Moș Gavril a renunțat la vacă pe la 82 de ani. A trăit fără ea încă 16 ani, timp în care n-a existat zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu ofteze după văcuța lui. „Că bun lapte și gras mai dădea!”. Ofta după vaca Florica mai ceva ca după prima nevastă, care a murit de tifos pe timpul războiului. După a doua n-a plâns deloc. Lumea zicea că și el ar fi ajutat-o să treacă mai repede pe lumea cealaltă cu doi pumni azvârliți după ceafă, când a prins-o în pat cu Gheorghe a lui Pașnicu. Dar lumea e rea! Zice vrute și nevrute numai ca să plimbe vorbele prin gură. Să nu se usuce. (Asta tot de la moș Gavril o știu). Adevărul era că a doua nevastă trăise încă trei ani de la acel neplăcut incident care tulburase liniștea satului în nepotrivită măsură. Trei ani de pioșenie și rugăciune, susținea moș Gavril că au fost ăia. Că na, doar era și el consilier la biserică, o vreme fusese chiar dascăl… avea înclinări bisericești. El zicea că nici pumnii cu pricina nu i-a scăpat, dar între noi fie vorba și el cam plimba vorbele în gură după cum îi era voia. Dar să revenim la ale noastre…
Cu un an înainte de a vinde vaca, mai exact primăvara, când ies vitele la pășune, nu știu cum face spurcăciunea de moșneag că mă amăgește cu 1.000 de lei de ăia cu Eminescu, să-l ajut să o ducă pe Florica pentru prima oară la cireadă. Chestia părea simplă pentru banii ăia, numai că eu n-aveam habar că diavolul de vacă fusese ținută până atunci numai în grajd și că aia era prima ei ieșire pe ulițile publice ale satului. Practic, moș Gavril avea nevoie de un frai…de un ajutor de nădejde, care să fugă după dobitoacă pe toate coclaurile satului, ca să o întoarne pe drumul cel bun. Și așa a fost! Nici bine n-a scos capul pe poartă, că numai văd vita că fandează stânga și o ia la goană Florica mea spre Țarnă Divale, unde o așteptau câteva mii de ha de libertate absolută și ogoare cu iarbă din cea mai îmbietoare. Am gâfâit după ea vro 15 minute până am adus-o pe drumul cel bun, dar aici iar n-a durat mult și-a apucat-o strâmba pe uliță la moș Jan, unde nimeni nu știa semnificația cuvântului gard. Scoate-o și de-acolo de prin vreo trei grădini… Moș Gavril vede că nu-i de glumă așa că împrumută o funie de la moș Ionel și-o legăm gospodărește de coarne. El o ținea, iar eu din spate, cu o vărguță, sleit de puteri, tot îi trăgeam cu „hăi hara, hăi hara!” de simțeam că răgușesc. Totul părea a fi în regulă, până când trece păcătosul ăla a lui Gherasim cu tractorul pe lângă noi și sloboade un claxon lume dragă, de-mi vâjie ș-acum urechile când îmi amintesc. Cât să clipesc de două ori, moș Gavril al meu era în patru labe și văcuța Florica la 200 de metri în față. Fugi iară după ea, adu-o înapoi, culege-l pe bătrân de pe jos… Buuunnn… Stă moș Gavril, se socotește și numai ce mi-l văd cum prinde funia care era legată de coarne și de piciorul animalului. „Na, te-ai mai duce-n în… uter de eis matris, dacă n-ai vrut să mergi ca oamenii!” –i-a zis obidit vacii și așa, cu capul la picior, am reușit s-o ducem până la cireadă. La întoarcere moș Gavril și-a aprins o țigară și a filosofat: „Așa eram și noi în ´90, în Democrație. Exact ca vaca asta scăpată prima oară din grajd. Nu știam unde să apucăm ca să fie bine. Au venit unii și ne-au mânat la loc, dar noi tot nesupuși… o luam pe alte căi. Apoi ne-au legat de coarne, acuma ne leagă și de picior… și la urmă mă tem că o să ne ducă pe toți fie la cireadă, fie la abator.”
Autor: Dragoș Huțuleac
Sursa: jurnaldebucovina.com
Adauga comentariu