Analize și opinii

Criza pe înţelesul tuturor (I)

Trebuie să recunoaştem că suntem deseori frustraţi de colegii noştri din media care sunt obsedaţi de sloga­nul “ştirea trebuie să fie simplă”, slogan care de fapt înseamnă “suntem ferm convinşi că telespectatorii sau cititorii noştri sunt nişte cretini”. Media nu încearcă să educe şi nu încearcă să-şi folo­sească influenţa pentru crearea unei societăţi în care nivelul de inteligenţă a cetăţeanului, impli­cit a alegătorului, să fie mai mare decât nivelul de “inteligenţă” a unui ma­nelist agramat. Suntem perfect conştienţi că presa funcţionează pe bază de audienţe şi pu­blicitate, dar decizia conştientă a proprietarilor trusturilor de media de a crea produse informaţionale tâm­pite are efecte negative pe termen lung, iniţiind un cerc vicios în care audienţa “cere” produse media din ce în ce mai simpliste, îndobitocindu-se perpetuu. Este interesant că aşa-zisa “elită ro­mâ­nească”, formată din securişti clasici, securişti-oligarhi, securişti-proprietari de media şi securişti-politicieni, are obişnuinţa, stând la un şpriţ, să deplângă degradarea intelectuală a poporului, sugerând deseori că “elita” s-ar fi comportat altfel (a se citi: nu ar fi furat) dacă poporul era mai ci­vilizat, cult, deştept şi educat. Ipocrizia acestor discursuri este de-a dreptul criminală, în condiţiile în care chiar “elita românească” a întreprins toate eforturile posibile pentru a bloca orice tentativă de re­naştere intelectuală sau civică a României.

Noi ne respectăm cititorii şi suntem convinşi că ei au facilităţile intelectuale pentru a înţelege situaţia economică în care se află lumea, Europa şi România. Din păcate, în jurul fiecăruia dintre noi există colegi, prieteni şi rude care încă se mai află sub vraja iluziilor promovate de mass-media care deserveşte elita clepto-corporativă. În aceste condiţii apare necesitatea unui “curs de economie aplicată”, care să fie clar, concis şi uşor de înţeles pentru o persoană fără studii specializate. În măsura posibilităţilor, vom încerca să creionăm un set de idei şi demonstraţii care va putea fi folosit pentru “detoxificarea intelectuală” a concetăţenilor noştri. Suntem conştienţi de limitările moda­lităţii alese, dar suntem convinşi că parcurgerea unui drum de mii de kilometri începe, inevitabil, cu un singur pas, oricât de mic ar părea acesta.

În fond, se poate spune că un astfel de “curs” deja există, doar că nu se predă la facultăţile de economie din România şi nici nu se regăseşte în discuţiile din cadrul şezătorilor televizate dedicate subiectelor economice. Esenţa crizei cu care ne confruntăm astăzi a fost descrisă clar şi elegant de Ludwig Von Mises, încă în 1949:
Nu există modalităţi de evitare a colapsului care vine după o perioadă de creştere excesivă provocată de creditare excesivă. Variante alternative există doar în privinţa modului în care se va desfăşura colapsul, care poate veni mai devreme, fiind provocat de o abandonare benevolă a creditării excesive sau poate veni mai târziu, sub forma unei catastrofe finale şi totale a sistemului monetar.

Deşi nu împărtăşim în totalitate ideile şi postulatele “şcolii austriece de economie” al cărei fon­dator şi ideolog a fost Von Mises, suntem în total acord cu această explicaţie a crizei. Criza de astăzi nu este altceva decât decontul exceselor consumeriste şi exceselor monetare ale ultimelor decenii.

Fiecare cetăţean cu acces la TV a auzit de nenumărate ori ideea că ieşirea din criză constă în relansarea consumului. De fapt, ideea creşterii economice bazate pe consum sau simulacru de consum, finanţat prin creditare, a fost sămânţa din care va germina dezastrul economic prin care vom trece.

În fond, ce este un credit? Creditul este o “maşină a timpului” care transferă puterea de cumpărare din viitor în prezent. Dacă această pu­tere de cumpărare este folosită pentru finanţarea unei activităţi productive, atunci la momentul scadenţei creditului, cel care l-a contractat rămâne cu o capacitate de cumpărare sporită, datorită abilităţii de a crea bunuri sau a presta servicii, abilitate care nu ar fi existat fără contractarea creditului. Este important de reţinut faptul că această abilitate productivă va continua să existe fără necesitatea contractării de noi credite. Exemplu de creditare productivă: un fermier a cumpărat în leasing un tractor pe care îl foloseşte pentru a-şi creşte productivitatea muncii. După ce creditul a fost achitat, tractorul va contribui la productivitatea fermierului încă mult timp şi această creştere a productivităţii nu necesită contractarea unor noi credite. Simplificând, se poate spune că fi­nan­ţarea activităţilor productive prin creditare conduce la o creştere sustenabilă a economiei, în sensul că această creştere nu depinde de un ciclu perpetuu al creditării.

În cazul sistemului economic actual, situaţia este cu mult mai perversă şi creditarea devine un drog pentru economie. În condiţiile în care cre­ditul este cheltuit pentru o achiziţie neproductivă, beneficiarul creditului nu obţine o creştere a capacităţii sale de a produce bunuri sau presta servicii. De exemplu, dacă fermierul, în loc să achiziţioneze un tractor în leasing, cumpără “o plasmă” în rate, atunci la momentul scadenţei creditului, fermierul fie va trebui să accepte o scădere a nivelului de viaţă din cauza scăderii capacităţii de cumpărare, fie va trebui să contracteze un nou credit. Este facil de observat că nivelul de viaţă al fermierului devine dependent de disponibilitatea şi costul creditării. Neoli­beraliştii economici vor invoca aici axioma pe care se bazează întregul edificiu al ştiinţei economice “oficiale”. Conform acestei axiome, agenţii economici (în cazul nostru: consumatorii de credite) vor acţiona într-un mod raţional şi  nu vor ajunge în situaţia îndatorării excesive, iar băncile nu vor credita excesiv activităţi neproductive. Realitatea înconjurătoare şi experienţa practică ne sugerează că principala premisă pe care se bazează teoriile acceptate de establishment-ul economic şi academic este vădit falsă. Agenţii economici, atât la nivel de indivizi cât şi la nivel de corporaţii nu acţionează într-un mod raţional şi din această cauză un sistem în care creditarea neproductivă este posibilă şi chiar încurajată va ajunge inevitabil la colaps.

Apare întrebarea firească: cine ar putea fi in­teresat de încurajarea unui asemenea comportament distructiv? Răspunsul este evident: băncile şi politicienii. În editorialul de mâine vom analiza modul în care actualul sistem politic, economic şi social este dependent de perpetuarea creditării neproductive.

sursa: cronicaromana.com