmă, locomotivele lui. Nici criza mondială a creditului, nici prăbuşirea comerţului internaţional (-14,4% în 2009) nu au împiedicat nişte economii considerate fragile şi mai expuse decât oricare altele la criză să dejoace astfel de pronosticuri. Fireşte, ţările emergente au fost lovite în plin, între sfârşitul lui 2008 şi începutul lui 2009, când criza financiară mondială s-a accelerat considerabil. Dar, de la mijlocul anului trecut, economiile lor se relansează. Spre deosebire de ţările dezvoltate, care în 2009 au cunoscut o reducere a PIB de 3,5%, statele emergente au înregistrat o creştere pozitivă, de 1,1%. În ambele cazuri este vorba, desigur, de ritmuri medii, în spatele cărora se ascund mari disparităţi. Economia României, de exemplu, a suferit în 2009 o contracţie severă, de circa 7%. De altfel, dintre ţările emergente din Europa Centrală şi de Est, numai Polonia a reuşit să rămână pe plus. Economiile emergente, în ansamblu, au fost ţinute anul trecut în teritoriu pozitiv de Asia, îndeosebi de China şi India, ale căror economii s-au menţinut la fel de dinamice ca înainte de criză. După previziunile FMI şi Băncii Mondiale, în 2010, şi economiile dezvoltate vor scoate capul din apă, dar redresarea lor va fi lentă (+1,8%). Perspective mult mai încurajatoare au însă ţările emergente, pentru care se anticipează o expansiune economică de 5,2% în acest an. Ritmul de creştere va fi mai ridicat în China (9%) şi Asia de Sud (6,9%, din care India 7,5%) şi mai moderat în Africa Subsahariană (3,8%), în America Latină (3,1%) şi Europa Centrală şi de Est (2,7%).
Se ridică însă întrebarea: de ce economiile emergente decolează mai repede decât cele dezvoltate? Răspunsul specialiştilor este fără echivoc. Multe ţări emergente au învăţat lecţiile crizelor din a doua jumătate a anilor ‘90, din Asia (1997), din Rusia (1998) şi America Latină (1999-2000).
Două sunt lecţiile mai importante. 1. Nu trebuie să consumi cu mult peste posibilităţile tale şi să creezi astfel dezechilibre mari, a căror ajustare este foarte costisitoare atât pentru economie, cât şi pentru societate. 2. Când economia “duduie”, înţelept este să strângi bani albi pentru zile negre. Ţările emergente care au conştientizat greşelile din trecut pentru a nu le mai repeta şi-au constituit rezerve de devize şi au ţinut cât mai jos dezechilibrele interne şi externe. Reducerea dependenţei de capitalul străin, prin crearea de resurse interne, a ajutat ţările respective să facă faţă mai uşor crizei mondiale a creditului. În acelaşi timp, banii puşi deoparte în vremurile bune au fost investiţi în economie, în timpul crizei, iar sporirea cererii interne le-a permis să acopere, în parte, pierderile legate de scăderea exporturilor, ca urmare a îngheţării cererii externe. Din păcate, în România s-a procedat exact pe dos. Într-un an de creştere rapidă, cum a fost 2008, când veniturile publice s-au majorat cu vreo 40% peste nivelul prognozat iniţial, nu numai că nu s-au creat fonduri de rezervă, dar deficitul bugetar mai mult decât s-a dublat (5,4% din PIB în loc de 2,4%). Culmea ironiei, tocmai cei care s-au făcut remarcaţi prin astfel de contraperformanţe sunt cei mai fervenţi critici ai absenţei unor programe anticriză. Păi, de unde bani pentru investiţii, care să creeze locuri de muncă, să învioreze economia şi să îmbunătăţească veniturile populaţiei, dacă atunci când ţi-au prisosit, i-ai aruncat pe fereastră? Când guvernanţii n-au cap, e vai şi-amar de oamenii de rând.
Gheorghe CERCELESCU
sursa: gandul.info
vizitatori unici
Primeste articolele direct in mail.
