C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Primejdia modernizarii bisericii de catre preotimea “elitista” aflata sub influenta catolica si protestanta

Teologia romano-catolică are îndeobște acest nărav că, ori de câte ori e vorba să se raporteze la tradiție, începe prin a face declarații slugarnice de supunere față de ea, pentru ca, îndată după aceea, să purceadă la măsluirea ei iscusită și la potrivirea ei cu nevoile împrejurărilor.

Stimulați de răspândirea tot mai mare a sectelor, învățații Bisericii, trădând duhul ortodoxiei noastre vechi, a cărei esență stă în trăirea întocmai a predaniei așa cum am primit-o, au recurs tot mai mult la procedeele contra-reformei apusene: modernizarea Bisericii lui Hristos;neavând tăria să pună prin viața lor stavilă ereziei, întorcând poporul la Hristos, s-au apucat sa aducă această Biserică la nivelul necredincioșilor, s-o modernizeze pe gustul și pe placul lor. (…)

Am semnalat altădată, în timpul campaniei noastre victorioase până la sfârșit pentru așezarea adevăratei date a Paștilor Bisericii, același spirit, într-o cărțulie a unui licențiat în teologie închinată datei paștilor și tradiției unde, după laude și măriri verbale aduse acesteia, se procedează la zdruncinarea ei![2]

De atunci, învățătura catolică a făcut școală în mijlocul ierarhiei bisericești cu brâu roșu.Rând pe rând, au apărut traduceri de cărți sfinte, liturghii, canoane, refăcute sau numai în proiect, de spiritul critic” și ”istoric” al ierarhilor profesori sau doctori în teologie aplecați vârtos să ”îndrepte” cu mintea lor așezările pe care le primiseră prin tradiție astfel.

Unii mai rușinoși au tăcut asupra procedeului, alții mai inconștienți au încercat să argumenteze cititorilor, arătând duhului mirenesc [lumesc -n.n.], mai dinainte convins, nevoia unei împuținări a sensului secular [traditional, vechi de multe secole, n.n.] al textelor prin apropierea lor de graiul veacului în care suntem. Așa că azi se poate vorbi fără greșală de o primejdie a brâului roșu în Biserică.

Părintele Toma Chiricuţă (1887-1972)

În linia aceasta a ”contra-reformei” în ortodoxia românească se așează și articolul recent publicat de părintele Chiricuță asupra ortodoxiei integrale.

Părintele Chiricuță este – se zice – un om de credință adâncă și de zel religios. Se spune de mulți, și nu avem de ce să nu o credem, cu toate că (…) ne-a jignit adânc când am trecut pragul bisericii sale. Dar părintele Chiricuță crede că-și poate îngădui de aci să judece Biserica noastră. Căci ce face părintele Chiricuță?

Începe prin a se scurge în laude față de ortodoxia ”seculară” [in sens de veche – n.n.], să jure pe formulele care caracterizează ființa vecinică a Bisericii, pentru ca apoi să le tăgăduiască una câte una, e drept, interogativ sau sibilinic, spre a fi ferit de răspundere. Am spus. Procedeul ne este cunoscut de la Fuioagă[3]. Și dacă el nu ascunde rea credință, în orice caz însemnează stricăciune.

Astfel, părintele Chiricuță găsește pe rând că

1) Bisericile ortodoxe nu mai au unitate”cum exprimă și cum acționează Biserica din Răsărit sub imperativul (sic) acestei unități”?;

2) că sfințenia [Bisericii] e numai aparentă căci toate mizeriile omenirei actuale își au”imperativa (sic) rațiune suficientă” tocmai în această sfințenie ”dogmatică a ortodoxiei,dar numai aparentă și închipuită a ortodoxiei cu numele doar creștină;

3) Sobornicitatea așișderea: ”nici măcar urmele acestei sobornicități nu se văd astăzi! Vreți dovezi? Iată faptul că de veacuri Biserica ortodoxă n-a mai ținut într-adevăr un singur sinod ecumenic , adică al Bisericii din toată lumea.”

Ci iată că citând aceste rânduri ne stă mintea-n loc, pentru că cel care le iscălește, le iscălește ca preot al Bisericii pe care n-o mai crede, de fapt, nici una, nici sfântă, nici sobornicească.

distinctia specifica pt preot iconom stavrofor

Nu am fi ridicat aceste rânduri dacă confuzia lor ar fi trădat mizeria spirituală a unui nenorocit slab de înger sau de minte, sau tragedia unei neputințe sufletești personale. Rândurile de mai sus sunt însă eșite din pana unuia dintre preoții socotiți cei mai de frunte ai Bisericii românești, unuia dintre cei care alcătuiesc slava și nădejdea ei, dintre aceia ce avea ca”mai esențial și mai reprezentativ: ierarhia”. Și el înfățișează o mentalitate aproape generală a clerului nostru cultivat, a ierarhiei cu brâu roșu [e vorba, de fapt, de rangul de simbolul rangului preotesc de “iconom”, iar nu de cel al unui episcopdar, probabil ca in perioada interblica el se acorda mult mai rar, numai acelor preoti considerati a face parte dintr-o elita de carturari, n.n.] .

Ridicând deci grelele cuvinte pe care le-au lăsat să cadă mărturisesc că mi-e inima în același timp frântă de durerea pentru omul cu care întâmplător m-am întâlnit în viață dar și tare amărâtă împotriva minții care nu se cântărește înainte de a rosti în public vorbe de necredința celor pe care le-am redat.

Voi încerca deci, cu neputința mea, să arăt care este adevărul în spusele Pr. Chiricuță și care e minciună. Și nu o voi face cum face Pr. Chirichuță când scrie ”după mine”, ci o voi face cum am mai făcut-o, ”după ceia ce am primit”. Poate că, astfel, glasul meu va fi ascultat de ierarhie și părintele Chiricuță va fi chemat la ordine!

Așadar, ”locul unei ortodoxii activ-ofensive până în amănuntele personale ale insului””l-a luat o ortodoxie de circumstanță și circumspectă până-ntr-atâta că ne mulțumim adesea cu o ortodoxie pur formală”, care nu se exprimă și nu se activează sub ”imperativul unității”, nu are decât o ”sfințenie dogmatică” aparentă și ”numai cu numele creștină”, în care nu se mai văd nici urmele soborniciei?

Să vedem.

Așadar: caracter ofensiv și ortodoxie activăDoamne, în ce manual de filosofie religioasă inspirată de ideologia agresivității nietzcheene a putut lua părintele Chiricuță ideea caracterului ”ofensiv” al ortodoxiei? Și ce l-a putut înstrăina într-atât de duhul ortodoxiei încât să i se așterne pe ochi vălul neînțelegerii rostului adânc și esențial al formei exterioare ca unică expresie și pedagog al vieții interioare? Răspunsul vine de la sine: formația lui protestantă.

Acuzațiile acestea le-am citit aidoma, unul sub pana apologeților recenți ai protestantismului, Rauschenbusch sau Tillich, altul sub forma lui Harnack, mi se pareDar nici Tillich, nici Harnack, nu sunt preoți ai Bisericii Ortodoxe.

Acum, asta nu este o vină. Omul la tinerețe nu este răspunzător de ceia ce-i cade pe cap sau în mână. Că părintele Chiricuță s-a născut în veacul necredinței și că și-a găsit în apologetica protestantă prima armă cu care a putut rezista ateismului scientist al societății burgheze, în care a crescut, cine i-ar putea face o vină?

Câți din noi nu am trecut pe-acolo? N-au trecut unii chiar prin ”antroposofie?” Dar cum se face că părintele Chiricuță a rămas la această apologie? Și ce confuzie face de ne-o servește drept ortodoxie? Mai ales când alții, de aceiași formație, și-au putut depăși formația și reîntoarce la vadul ortodoxiei [4]. E o problemă pe care mi-o pun și pentru care am, poate, răspuns, pe care aș dori din suflet să și-o pună însuși părintele Chiricuță.

Să reflecteze Sfinția sa la ce a însemnat ca ”viață” în istoria popoarelor din răsărit viața liturgicăpe care o consideră el ortodoxie formală; dar ce spun, să treacă bariera orașului care-i întunecă vederea și să privească ce înseamnă încă azi, sub ochii noștri, în marea masă a ”norodului Bisericesc”, de la țară, această viață ca izvor de trăire lăuntrică, de gândire și de faptă și va vedea îndată cecaricaturală e învățătura unei religiozități agresive, ce străină e ea de tot ce s-a predat și se trăiește in ortodoxie.

Aci, în tradiția trăită zi de zi, nu în litera moartă a cărții, în îndârjirea norodului care-și apără predania va afla el răspuns la nedumeririle firești pentru un intelectual pe care cartea apuseană l-a stricat la minte sub raport ortodox.

La aceste nedumeriri, iată ce răspunde izvorul la care mă refer:

1. în ce privește unitatea Bisericii,  se înțelege că cine nu crede în fundamentul tainic al Unității Bisericești, când vede atâtea Biserici diferite ca organizații juridico-politice, și când pentru elsingura formă de unitate e cea juridico-politică (unitatea ”imperativă”) firește că spune – cum spun și catolicii de altfel – că Biserica Ortodoxă n-are unitate.

Pentru cine știe însă că temeiul acestei unități este unitatea în Duh, că unitatea Bisericească nu este unitate politică imperativă, ci o unitate spirituală afirmativă, o unitate de duh;

că Biserica este o comunitate de oameni care trăiesc aceeași viață spirituală, ci nu o asociație cu scop extrinsesc în care oamenii își propun să realizeze o țintă explicită și, pentru aceasta, stabilesc niște raporturi juridice și anumite organisme de conducere;

cine știe că preoția nu e de aceiași esență cu consiliile de administrație sau cu guvernele statelor politice;

cine știe că unitatea Bisericii e aceea a Trupului tainic al lui Hristos, că ea există prin faptul că toți membrii Bisericii iau parte la viața de taine a acesteia, în legătura tutulor mădularelor văzute cu capul nevăzut;

cine a auzit vreodată  pe un țăran vorbind de ”lege” și nu de ”nelegiuire”;

cine a intrat vreodată într-o Biserică Ortodoxă, fie ea rusească, grecească, sârbească, sau oricum ar fi, și s-a lăsat pătruns de slujbă, a simțit aci, în Biserică, hotărât, că toți oamenii aceștia trăiesc efectiv din aceeași viață duhovnicească, că oricâte organe administrative ar avea, oricât ar fi din altă parohie, episcopie, mitropolie sau patriarhat, ei alcătuiesc o singură unitate, toți sunt una, în același chip în care Tatăl e una cu Fiul.

Cine, înstrăinat fiind, s-a putut împărtăși aci, cine, nedumerit fiind, s-a putut lămuri aci, și-a dat seama că afirmația celor care, la fel cu cezaro-papiștii, vor unitate juridico-politică în Biserica lui Hristos și cap văzut în locul Celui Nevăzut, este străină de duhul dreptei credințe și izvorătoare de mari rătăciri.

2. În ce privește ”sfințenia”, ar fi văzut că ”Biserica lui Hristos e sfântă, măcar că în sânul ei sunt și păcătoși”.

Că păcatele celor din Biserică nu-i strică sfințenia ei, întrucât vestea bună e tocmai”putința de pocăire” a acestora. Biserica nu e deci a ”fariseilor” moraliști care disprețuiesc cu superioritate pe ceilalți. Ea e a celui din urmă păcătos care se-ndreaptă cu ea cu căință, cu durere și cu inima înfrântă. Căci mulți de pe urmă vor fi întâi.

Numai cine nu a pătruns paradoxul acesta al Celui fără de prihană care luând trup la fel cu cel prihănit îi ajută și îl mântuie, poate crede în ”mântuirea omului prin sine însuși”, numai în”numele”, nu și cu ”fapta” lui Hristos.

Păcatele noastre ale tutulor sunt mari și multe și suntem, cei mai mulți, nevrednici de îndurarea lui Dumnezeu; dar pentru numele lui Dumnezeu, acestea sunt păcatele noastre și nu ale Bisericii, care rămâne cum am spus,sfântă, măcar că-n sânul ei sunt păcătoși, sfântă, nu pentru meritele noastre sau pentru sfințenia noastră, ci sfântă pentru administrează darurile Duhului Sfânt, pentru că săvârșește tainele sfinte, pentru că are-n mijlocul ei pe Iisus Hristos viu în veac, prin care ne și sfințim.

3. În ce privește sobornicia Bisericii, iarăși găsim sub pana părintelui Chiricuță lucruri care ne lasă cu totul nedumeriți.

Cum adică, Biserica nu e sobornicească pentru că nu a mai ținut sinoade peste cele dintâi șapte? Doamne, dar noi știam că Biserica e soborniceasă tocmai pentru că crede și mărturisește șapte sinoade ecumenice și numai șapte!

Și că “Biserica” Romană (catolică–n.n.) este schismatică tocmai pentru că a adăugat peste învățătura predată de acestea șapte, predanii noi de la alte treisprezece despre Sfântul Duh și despre capul văzut al Bisericii.

Dar pentru părintele Chiricuță ”Sinod ecumenic” înseamnă ”sinod al Bisericii din toată lumea”. Așa să fie? Să fie sinodul general totuna cu sinodul ecumenic?

Cum se face atuncea că au fost sinoade ”generale” pe care Biserica le socotește tâlhărești, de pildă Sinodul de la Efes? Să însemne ”sobornicie” în ortodoxie numai universalitate spațială?

Doamne Sfinte, dar nu știm noi de la Vichentie din Lerin și din toată învățătura sfinților părinți căuniversalitatea este solidaritatea cu ceia ce s-a crezut de toți, de totdeauna și de oriunde? Și că, prin urmare, nu este vorba despre o solidaritate spațială la un moment dat, ci de o solidaritate spațialo-temporală, a viilor de astăzi cu cei vecinic vii, care nu înseamnă absolut nimic altceva decât invariabilitatea predaniei primite dela cele șapte sinoade ecumenice?

Nu știe părintele Chiricuță că niciun sinod n-a adăugat absolut nimic predaniei, ci numai a formulat ceia ce Biserica a trăit de totdeauna? Cum adică, crezul există de la 325, de la Niceea? Avut-au primii părinți apostolici alt crez? Aud?

Dar dacă e așa, cum poate fi întrebuințată neadunarea unui sinod general ca argument împotriva ecumenicității? Înțelegem iarăși. E vorba de întrebuințarea unor argumente împrumutate de la alte credințe, de pildă de la catolicism, de la concepția sa despre condițiunile formaleale ecumenicității.


Ei bine, ortodoxia nu are alte condiții formale pentru recunoașterea ecumenicității decât invariabilitatea tradiției, nestricarea predaniei. Ortodocșii știu că ecumenice sunt primele 7 sinoade, mai știu că sunt ecumenice nu pentru că s-a adunat acolo multă lume (criteriu formal extensiv), ci pentru că au mărturisit Adevărul (criteriu material intrinesc). Și au mărturisit-o pentru că Duhul Sfânt a fost cu ei. Oricâți ar fi fost adunați, fără Duh Sfânt, Sinodul nu ar fi fost ecumenic. Și dimpotrivă, știm Sinoade locale din Gangra, Laodiceea, Constantinopole, ale căror canoane au fost recunoscute de Sinoadele Ecumenice ca fiind pline de Duh Sfânt.

Sobornicia deci nu este universalitate juridică formală, ci starea de trăire în obște în Duhul Sfânt, oricare ar fi numărul”Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, sunt și Eu cu dânșii”. Și cum Duhul Sfânt e prezent în Tainele Sfintei Biserici, sobornicia e pretutindeni unde se săvârșește taina.

În ortodoxie, deci, nu există deosebire de grad între ”consensum ecclesiae dispersa” și consensul Bisericii în adunări sinodale. Ecumenicitatea e trăire nealterată a predaniei, așa cum o a primit, nesmintită, de către Biserică în întregimea ei.

Cele 4 note din care am cercetat aci cele 3 puse în discuție de Preotul Chiricuță, nu sunt, deci, cum vedem, note diferite, ci alte aspecte ale aceleiași realități a vieții oamenilor în Duhul Sfânt prin continuarea Întrupării și Jertfei Dumnezeiești în veac. Din aceasta nu putem ieși.

Nu are deci dreptate părintele Chiricuță când tăgăduiește aceste note Bisericii ortodoxe pentru că fiii acesteia sunt în păcat. Căci notele acestea nu sunt ”imperative etice” pentru Biserică, ci”note esențiale” ale ei. Ele nu arată cum trebuie să fie Biserica Ortodoxă, ci cum esteaceastă Biserică, oricare ar fi starea personală a unora dintre fii ei.

Ținta părintelui Chiricuță este, deci, inoperantă. Nu e nevoie, ca să îndrumezi pe credincioși către viața în Duh, să pui în discuție ființa Bisericii însăși. A lua întocmai mărturisirile părintelui Chiricuță ar însemna a spune că nu mai există ortodoxie, că Preotul Chiricuță nu mai e preot ortodox. Să fi vrut asta? Nu cred!

Ce să mai relev atunci multe alte inadvertențe cum ar fi:

Vina făcută Bisericii Ortodoxe că din criza ei pătimește lumea de crize, rele și războaie,atunci când ar trebui spus tocmai contrariul, că lipsa de duh ortodox a lumii (mai ales a celei apusene și a statului laic) dă formele acestei crize. Pentru că mai mult nu cred că se poate spune, criza fiind esența acestui veac.

Bănuim părintelui Chiricuță numai intenții bune. Nu-i vom face deci, aci, proces de intenție. Dar trebuie să recunoască sfinția sa – aci mărturisesc că-mi vine greu să cred că o va face, dar nădăjduiesc – că a trecut măsura îngăduită.

Cetească oricine articolul sfinției sale și răspundă dacă nu va fi simțit inutilitatea jignirii adusă ființei Bisericii însăși. Și asta de la un preot – chiar din zel – nu se poate!

Păcătoși suntem. De căi de îndreptare avem nevoie. Dar căile astea le avem. Și singura scăpare e să nu le smintim. Asta era singura întrebare: societatea românească e primejduită. Trebuie spre a o salva să ne schimbăm Biserica (cum vor unii) sau să întoarcem oamenii la ea, așa cum e, ortodoxă, neclintită, indiferent dacă [e] integrală au ba?

La asta, ce ai de spus, părinte Chiricuță?


Mentiuni: sublinierile underline apartin autorului.

Insemnarile nu au mai fost publicate pana acum, fiind vorba despre un manuscris obtinut prin cercetarea Arhivei Familiei Vulcanescu, prin marea bunavointa a doamnei Mariuca Vulcanescu, fiica martirului.

Orice preluare a textului se poate face doar cu acordul explicit al administratorilor razbointrucuvant.ro.

NOTE:

[1] Insemnari polemice inedite, cu pr. Toma Chiricuta. Titlul ne apartine, in manuscrisul original nefiind unul.

[2], [3] Este vorba de articolul Intre Alfredon si Matei Vlastare sau o apologie protestanta la adresa Sinodului, publicat in Cuvantul, an V, nr. 1400, 15 martie 1929 si republicat in Mircea Vulcanescu, Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie, Humanitas, 2004. Articolul demonta o apologie a schimbarii datei pascaliei semnata de un anume

Ioachim Fuioaga.

[4] Unul din cei intorsi la vadul ortodoxiei a fost chiar Mircea Vulcanescu. Dupa cum arata inAsa cum l-am cunoscut pe Nae Ionescu, initial crestinismul sau si al generatiei sale din ASCR era de influenta protestanta (vezi aici). Redescoperirea ortodoxiei, atat prin intermediul lui Nae Ionescu, cat si prin contactul cu exilatii rusi, a fost pentru filosof similar unei convertiri. Cu atat mai mult, asadar, Vulcanescu putea sesiza pericolele influentelor straine de tot felul. In acest context, un episod similar de revival ortodox via influente eterodoxe s-a petrecut cand un parinte de la Facultatea din Chisinau l-a tradus pe Jacques Maritain in limba romana cu scopul de a …reinnoda traditia ortodoxa intrerupta la 1848!Aparent, Vulcanescu ar fi trebuit sa fi fost bucuros de o asemenea traducere: a scris despre Maritain, l-a cunoscut personal, a participat la cercurile sale inter-confesionale de studii si discutii. Si i-a recunoscut influenta pozitiva in domeniul curentelor filosofice contemporane si in ceea ce priveste critica modernismului. Dar nu admitea o renastere ortodoxa prin intermediul unui teolog catolic!

In cuvintele sale:

”Mărturisim că de la Chișinău așteptam altceva decât o ”renaștere tomistă”.Dar pentru că traducătorul nu se ferește a-i da o astfel de semnificație, e locul să ne întrebăm ceva mai pe larg de rostul pe care îl poate avea o astfel de ”renaștere” și o astfel de ”filosofie tradițională” pentru o țară ortodoxă ca a noastră!

În răspunsul acestei întrebări stă, în definitiv, justificarea ”religioasă” a traducerii. Căci nici discuție nu încape, Jacques Maritain este un militant. Un militant al altei credințe. Aceasta n-o putem ascunde. Nu știu dacă Pr. V. Iordăchescu a cumpănit adânc această întrebare. Judecând după prefață mai lesne-mi vine a crede că nu a cumpănit-o!

(…) Semnificația exactă a renașterii tomiste stă în desrobirea gândirii filosofice contemporane de sub tirania imperativului criticist. (…) Dar deosebirea radicală pe care o face tomismul între natură și supranatură (punct esențial al metafizicei tomiste) nu face parte din tradiția neînfrânată a Bisericii de răsărit; mai mult, decât atât, îi este fățiș potrivnică. (…) fără separația tomistă a naturei de supranatură nici Descartes nici deismul nu ar fi fost cu putință.

”Chișinău… să ne dea traduceri din filosofii și dogmaticienii ruși, Lossky, Karsavian (?), Bulgakov și alții. Atunci da, vom putea reînnoda și noi firul rupt al tradiției noastre de la 1848 încoace. Căci nu trebuie să uităm că antimodernismul nostru nu poate fi decât ortodox”.

Este inca o dovada vie a discernamantului neinselat pe care il avea Mircea Vulcanescu si de fidelitatea sa statornica fata de predania ortodoxa, fata de traditie. Deschiderea sa culturala, interpretata de multi, daca nu de majoritatea comentatorilor operei sale, drept semn al unei culturi de tip umanist, nu implica nicidecum o cat de mica relativizare a traditiei ortodoxe.Dimpotriva: vasta sa cunoastere era folosita pentru o sporire a discernamantului si a capacitatii de a face disocierile necesare intre mode, curente, teologii care, sub masca revitalizarii ortodoxiei, ascundeau de fapt influente eterodoxe, straine, apusene.

sursa: razbointrucuvant.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss