Cu dragoste, despre profesorii mei „comuniști”

Nu m-am gândit niciodată atunci când făceam pișu în WC-ul din curtea Școlii Gimnaziale Paltinu că treaba respectivă poate afecta cu ceva calitatea actului educațional. După cum nici naveta de 7 km dus, 7 km întors, pe jos, nu m-a făcut să mă gândesc la o asemenea perspectivă. (Asta ca să nu mă laud că în clasele primare făceam 9 km dus, 9 întors, deoarece școala cu clasele I-IV Spărturi era cu 2 km mai încolo). Și da, mergeam pe jos chiar dacă afară erau niște nămeți care astăzi ar fi primit codul roșu cu coroniță pentru vreme rea. Naveta asta o făceau atât cadrele didactice cât și elevii și nu, nu întârziau nici unii la ore. Tot la 8 începeau, ca și acum.

Greu era până în dreptul dlui Gherasim, profesorul de matematică, care mereu mergea în față pentru ca pășind pe urmele lui, să mergem noi, ăștialalți, mai ușor. Cumva, era un deschizător de drumuri. Dar și spaima noastră, a elevilor, cea mai mare. Pentru că noi nu socoteam mersul la școală în zile, ci în numărul de ore de matematică pe care le mai avem până vineri. Și da, majoritatea foștilor lui elevi știm matematică cât să ne descurcăm în viață fără calculator și nici nu trebuie să chemăm un specialist ca să ne calculeze necesarul materialelor de construcție. Știm ce înseamnă arie, perimetru, volum și cum să le aflăm. E drept că formulele de calcul prescurtat încă nu le-am folosit în viața de zi cu zi, dar cine știe, poate or avea și astea un rost?

Culmea e că profesorii din vremea aia nu se plângeau nici de navetă, nici de condițiile de muncă, nici de elevi. Încă nu apăruse expresia „nu pot stăpâni clasa” printre ei. Niște comuniști! E drept că se plângeau de salarii, dar măcar atunci aveau de ce să facă asta. De exemplu, când eram la facultate, din burse eu aveam 500 de lei pe lună iar salariul fratelui meu era de 700 de lei și un pic ca învățător cu gradul 2. Dar să ne întoarcem pe vremea aia…

Profesorii ăștia, „comuniști” pe noi chiar ne-au învățat carte. Nu multă, dar suficientă cât să nu trebuiască să luăm meditații pentru examenul de capacitate, nici pentru bacalaureat. Ba mai mult, bat pariu că și acum, după ce am terminat de multă vreme școala, reușim să trecem examenele respective fără să ne chinuim prea mult. Nu cu note mari, dar le-am trece.  Orice s-ar zice, erau riguroși, serioși și stăpâneau bine materia. Chiar dacă  după standardele de azi ar părea absurd de aspri, credeți-mă, erau umani. Și nu vorbesc despre o umanitate contrafăcută, de complezență, ci o umanitate reală, dovedită prin fapte atunci când era nevoie.

Îmi amintesc aici de un coleg a cărui mamă paralizase când el era în clasa a 7-a și dânsul avea grijă de ea. Pe el, da, îl înțelegeau dacă nu-și făcea temele corespunzator. Îmi amintesc de alt coleg cu retard și cum se puneau în bancă cu dânsul, atunci când nouă ne dădeau de lucru, ca să-l facă să înțeleagă cât de cât materia. Respectivul acum citește cărți mai des decât mulți studenți și scrie mai corect decât mulți dintre ei. Îmi amintesc de o colegă a cărei părinți nu aveau bani. Și cum ei, cadrele astea didactice „comuniste” se ocupau an de an ca să aibă rechizite și bursă socială. Îmi amintesc de alt coleg, crescut de bunici într-un cătun al satului, pe un vârf de munte grozav de izolat, care nu venea la școală pentru că nu se putea integra în colectiv. Țin minte cum discutau cu noi cum să-l abordăm, cum să-l integrăm în jocurile noastre, cum am mers la el acasă împreună cu dna dirigintă ca să vorbim cu el, cu bunicii lui lămurindu-i să nu abandoneze școala. Și nu a abandonat-o!

Și, da, erau drepți. Nu întruchiparea moralității, dar erau suficienți de drepți cât să nu țină cont de faptul că mama era învățătoare, colegă cu dânșii și mă ardeau la note ori de câte ori mă prindeu în ofsaid cu lecțiile. Ba mai mult, mă dădeau și în gât părinților care ghiciți ce: nu țipau la dânșii. Țipau la mine. Nu-i certau pe dânșii, mă certau pe mine. Vă puteți imagina așa ceva? Ca părinții să creadă că-i de datoria lor să-și tragă la răspundere copilul și nu pe profesori?

N-aș fi scris acest articol, dar de dimineața am citit al nu știu câtelea articol despre cât de nașpa a fost și este educația românească din cauza WC-urile din curtea școlii și a profesorilor cu mentalitate comunistă și cât de minunată este educația finlandeză pentru că ei au wc-urile în incinta școlilor și profesorii n-ar fi comuniști. Mi  s-a acrit de genul acesta de articole.

Învătământul românesc n-a sucombat din cauza profesorilor cu mentalitate comunistă, nici din cauza wc-urilor din curtea scolilor, ci pur si simplu din cauză că suficiente cadre didactice și suficenți părinți nu își iau în serios rolul crezând că „merge și-așa”, deși atunci când vine vorba de copii și educația lor, „merge și-așa” nu  e o soluție ci rădăcina tuturor problemelor. Amin!

Autor: Dragoș Huțuleac